Cerul ca oțelul
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment din romanul Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța, apărut de puțin timp în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.

334 vizualizări
Citiți în 12 de minute

„Cerul ca oțelul este un tur de forță, așa cum ne-a obișnuit Cosmin în mai toate cărțile lui. Surprinzător că într-un cadru postapocaliptic, la limita supraviețuirii, autorul își alege drept protagonist o eroină, un fel de Ellen Ripley care învață să se adapteze într-o lume unde nu xenomorfii fac legea, ci propriii ei semeni dezumanizați, alienați. Road-novel, distopie, poveste cu mult suspans, violență bine dozată, dialoguri pe muchie de cuțit, cartea își atinge țelul fără ocolișuri inutile și ne obligă să medităm în cel mai serios mod la propria noastră natură. Am fi pregătiți să facem față unui astfel de univers fără să ne pierdem umanitatea?“ — ANDREI MOCUȚA

„O poveste tulburătoare despre lupta pentru supraviețuire a unui singure femei într-un peisaj postapocaliptic. Însă tot ce mai rămâne după un dezastru global de natură incertă este confruntarea terifiantă cu răul din oameni, căci speranța stă ascunsă printre tranșeele ființei. Un roman șocant, care îți ține sufletul captiv pe toată durata lecturii, doar pentru a fi devorat mai târziu.“ — IONUȚ CHERAN


Au trecut pe lângă o vilă masivă, cu fronton triunghiular susținut de două coloane corintice și cu tencuiala plină de găuri, erupții asemănătoare rănilor de ieșire. Ușile imense de la intrare, din lemn masiv de nuc, aveau vopseaua cojită și vitraliile sparte. De-o parte și de alta a intrării se aflau câte șase ferestre înalte cu rame și decorațiuni simple, împărțite în câte patru canaturi de o cruce de lemn crăpat de intemperii. Majoritatea geamurilor erau sparte, şi au putut vedea că în spatele zidului fațadei nu se mai afla nimic. Tavanul vilei dispăruse, surpat în interior sau smuls de vreo furtună, nu puteau să își dea seama, iar ceilalți pereți ai camerelor fuseseră dărâmați. Buruieni imense își ițeau capetele prin ochiurile ferestrelor, iar în depărtare se puteau vedea copacii din grădină.

— Aici?

Fata a clătinat din cap.

Au privit toate ferestrele caselor din jurul vilei, iar ferestrele păreau că le privesc înapoi, păreau supărate, cu streșinile de deasupra lor îndoite sub forma unor sprâncene, totul era furios pe ele pentru că ele erau vii, și restul erau morți.

Au mers mai departe.

Pașii le-au purtat printre clădiri cu ferestre sparte sau acoperite de cartoane și scânduri de lemn. Fata s-a apropiat de una dintre ele și a privit înăuntru, erau doar saltele murdare răsturnate pe podele goale. Vântul clătina ritmic o streașină ruptă, lovind-o de un perete în care mișcarea săpase un fel de canal.

Au văzut un graffito rudimentar care zicea că acum suntem liberi să ne avem doar unul pe celălalt. Dedesubt, cineva scrijelise cu o altă culoare și să fim singuri. Dedesubtul adaosului, au văzut aceleași coarne galbene țâșnind din coroana ovalizată.

Două intersecții mai târziu, au ajuns la casa indicată de fată, o clădire veche cu trei etaje. Urcând treptele, atentă la fiecare scârțâitură prelungită spre nesfârșit, cu teamă ca scrâșnetele stomacurilor lor să nu atragă atenția vreunui străin, a observat șobolani ieșind dintr-o gaură făcută în zid. Se îmbulzeau, se încălecau și alunecau, alergau spre o țeavă murdară care dispărea sub o movilă de pământ. Șobolanii, moștenitorii lumii. Vânați până la extincție, vor găsi o modalitate de a supraviețui. Erau niște supraviețuitori extraordinari. A scos pioletul și l-a cântărit în palmă.

— Aici e, i-a spus fata, frângându-i șirul gândurilor.

Au intrat înăuntru, și fata i-a arătat un lift la capătul coridorului larg.

— Acolo am pus proviziile! a zâmbit ea și s-a apropiat în pas alergător.

— În lift?

— Dedesubt.

— Dedesubt?

