De Crăciun, concert extraordinar de Paște

Start
463 vizualizări
Citiți în 21 de minute
1

De când mă știu, anul ăsta e prima oară când au pus decoruri pe Popa Șapcă. Mă indispun. Această noutate insignifiantă parcă mi se adresează în mod direct, ca o întrebare cu reproș. Mă forțează să privesc înapoi, însoțit de un gol în coșul pieptului. O conduc până la stația de autobuz cu musca pe căciulă, într-o noapte blândă de decembrie, cu doar câteva zile până la Crăciun, dorindu-mi să-mi fi dat măcar un bagaj să-l car, dar le-a trimis pe toate ieri printr-un serviciu de curierat. Trei săptămâni pierdute, în care ne-am evitat cu scrupulozitate, ne-am văzut de cel mult două ori, pentru că timpul n-a fost de partea noastră, un obstacol insurmontabil, un păianjen care m-a prins în plasa lui și m-a paralizat cu veninul îndepărtării.

Mă simt atât de nasol că mintea idioată crede că m-ajută prin scoaterea dureroasă la iveală a unor momente când n-am tratat-o demn. Mă răscumpăr prin vanitatea de a simți milă și rușine? Recuperăm miraculos lungii ani ai uitării printr-un drum de jumătate de oră? Numai Olimpia vorbește, eu îngaim ceva de complezență, banalități care se vor spirituale. Un drum drept, pe care-l resimt ca un urcuș. Vreau înapoi în copilărie, când am considerat-o mai mult o soră și nu o mătușă foarte tânără. Când nu mă deranja personalitatea ei, așa cum aveam s-o redescopăr în adolescență, cu râsul strident și atenția obsesiv îndreptată asupra genului masculin, cu precădere membrilor de soi îndoielnic, unor coate goale cu aere de artiști, învârtitori de afaceri mărunte. Replici mai tinere ale lui taică-su, un narcisist cu zâmbetul mereu pe buze și poante enervante, un muieratic care cinstea cu rachiu văduve alcoolice în bodegi care trăsneau a urină, în schimbul unei perechi de chiloți nespălate vârâte în buzunarele salopetelor, un bețiv care-și juca salariul la poker și un mitoman înnăscut. Omul ăla lua foc dacă-l prindeai cu minciuna. Din pricina prostiei incurabile, nu rar se prezenta acasă, mult după miezul nopții, cu hainele rupte și ochii tumefiați. Avea un dar special de a atrage batjocura și a intra în contre cu inși cu care nu vrei să ai de-a face. Probabil că își închipuia că avea ceva de câștigat din anturajele alea, dar n-a ținut niciodată o socoteală, altfel ar fi constat paguba. Cum nu s-a uitat niciodată la bani când venea vorba de poftele Olimpiei, singurul lui copil, pentru care n-a existat perioadă în viața lui în care să nu fie dator la bancă. Fără intenție, lăcomia impasibilă la precondițiile satisfacerii dorinței, pe care Olimpia ar fi trebuit s-o depășească de la cinci ani, i-a predat lui tac-su, mai persuasiv decât orice morală sau pumn în barbă, lecția cea mai importantă a capitalismului, că traiul bun se ține cu o secvență nesfârșită de datorii care se alimentează reciproc. Până dai faliment.

Acum e un bătrân decrepit și nespălat, nevastă-sa a murit de inimă cu trei ani în urmă, îl vezi toată ziua pe stradă într-un rând de haine scorțoase, pământii, cu părul complet alb, lung până la guler. Nu se mai poate bărbieri, îi tremură mâna prea tare, și intră în frizerii căutând bărbieri. N-am citit în ochii Olimpiei niciun gram de milă, nici măcar atâta părere de rău cât am eu că am ignorat-o în aceste săptămâni cât a venit în țară să-și rezolve dantura.

Eu merg pe trotuar, Olimpia pe stradă, pe lângă bordură. Mă cuprinde o teamă irațională. Ar putea-o lovi o mașină și mă gândesc că moartea ei n-ar însemna nimic, ceea ce ar crește probabilitatea să se întâmple asta.

