Când am deschis iar ochii, mă aflam în acelaşi loc. Cerul era împânzit de nori mari şi întunecaţi de furtună. Totul era cenuşiu – cerul, pământul, casele –, un cenuşiu straniu, ce părea desprins din pânzele unui pictor nebun. Pe drumul dintre case s‑au ivit o femeie şi câţiva bărbaţi. Femeia se împleticea în faţa lor, de parcă ar fi fost băută sau bolnavă, iar ei râdeau şi, culmea! îi mai şi dădeau câte un brânci, şi ea cădea pe dată în ţărână, însă la fel de repede se ridica şi continua să meargă. Pe față şi pe braţe avea dungi roşii şi, într‑una din dăţile când a căzut, am văzut că şi spatele era brăzdat de dâre roşiatice. Părul blonziu îi atârna alandala pe umeri şi obrajii îi erau pătaţi de transpiraţie, lacrimi şi sânge. Arăta ca o nebună hăituită. Cu toate acestea, era o femeie frumoasă și aparte, fără urmă de îndoială. Mizeria şi spaima nu îi puteau înlătura frumuseţea, nici văpaia din priviri. Se pare însă că expresia femeii nu era tocmai pe placul bărbaţilor, care gesticulau furioşi ori de câte ori ea se întorcea către ei, făcându‑i semn să meargă dracului mai departe, sau cel puţin asta era senzaţia mea, pentru că nu auzeam nimic din ce spuneau, însă le vedeam feţele încrâncenate, străbătute când şi când de un rânjet care îmi îngheţa sângele în vene. După o vreme am văzut că unul dintre bărbaţi mergea un pic, doar un pic, în faţa celorlalţi şi părea să o îmbrâncească ceva mai des pe femeie, iar râsul său le acoperea pe celelalte şi rânjetul îi părea mai crud. Era înalt, cu părul roşcat, lung şi ondulat. Avea un chip plăcut, însă atunci când se schimonosea, pentru câteva clipe părea să devină o cu totul altă persoană, căpătând o alură respingătoare, ca şi când ceva sau cineva îl trăgea de colţurile feței, deformându‑i trăsăturile într‑o mască dementă. Îmbrâncelile şi căzăturile au continuat o vreme de‑a lungul drumului, fără ca nimeni să iasă din case, cu toate că ştiam că satul nu era părăsit şi că din spatele ferestrelor pândeau priviri, poate înspăimântate, poate încărcate de ură sau pur şi simplu indiferente – asta nu mai ştiam –, însă eram sigur că ei erau acolo şi priveau, le simţeam prezența în afara oricărei îndoieli. Chiar când părea că povestea nu mai avea să se sfârşească vreodată, iar femeia urma să cadă şi să se ridice la nesfârşit, lucrurile au căpătat o altă turnură. Bărbatul roşcat a împins‑o şi femeia a căzut, însă de data asta a rămas la pământ, cu obrazul în ţărână şi ochii închişi, de parcă ar fi murit. Bărbaţii s‑au oprit. Roşcatul a spus ceva şi a rânjit din nou, iar trăsăturile i s‑au deformat groaznic şi pentru o clipă l‑am privit în ochi şi am simţit ceva umblându‑mi prin cap, vă jur – era ca şi când cineva îmi cotrobăia prin minte şi prin suflet –, apoi senzaţia a dispărut şi l‑am văzut aplecându‑se şi ridicând‑o de păr, în timp ce femeia se zbătea şi țipa, cred că țipa, nu se putea să nu ţipe, însă eu nu auzeam decât râsul bărbatului, care părea să se întindă peste case ca un vânt turbat. A săltat‑o de la pământ, ţinând‑o cu o singură mână, ca pe o păpuşă uriaşă, apoi a aruncat‑o înapoi în drum. Femeia a lovit pământul şi a rămas nemişcată. Fără o vorbă, roşcatul s‑a dezbrăcat alene, rămânând în pielea goală. Membrul îi zvâcnea obscen între picioare. Ceilalţi bărbaţi s‑au despuiat şi ei. Apoi au siluit‑o pe femeie şi nu există cuvinte care să poată descrie scena, doar dacă, într‑o altă lume, un alt scriitor ar fi găsit calea şi culorile potrivite să zugrăvească infernul sub adevărata sa formă. Însă, dacă acel scriitor ar exista, ar fi fără îndoială nebun acum, aşa cum şi eu mă îndoiesc din acea noapte de mintea mea, de vocile pe care le aud şi de chipurile pe care le văd.
