Gnoze umaniste

Ioan Coroamă scrie o poezie cu un ecou umanitar & de apel la transpunere simpatetică, în care accentele empatice fac regula.

148 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Ioan Coroamă, Colectiva, OMG Publishing, Alba Iulia, 2022

Colectiva lui Ioan Coroamă e o bizarerie (post)umanistă inedită mai greu de recuperat în peisajul ultimelor apariții în materie de poezie (nu mai zic de debuturi). Cu un discurs animat de tentații pluraliste (ori, mai degrabă, printr-o serie de discursuri pe care le topește, pe rând, unul după altul, în tot proiectul lui militant), Ioan Coroamă scrie o poezie cu un ecou umanitar & de apel la transpunere simpatetică, în care accentele empatice fac regula.

Aș zice că e prima și, oricum, printre cele mai evidente note ale debutului ăsta felul în care textele se lansează brusc și fără rezerve într-un soi de mesianism prin care toate viziunile pe care le proiectează au ceva din aerul unor gnoze studiate pe tema umanului. Imnul ăsta al solidarității colective, motiv central al plachetei, structurat cu mare atenție, vibrează mai intens mai ales în prima secțiune a debutului, „diferențe”, unde textele mizează pe o tonalitate vag elegiacă, jucată cu suficientă luciditate încât să nu alunece nici în patetic, nici în exerciții ironice elaborate, calibrată, adică, perfect. Mesajul puternic integrator forjează organic în materia poemelor, e prelucrat cu naturalețe, altfel spus, fără pretenții moraliste sau trucuri constructiv-stilistice: „să-ți faci fericire singură mai întâi, pentru a face/ fericire altora după,/ dar nimeni nu știe cum rămâne cu acele fericiri/ ale altora, sfârșite/ și bruiate de fericirile tale./ eu nu-mi pot face fericire singur mai întâi, eu mă/ fericesc prin ce dau/ celuilalt, oferindu-mă spre salvarea sa ce-l scapă/ de tulburări și devianțe,/ pe mine însă nu mă scapă nimeni de tulburări/ și devianțe,/ pentru că nimeni nu se oferă să mă iubească mai/ întâi pe mine,/ să se ofere spre a mă salva, ca atunci când un frate/ simte că-i pregătit/ să moară pentru sora sa.”, câteva vrăji pentru tine. Se vede aici, și-n alte texte de genul ăsta, miza prin excelență umanistă a textelor Colectivei, aproape incredibilă, pe alocuri, prin simplul ei pretext și prin felul în care e profesată. Ba mai mult, într-atât de cronicizată e „boala” comuniunii & a identificării la Ioan Coroamă, încât se prelungește și-n plan vegetal, în câteva episoade de comuniune edenică a individului cu fauna (în Florile se vede cel mai bine), din nou, fără stridențe, sau impresia de reverie narcotizată, ci mai degrabă printr-o discretă cazuistică eco, pe care poemele o consumă fără ostentație, firesc.

Ioan Coroamă (…) își lansează viziunile construite pe opoziția natural–artificial sub forma unor feed-uri muzicale care captează cu o sensibilitate ascetică o reverie cu ambiții integraliste.