I-a moștenit spiritul vesel și aparent nepăsător, dar cu o voință de hienă care se repede în mijlocul leilor ca să fure o ciozvârtă de carne, un os măcar. E îmbrăcată prost, nu s-a îmbrăcat niciodată bine și s-a machiat întotdeauna strident, ca o curvă. Dar îmi făcea clătite cu gem și ne uitam împreună la desene în germană pe PRO7. O studia la liceu, dar a ales Spania sau Spania a ales-o pe ea. Încerc să nu-i judec blugii spălăciți, ghetele oribile, ghetele de mătuși mult mai în vârstă, geaca largă, cu umerii lăsați, de o culoare insipidă. Mila mă silește să o observ, să o măsor, să o judec, vreau să-i spun ceva care să conteze, ca atunci când eram mici. Cine o fi și mila asta de are dreptul să-mi tulbure liniștea de ins antrenat în exercițiul păstrării distanței. Sub geaca second hand își ascunde obezitatea de săracă, întreținută cu pizza, kebab, șaorma și cola. Nu știe să gătească, nici nu are nevoie. Mi-e silă de tusea ei tabagică, care mă face să tresar. Tușește ca o femeie bătrână, fără copii. Îmi spune cât cheltuie pe țigări, ca răspuns la privirea mea. Încheie fraza cu un hohot de râs care răsună straniu pe strada pustie și prost luminată. Suntem în dreptul bisericii Sfinții Trei Ierarhi, unde media de vârstă a morților, după calculul meu, e pe la 65 de ani. Într-un cartier sărac se moare timpuriu, fără dinți în gură. Nici Olimpia n-are o dantură grozavă, a avut nevoie de plombe încă de la treișpe ani. Oare o bântuie grija sănătății propriilor dinți, că din pricina sărăciei nu va putea ține ritmul cu rata distrugerii lor, încât într-o zi va trebui fie să ducă mâna la gură, fie să-i pună lesă râsului ei iritant și prostesc? Dragonii din leduri multicolore agățați de stâlpi răsfrâng o lumină impotentă. Ca starea mea de spirit.

Urmează biserica Sf. Mina, mai avem aproximativ un sfert de oră până în stație. Olimpia înaintează repede, cu privirea în față, ca atunci când m-a vizitat în Iași, acum mai bine de doișpe ani, și-am însoțit-o la un ginecolog că avea „o problemă” despre care n-am cerut detalii, am alergat-o dintr-un loc în altul, am vizitat Iulius Mall în grabă, am băut o cafea la repezeală, ea a vorbit mult și prost, numai despre chestii care nu prezentau niciun interes pentru mine, eu n-am vorbit aproape deloc, a râs mult, dar s-a abținut să nu râdă cât poftea, m-a urmat fără să crâcnească și mi-a acceptat cu seninătate indiferența, fiindcă la un moment dat în viața noastră s-a strecurat regula că Olimpia nu trebuie să mă deranjeze. Mă-sii îi era rușine cu ea, i-a acceptat întotdeauna totul, i-a dat întotdeauna totul, mai mult decât a avut, unii oameni sunt capabili de așa ceva, iar asta a costat-o vederea. N-a vrut s-o vadă cum pleacă departe și nu se va mai întoarce niciodată. Căci atunci când vine în vizită, Olimpia e numai cu gândul în urmă. Dar ce fel de gânduri?

Trecem de biserică, îi pun numai întrebări de complezență. Maică-sa a implementat regula asta stupidă cu Olimpia nu are voie să mă deranjeze, așa că Olimpia, în definitiv, nu mai contează. Și totuși mi se strânge ceva în piept când o observ, când îi remarc grija cu care se străduie să nu mă incomodeze în niciun fel, privind înainte, mergând repede și necerându-mi nimic. Când eram mici, îmi cerea tot timpul câte ceva, de pildă s-o ajut cu calculatorul, fără nicio urmă de îndoială că aș fi putut-o refuza, doar satisfacerea dorințelor Olimpiei era datoria noastră. Aveam convingere că nici ea nu mi-ar fi refuzat o rugăminte, deși, la drept vorbind, n-am avut niciodată nevoie de un lucru specific de la ea. Însă ne jucam împreună și-mi făcea felii cu margarină și cu gem. Atunci mi-era de ajuns.

Eu merg pe trotuar, Olimpia pe stradă, pe lângă bordură. Mă cuprinde o teamă irațională. Ar putea-o lovi o mașină și mă gândesc că moartea ei n-ar însemna nimic, ceea ce ar crește probabilitatea să se întâmple asta. Olimpia e o făptură mică și străină, deci irelevantă, dacă ar lovi-o cineva cu mașina, ar izbi-o de asfalt, ar ucide-o, acel cineva n-ar simți ceea ce se cheamă vinovăție, nu, era noapte, vizibilitate redusă și a luat pe capotă un venetic, o făptură care nu e de aici, care într-un fel nu e nicăieri, fiindcă nici acolo unde se duce Olimpia nu e chiar de-a locului, de-a lor. Olimpia nu prea știe spaniolă, locuiește într-un cartier ocupat doar de români, își face cumpărăturile din magazine unde se vorbește românește. Trăiește într-un țarc cu un hotar imaginar, ca un refugiat. De aceea, răspunsul la întrebarea mea este că nu, dacă ar da timpul înapoi nu ar mai lua aceeași decizie. Ceva însă o împiedică să facă cale întoarsă, trăiește cu impresia imutabilă că drumul parcurs e ireversibil. De fapt, ar anula toți acești ani în care a trăit tortura de a i se destrăma fir cu fir, minut cu minut, propriul ei vis american de factură europeană. Întoarcerea cu coada între picioare ar însemna punerea pietrei pe mormânt.

