„Am început să scriu acest roman în urma mentoratului cu Marius Chivu și Florin Iaru, asigurat de programul Prima Carte. Mai bine de jumătate din el a fost scris în timpul acelor șase luni în care am învățat o lecție importantă – nu scrii ca să îi arăți cititorului cine ești, ci, în primul rând, ca să îi arăți cine poate fi el. Povestea romanului s-a născut din interesul meu pentru relațiile de familie și din modul cum relația între doi frați este întotdeauna o ecuație nu cu două, ci cu trei necunoscute. Ea este determinată de relațiile individuale dintre părinte și fiecare dintre frați. Lumea romanului Instabil este o lume a intențiilor și a dorințelor. Dacă alegerea e un act final, intenția ascunde în ea un infinit de posibilități. Iar personajele mele se mișcă în această lume în care intenția nematerializată lasă urme materiale. Ca niște acrobați, ele merg, într-un echilibru precar, pe linia de demarcație dintre lumea alegerilor făcute și lumea celorlalte posibilități, rămase suspendate. Și poate că, în final, explorând poveștile care mă fascinează, reușesc să ating și poveștile celorlalți.“ (Ruxandra BURCESCU)
Vârfurile degetelor i se albiseră pe mânerul cuțitului, iar inima îi bubuia în piept. Își simțea ceafa fierbinte, încinsă de razele soarelui. Dintr-o curte vecină se auzeau lovituri de ciocan. Încercă să se concentreze pe acest sunet căutând cu privirea un punct de reper, dar curtea întreagă se clătina ca și cum ar fi fost un glob de sticlă scuturat de un copil. Nu se putea mișca și i se părea că toate organele i se lichefiaseră. Ești moale, îi spunea adesea Dorina. Poate chiar era moale, așa se simțea acum, paralizat de neputință. Groaza de a se duce la ea să-i spună că nu a fost în stare îl ținea pe loc, dar, în același timp, o altă groază, una pe care o simțea în fiecare fibră, îl împingea să se întoarcă, să iasă din locul acela blestemat. Păsările din jur îl ignorau, căutând grăunțe, fără să știe că moartea intrase în curtea lor.
O auzi strigându-l, iar sunetul vocii ei îl puse în mișcare. Scoase o mână de grăunțe din buzunar și le aruncă pe jos, iar găinile se repeziră către el, înconjurându-l. Cu ochii închiși, se aplecă, pipăi în jur și apucă prima găină ale cărei pene moi le simți sub degete. Pasărea începu să se zbată, dar Mircea își încleștă mâna și mai tare în penajul ei. I se păru că mâna era ceva independent de corpul său, un mecanism care, odată pus în mișcare nu mai putea fi oprit. Ieși din curtea păsărilor ținând găina într-o mână și cuțitul în cealaltă. Număra în gând bătăile ciocanului care se auzeau din curtea vecină și era foarte important să nu se oprească din numărat. Încercă să își aducă aminte ce îi spusese. Trebuia să o pună pe pământ și să îi prindă ghearele sub picior ca să nu se miște. Cu o mână să-i întindă gâtul, ca pe o gumă de mestecat. Era foarte important ca gâtul să fie întins cât se putea, astfel încât, atunci când avea să lovească cu cuțitul din cealaltă mână, să reteze capul din prima. Apoi trebuia să sară câțiva pași în spate ca să nu fie împroșcat cu sânge. Dacă, totuși, nu reușea din prima nu trebuia să îi dea drumul, oricât de tare s-ar fi zbătut și oricât de mult sânge ar fi țâșnit. Trebuia să lovească a doua oară, poate chiar a treia, de oricâte ori era nevoie.
Mâna în care ținea cuțitul îi tremura atât de tare încât avea impresia că o să îl scape, iar o senzație de moleșeală îi cuprinsese tot corpul. Lipi, aproape cu tandrețe, lama cuțitului de gâtul vietății. Penele albe și moi păreau că mângâie metalul. Apasă ușor dar, când întâmpină rezistența cartilajului, trase cuțitul înapoi. Trebuia să lovească, dar ea nu îi spusese că trebuia să se și uite. Inspiră adânc, își fixă privirea pe o mierlă care privea întreaga scenă nepăsătoare dintr-un nuc stufos, apoi lovi cu toată forța de care era în stare. Simți cum capul găinii din mâna sa devine ușor, fără trupul de care era legat. Însă ceea ce îl făcu pe Mircea să scape cuțitul fu zvârcolitul trupului de sub piciorul său. Uitase să își ridice tălpile de pe ghearele vietății, iar corpul acesteia era cuprins de spasme violente.