Gradual, și mai ales odată cu cea de-a doua secțiune, direcția asta umanitară e dublată și de-o inevitabilă critică socială. Subversivitatea din poezia lui Ioan Coroamă, dacă se poate vorbi de o politică de genul, ia forma unei ode anticapitaliste, a meditației cerebrale pe seama și a refuzului conformității. În general, textele de genul ăsta își asumă și un soi de muzicalitate obscură, plusează prin ritm, repetiții și imagini care se topesc una peste cealaltă înspre destinația lor finală – o perspectivă de ansamblu care refuză conformitatea și bifează cu precizie punctele de ardență ale (dez)ordinii sociale. Ruptura și disconfortul cauzat de mișcările proiectate pe retină se citesc în poemul Pământ mai clar și curat ca nicăieri: „Am fost născut în timpuri vestigiale,/ Ani copilăriți prin deșeuri ale industriei,/ Și am văzut industria cum se schimbă,/ Carburile ei au invadat râurile,/ Animalele au fost injectate și apoi dezmembrate,/ Animalele au fost testate/ în condiții de detenție solitară,/ Crescute de cercetători care le-au auzit/ strigătele disperate./ Dar în disperare nu te mai atinge bunătatea,/ Bunăstarea nu-i cetatea omului de azi.// Acum, când trec pe lângă Palas/ Străjerii industriei mă înghit,/ Centre comerciale, corporații interminabile,/ Brand-uri implantate peste tot în materie,/ Și cum privesc în infinit văd biomasa sclavă,/ Ochiul de lucrător ce și-a pierdut ardoarea,/ Spectacolul tronează peste mapamond,/ Vacanța și publicitatea sunt țeluri/ Ale omului autohton.// Și nimeni nu mai strigă azi SOMATON/ Când cei ce n-au putere de delimitare/ delimitează tot ce-i viu de tot ce-i mort,/ Și mintea-mi spune: ai grijă de corp,/ Iar corpul spune: de minte să ai grijă ca de mine,/ Căci una suntem pe interior./ De corpul altuia avut-am grijă în exterior,/ și-n viitor organicul și anorganicul să fie consultați și respectați,/ Nu învinși ai industriei, înecați în combustie,/ Și desprinși de ambient.// Nu mai există Occident și Orient,/ Ci investitori și piețe de desfacere,/ Stau pe bancă în fața Palatului/ să meditez la relicva Pământului,/ Măreția sa a devenit peste noapte afacere.”  Încet, încet, ceea ce începea ca o pledoarie pentru empatie & comun se transformă în militanță stângistă, dar una în care mișcarea confruntativă e înlocuită cu exerciții de detașare, operată, deci, cu o oarecare sofisticărie a limbajului, o coregrafie a versurilor construită după polifonii deloc întâmplătoare și fără tentații de radicalizare. Chiar dacă pe alocuri obscure, zonele astea de activitate ale poeziei din Colectiva construiesc suportul teoretic pe care se sprijină macrameurile progresiste pe care le construiește poetul, completează tot „pachetul” ăsta.

Altruist și detașat, dedat filosofărilor, dar cu un simț critic mereu up & running, Ioan Coroamă pare mereu activat de-un spirit prins într-o continuă mișcare (s-a văzut deja că ar fi vorba aici de o poezie fractalică), își lansează viziunile construite pe opoziția natural-artificial sub forma unor feed-uri muzicale care captează cu o sensibilitate ascetică o reverie cu ambiții integraliste. Aș zice că, de altfel, întreg volumul, care undeva spre final merge și pe fine linii mistico-simbolice, e conceput în jurul ideii de sinteză, așa cum o traduce destul de explicit în Hybrid People (expo2): „Respir prietenii mei + colectivele lor/ Respir în cod și încifrez serial lungimile/ și lățimile/ Care mă cuprind./ Vine o undă, un fascicul, o fereastră deschisă/ pentru non/ Eu sunt non/ Eu sunt/ Eu nu mai/ Eu nu/ Eu nu-mi mai/ Sunt. Conectat la rețele de modulație./ Blocat în translație, în alte creiere care s-au/ dezintegrat./ Nu vom mai ști de unde am plecat, de unde/ vorbim/ Sau cum să vorbim din memoriile uitate ale/ altora./ Creierul e o uitare care cere sinteze pentru continuarea sa./ Eu nu mai sunt/ Stază/ Sunt/ Sinteză.” Mai mult aici, în episoadele care încheie volumul, devine mai clară intenția lui Ioan Coroamă, filtrul lui totalizator prin care dualitatea corp–minte (materie / spiritual) devine canalul principal de raportare la lume, una pe care o înțelege sub forma unui morfism vizual, de structură, tonalitate, practic, recuperabil la toate nivelurile, cu țintă pacifisto-ecologico-socială.

All in all, Colectiva e un debut bine eclozat, fără loc de stângăcii sau ezitări, sigur aproape până la impersonal (dacă e ceva ce-i lipsește sunt, eventual, locurile de „descărcare” interioară). Un tetris postuman jucat cu claritate, fără nicio intenție de transfigurare (post)ironică superioară.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Frumoasa și brutele

Mi-era dor să citesc o carte scrisă de Thanas Medi, după imensa surpriză (mai mult decât

Suprarealisme viabile

Ceea ce iese în evidență în noul volum al lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele, este

Mătania de orori

Cunoscut în cercurile literare autohtone ca scriitor plurivalent, cu vaste domenii de interes, Tudor Crețu se