Cred că exagerezi. S-au întors destui și n-au murit. Ce știu eu? Da, poate că nu-nțeleg. Poate că s-ar descurca și mai prost aici, poate că s-ar topi de tot într-un soi de episod de recidivă finală ca a unui alcoolic cu ciroză de gradul patru ce nu poate rezista să mai dea o ultimă dușcă pe gât. Îmi trec multe gânduri prin cap, nu împărtășesc niciunul, doar îi zic Olimpiei să se urce pe trotuar, iar ea mă ascultă ca și cum aș fi dojenit-o, deși n-am făcut-o. S-a convins singură de asta, să-și demonstreze că încă țin la ea, acum că ne-am oprit la trecerea de pietoni spre fosta Bancă Comercială și ne mai despart câțiva pași de un lung intermezzo până la o nouă revedere pe fugă. Singurul dar pe care i-l pot oferi e regretul încătușat că nu am petrecut mai mult timp împreună, că mi-e milă de ea, că mi-e teamă că dacă i s-ar întâmpla ceva, nu i-ar păsa nimănui, Olimpia ar dispărea ca și cum nu ar fi existat, suferința lui taică-su n-ar diminua cu un grad nedreptatea, dimpotrivă, fragilitatea existenței Olimpiei într-un provizorat fără orizont dă greutate acestei frici, o face probabilă. Existența ei măruntă, cu o tuse tabagică de 700 de euro pe lună, îi strivește egoul, îl contrariază ca o lovitură constantă în barbă, dar pe chipul Olimpiei, cel pe care-l cunosc eu, nu văd decât un amestec de tristețe și veselie care pare că trece prin tot fără urme vizibile, ca și cum mi-ar spune că totul nu e decât în capul meu. Olimpia mănâncă bine, bea zilnic cola, fumează și continuă să meargă la petreceri și să danseze ca atunci când avea șaișpe ani. Sau și asta e numai în capul meu.

În stație îmi calc pe inimă și-i mărturisesc cu jumătate de gură regretul că nu am stat mai mult împreună, că n-am ieșit în oraș la o pizza. Am părut atât de nesincer. Ea și când minte pare onestă, fiindcă la Olimpia minciunile sunt un fel de adevăruri, vin din profunzimea egotismului ei funciar. Lasă, că ieșim data viitoare, ca și cum data viitoare ar fi peste trei zile, iar Olimpia ia microbuzul spre Grădină, sau cel mult spre gară, de parcă stă la două ore distanță de mers cu trenul. De parcă n-ar petrece o noapte într-un microbuz cu draperiile trase, până la București, unde va aștepta două ore în aeroport până la îmbarcare. De acolo n-ar traversa jumătate de Europă prin aer, iar la sosirea în Spania n-ar lua altă mașină cu care se va mai îndepărta încă trei ore până într-un orășel de lângă Zaragoza unde, ajunsă în sfârșit acasă, se va trânti în pat, va dormi neîntoarsă unsprezece ore, Olimpia n-a fost niciodată matinală și n-a dormit vreodată mai puțin de zece ore, se va trezi lângă soțul ei, îi va repovesti într-o oră tot ce i-a mai relatat la telefon cât a stat în România, se va ridica din pat, va trage draperiile, va deschide fereastra, va striga la două fetițe în puținele cuvinte spaniole pe care le cunoaște și va simți atunci că totul n-a fost decât un vis. Unul care a lăsat o urmă invizibilă. Apoi va deschide telefonul și va citi mesajul pe care i l-am trimis pe WhatsApp: un link de Youtube cu o înregistrare din 2021 a concertului extraordinar de Paște al Corului Madrigal.

1 Comment

  1. Vlad Preda scrie o proză sub forma unui monolog încărcat de zgura unei ratări, care formal aparține Olimpiei, o nefericită a tranziției românești, refugiată în Spania, dar care e, în egală măsură, și a părinților săi, al căror mizerabilism existențial a determinat-o să plece. Naratorul, aflat într-o incertă relație cu aceea despre care povestește nu pare să manifeste deloc compasiune pentru aceasta, limitându-se la aglomerarea unor detalii spectaculoase ori sordide, însă mereu verosimile și conturând astfel atmosfera inconfundabilă a decepționismului autohton postdecembrist. Este lumea celor care au eșuat, care au tras lozul necâștigător la loteria vieții și a istoriei. Că știe sau nu, Vlad Preda amintește, cu această proză, de intratul în legendă Rebarbor, al lui Monciu-Sudinski, cu precizarea că dimensiunea subversivă a textului originar lipsește aici, dată fiind dispariția cenzurii.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”