Își pierdu echilibrul și căzu, iar corpul găinii, eliberat de sub greutatea tălpilor, se zbătea frenetic, împroșcând cu sânge în jur și lovindu-se de băiatul care nu se mai putea ridica de jos. Își acoperi fața cu mâinile și începu să se legene ușor, așteptând ca spasmele vietății să înceteze. Cand deschise ochii și își văzu mâinile, pantalonii și tricoul pătate de sânge, izbucni în plâns. Nu putea să se ridice și probabil că nu ar fi făcut-o prea curând dacă mama nu ar fi venit în grădină.
— Ce faci, Mircea, aici? O găină nu ești în stare să tai fără să plângi, spuse Dorina privindu-l sever. Ce bărbat ești tu, mă?, adăugă ea văzându-l că nu scoate niciun cuvânt.
— N-am vrut, reuși el să mormăie.
— N-ai vrut ce? Da’ să mănânci friptură vrei, ai? Vai de capu’ tău. Scoal’ de-acolo.
Și, pentru că Mircea nu se mișca, femeia se aplecă să ia găină de pe jos. Însă, când se uită mai bine la pasăre, începu să țipe.
— Ce-ai făcut, mă, prostule? Pe-asta ai tăiat-o? N-ai văzut și tu c-avea sfoară de picior? M-ai lăsat fără cloșcă acuma.
De când se înălțase și puful de pe buza de sus începuse să i se înnegrească, Dorina încetase să mai dea în el. Deși băiatul o depășea în înălțime, dacă ar fi vrut să îl lovească, Mircea nu doar că nu ar fi ripostat, nici nu s-ar fi clintit din loc.
Îi era dor de momentele din copilărie când mama îl lăsa să îi mângâie părul și să o ia în brațe. Din seara când apăruse în fața porții, plin de julituri și plângând, nimic nu mai fusese la fel. Și, cu toate că trecuseră ani de atunci, Mircea încă mai visa noaptea lanuri înalte de porumb înecate în bâzâitul leneș de vară. Se trezea transpirat și, pentru că sunetul acela înnebunitor nu înceta, își acoperea urechile cu mâinile și se legăna încet în pat, numărând în gând. Uneori îl visa pe Ionică, zâmbind zeflemitor, așa cum făcuse când dăduse cu ochii de potaia jigărită, cu câteva momente înainte ca silueta uriașului cu sapa să își facă loc printre știuleții de porumb. Alteori nu îi vedea chipul, însă auzea țipătul înghețat și nu se putea mișca, de parcă o bucată de beton i s-ar fi lăsat peste piept. În astfel de momente, deși își repeta în gând că visează și se străduia să își miște degetele, nu se putea trezi și rămânea paralizat în pat, respirând greu și având senzația că umbre de melasă dansează în cameră, golind-o de aer. Când, într-un final, reușea să se miște și se ridica în capul oaselor, îi era teamă să mai adoarmă iarăși. Prima dată când i se întâmplase asta, ieșise ușor din cameră și bâjbâise în întuneric până când ajunsese în camera mamei, unde se culcase pe jos, lângă pat. În noaptea următoare găsise ușa de la cameră ferecată.
Dar cele mai rele erau de departe visele în care își vedea prietenul în coșciugul mic din lemn de pin. Îi acoperiseră capul cu o tichie din dantelă făcută de Dorina pentru a ascunde osul zdrobit. Tot mama fusese aceea care le dăduse părinților lui Ionică niște haine de la Mircea pentru a nu-l înmormânta în puloverul larg și pantalonii decolorați. Văzându-și prietenul zăcând acolo, îmbrăcat în hainele lui, cu pielea cenușie și câlți în nas, lui Mircea i se făcuse rău. Însă Dorina îl strânsese tare de mână și îi șoptise, printre dinți.
— Nu-nchide ochii. Uită-te. Să vezi și tu ce ai făcut.
Nu de puține ori îi spusese Dorina că moartea lui Ionică a fost vina lui, iar Mircea știa că are dreptate. Ar fi trebuit să se întoarcă și să îl ajute. Amândoi poate ar fi reușit să ia sapa din mâna bărbatului. Dar fusese laș, iar acum singurul său prieten era mort. Când îl găsise Dorina țipând în fața porții, nu reușise să înțeleagă ce se întâmplase în primele momente. Într-un final, când Mircea se liniștise suficient astfel încât să poată vorbi, Dorina îl încuiase în casă și fugise pe uliță către casa unde locuiau părinții lui Ionică. Era aproape de miezul nopții când s-a întors, cu fața împietrită.
— L-am găsit. E mort.
Și, pentru că Mircea începuse din nou să plângă, Dorina i-a dat o palmă, apoi i-a spus, pe același ton egal:
— Tu l-ai omorât, să nu uiți asta niciodată. Ăsta e păcatul meu. Am născut un criminal.
Apoi, fără niciun cuvânt, a intrat în camera ei, lăsându-l în semiîntunericul lumănarii de pe pervaz.