„Romanul de maturitate al lui Radu Găvan, Isus din întuneric este cartea confirmării, care-i fixează locul în literatură. Masiv, cu efuziuni lirice, construit din materia capodoperelor, poate fi considerat un manifest literar și, cu siguranță, un roman-eveniment.” Doina Ruști
După ce au terminat, s‑au întors şi au plecat, despuiaţi şi nepăsători ca nişte demoni care se pierd în amurg, lăsând în urmă ce mai rămăsese din femeie. Abia atunci am izbutit să îi număr sau pur şi simplu am reuşit să‑i cuprind pe toţi dintr‑o privire. Erau şapte. Roşcatul era ultimul. Părul îi lucea, roşu ca sângele. L‑am urmărit, ştiind că urma să se întoarcă să mă privească, iar cu acea privire avea să îmi dăruiască nebunia eternă şi sălbatică a omului nou, însă m‑am înşelat. Bărbatul a continuat să meargă agale în spatele tovarăşilor săi, devenind mai întâi o siluetă neclară, apoi o umbră subţire, şi în cele din urmă – nimic.
Apoi s‑a făcut întuneric.
*
Când viziunea a revenit, femeia se găsea în continuare întinsă la pământ, ca şi când totul s‑ar fi petrecut cu doar o clipă în urmă însă, privind‑o mai atent, am observat că pântecul îi era uşor umflat, iar chipul, brăzdat de şanţuri subţiri. Cu toate că pentru un observator neavizat schimbările acestea nu ar fi însemnat mai nimic, pentru mine revelau trecerea unei perioade îndelungate, în care, fantasmagoric – o linie firavă, şerpuind într‑un ocean de nisip, femeia rămăsese în acelaşi loc, cufundată într‑un somn profund. Sau poate, gândul mi‑a străbătut dintr‑odată mintea, şi ea visa cine ştie ce, poate chiar pe mine, o idee care m‑a înfiorat, pentru ca în clipa următoare să dispară, când burta femeii s‑a ridicat într‑o mişcare domoală. Atunci, dintre case, cu boturile ridicate în aer şi cozile plecate, şi‑au făcut apariţia trei câini. La început erau nişte căţelandri, javre fricoase cu cozile între picioare, cum găseşti în orice sat, apoi, pe măsură ce se apropiau, am văzut mai întâi nişte câini de talie medie, care după încă alţi câţiva paşi au devenit dulăi în toată regula, cu blana neagră, lucioasă, şi boturile pătate de o spumă albă. Nu am auzit mârâielile, însă am văzut colţii mijiţi şi am avut subit revelaţia a ceea ce urma să se întâmple, iar şocul m‑a izbit atât de puternic, încât pentru o clipă s‑a făcut întuneric şi femeia a dispărut şi, odată cu ea, casele şi câinii s‑au topit în beznă. În acea clipă m‑am cufundat într‑o mare răcoroasă, o mare de tăcere, şi de atunci amintirea acelei clipe de linişte, oricât de efemere, e de ajuns pentru a mă ţine departe de marginea gropii şi a abisului ce pândeşte din ea. Pe urmă imaginile au năvălit ca într‑un carusel dement. Dulăii şi‑au descleştat fălcile şi au năvălit asupra femeii, înfundându‑şi boturile în carnea ei. Am văzut trupul scuturat ca o păpuşă din cârpe, bucăţi de carne smulse de pe oase, zburând prin aer şi rostogolindu‑se pe pământul negru, sângele amestecându‑se cu spuma albă, boturile roşii scormonind, sfâşiind fără încetare. Apoi am văzut chipul femeii, m‑am uitat în ochii larg deschiși şi am citit ceva în ei, dar am uitat ce sau am blocat amintirea, i‑am privit gura şi i‑am intuit ţipetele, şi atunci un bot imens i‑a cuprins buzele şi mai apoi faţa într‑un sărut din iad, iar când s‑a retras, femeia nu mai avea chip, doar o mască roşie, diformă, pe care sclipeau, rotindu‑se înnebuniţi, ochii însângeraţi. În clipa următoare, întunericul a năvălit şi un vuiet continuu, ca un maelstrom din altă lume, mi‑a invadat mintea, apoi, născându‑se din vuiet, am desluşit un scâncet neajutorat, care curând a devenit ţipătul ascuţit al fricii şi mai apoi urletul grotesc al nebuniei, urletul cuiva care e pe cale să cedeze întunericului şi care părea să cuprindă tot ce era în jur şi să‑l sfâşie în mii de fărâme. Într‑un târziu am realizat că ţipătul nu era al femeii, ci al meu.
După o vreme ţipătul s‑a oprit şi imaginea a revenit. Câinii dispăruseră. Rămăşiţele femeii erau împrăştiate pe drum. Printre ele, mişcându‑şi aproape imperceptibil membrele, am văzut un bebeluş.
Romanul Isus din întuneric de Radu Găvan poate fi precomandat, cu autograf și 30% reducere, de pe site-ul editurii.