— Mhm. Podeaua are o trapă, și sub ea e un fel de coș pentru unelte. Pentru întreținere.

Femeia a ridicat sprâncenele:

— În mod sigur nimeni nu s-ar gândi să caute acolo.

— Așa speram și eu, a chicotit fata și a deschis ușile.

Liftul era vechi, metalul avea vopseaua cojită pe alocuri, și podeaua s-a balansat amenințător atunci când fata a pășit în cutie.

— Ai grijă! Cine știe în ce stare e.

— E OK. Imediat luăm cina!

Fata și-a lepădat rucsacul pe podeaua liftului, apoi s-a apucat cu ambele mâini de mânerul trapei din podea. Capacul era înțepenit, iar, când fata s-a opintit mai tare, a cedat. Fata a alunecat, și, în cădere, greutatea ei a făcut liftul să alunece în jos aproape un metru.

— Ieși afară de acolo! a țipat femeia și s-a aruncat spre gura liftului.

Cabina a mai alunecat o jumătate de metru. Fata a rămas înțepenită locului, cu brațele întinse în lateral, încercând să apuce pereții liftului.

— Întinde mâna, te scot afară! Hai!

Liftul a mai alunecat câțiva centimetri. Capul fetei a scăzut sub nivelul podelei. Femeia a sprijinit pioletul la marginea deschizăturii, susținând pe el întreaga greutate a cabinei și a fetei. Apoi s-a trântit pe burtă și a întins mâna spre fată:

— Ia-mă de mână, până nu cedează de tot!

Cabina a scrâșnit, și pioletul s-a îndoit de la gât. Era din titaniu, dar nu indestructibil.

— Hai!

Fata și-a scuturat capul:

— Nu. Nu fără provizii!

S-a lăsat pe vine și a început să tragă de pachetul din podea. Cabina se clătina amenințător și huruia din toate balamalele.

— Lasă-le naibii, mai sunt și altele! Dacă se prăbușește liftul cu tine, o să te omoare! Ia-mă de mână! M-auzi!? a șuierat ea.

Dar fata a continuat să tragă de pachet în timp ce scrâșnea:

— Nu… mai… sunt… altele!

— Ai spus că mai sunt!

— Am mințit. Ăsta e singurul! a țipat fata în timp ce pachetul a zvâcnit din locașul lui.

Gâtul pioletului s-a îndoit și mai tare. Pulsul femeii a crescut.

Fata i-a întins pachetul, abia a reușit să-l strecoare prin deschizătura care se micșora cu fiecare secundă, apoi a ridicat și rucsacul. Femeia i le-a smuls din mâini și le-a aruncat pe podeaua coridorului. Apoi fata a întins mâinile și a smuls-o cu atâta forță încât a alunecat aproape un metru pe podeaua netedă, înainte să se oprească. Și-au întors amândouă privirile spre liftul prăbușit, dar deschizătură a rămas aceeași. Fără greutatea adițională a fetei și a bagajelor, pioletul reușise să susțină cutia.

Femeia s-a lăsat să cadă pe spate. A așteptat să își recapete răsuflarea, privind tavanul înalt, apoi a întrebat:

— De ce ai mințit?

— Credeam că n-o să mă iei cu tine dacă nu aveam ceva de dat la schimb.

Și-a întors ochii spre fată, și privirea i s-a înmuiat.

— Te-aș fi luat oricum.

A dat să se ridice, dar o durere i-a fulgerat palma dreaptă. Degetul mare făcea un unghi nenatural cu restul palmei. Și-a rotit mâna până când fata s-a apropiat:

— Nu e rupt.

— De unde știi?

— Dislocat. Fratele meu a pățit asta acum câțiva ani. Pot să mă uit?

Înainte să apuce să mai scoată un cuvânt, fata i-a apucat palma și, cu un pocnet, i-a pus degetul la loc. Femeia a gemut, iar fata și-a pus brațele în jurul ei.

— Te rog să mă ierți. N-am vrut să te mint. Voiam doar… voiam doar să vin cu tine. Să nu mai fiu singură. Să nu mai dorm singură. Înțelegi?

Femeia a îmbrățișat-o înapoi, i-a sărutat ochii umezi și a spus că da, înțelegea.

COSMIN LEUCUȚA (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,