Splendorile fără liman ale poveștilor

Primul lucru, unul care ține de percepția imediată, este masivitatea. O carte de peste 600 de pagini, pentru a fi citită, trebuie să-ți înfrângă o anume rezistență interioară, să te determine să treci peste gândul că vei fi nevoit să-i consacri zile bune din viața ta. O investiție de timp deloc lesnicioasă, ținând cont de criteriul parcimoniei în privința disponibilității de a-ți angaja spiritul într-o aventură cu profit doar prognozat (chiar dacă ești avizat cu privire la cota autorului). Dincolo de acest blocaj, Theodoros ți se oferă cu o plăcere a lecturii care motivează, ba chiar premiază, investiția de timp în prealabil scăldată de mefiență. Masivitatea cărții este compensată de fluența lecturii, chiar dacă Mircea Cărtărescu te solicită vârtos și te obligă, pentru a desluși subtilitățile narațiunii, la cunoștințe extinse nu doar de istorie, ci și din sfera mitologică, a Vechiului Testament cu precădere. Asta pentru că incipitul livresc, o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri (27 iulie 1883), deschide mai apoi spre o luxurianță epică nebănuită, alimentând tehnica „poveștilor din povești”, cu plonjeuri în timpul fabulos al regelui Solomon și al reginei din Sheba, spre politicile coloniale ale reginei Victoria, dar și spre San Francisco, acolo unde a trăit Norton I, autoproclamatul împărat al Statelor Unite, fost neguțător, dar și corsar în ceata comandată de Theodoros – Joshua Abraham Norton, evreu de origine.

Personajului principal, cel ce leagă toate episoadele demersului ficțional în stil baroc, suportând două „sublimări”, din Tudor în Theodoros și din Theodoros în Tewodros, este însoțit (sau nu) în cei 50 de ani, câți i-au fost dați să trăiască, de o suită de personaje de toate stările și de toate condițiile morale. În afara autointitulatului împărat al Statelor Unite, deja pomenit, atrag atenția, după ce facem o selecție foarte severă, personajele feminine, începând cu Makeda (regina din Sheba), continuând în același plan ușor fantasmatic, aducându-ne aminte de Solenoid, cu Stamatina, fiica nefericită a lui Vodă Dimitrie Ghica, hărăzită Zburătorului, cea care îl conjură pe Tudor să nu contenească a o căuta, dincolo de orice împrejurări vitrege, îndemnul ei devenind un leitmotiv cu impact obsesiv pentru brigand: „Caută-mă! Caută-mă! Chiar și-n necredincioșie și-n trădare! Tocește nouăzeci și nouă de opinci de fier și toiagul de fier din mână ca să dai de ascunzătoarea mea de la capătul lumii! Te aștept acolo doar nu-nceta să mă cauți!”. Mai sunt apoi cel puțin două personaje feminine ce se detașează din fundalul ce conține multe altele. Este vorba despre o a doua iubire imposibilă, câtă vreme fata de care se îndrăgostește la prima vedere, Nura, are deja inima făcută dar Djamilei, o altă femeie. În sfârșit, Mentewab, alintată cu apelativul românesc Porumbița, îi este consoartă pe tronul Etiopiei, portretul făcut fiind convingător: „Mentewab avea pielea neagă și ochi mai mari și mai grei decât cei ai altor femei, mai ales când erau înlăcrimați, iar pe chipul ei oval trăsăturile îi erau desenate cu pensula cea mai fină […]. O astfel de frumusețe păstra Mentewab în toate încheieturile ei grațioase, în luminile și-n întunecimile trupului ei ce curând ți-a ajuns mai de preț decât însăși viața ta” (p. 423). Moartea femeii ce le făcuse uitate pe Stamatina și pe Nura declanșează, însă, metamorfoza. Tewodros al II-lea se transformă într-o bestie însetată de sânge și de carnagii fără număr, iar trupul lui, aflat mereu sub efectul drogurilor, celebrând noapte de noapte orgii desprinse parcă dintre cele zugrăvite de Marchizul de Sade în Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, devine hidos: „Ajunseseși, la patrușcinci de ani, pântecos, buhăit la față, încărunțit, cu ochii abia mai zărindu-se ca două linii din cearcănele vineții, cu pielea gâtului zbârcită ca pergamentul. Crucea de voinic ce fuseseși se-necase-n păcat și-n osânză, și cu ăst hoit, oglindirea vie a sufletului tău viermănos, aveai să pășești curând în fața înfricoșatei Judecăți” (p. 573). Două portrete în antiteză, două ipostaze umane, prima, în crugul frumuseții, a doua, ilustrând diavolescul.

În privința personajelor masculine, lăsându-i la o parte pe Regele Solomon, pe Menelik, fiul acestuia zămislit de pântecul Makelei și pe Zburător, foarte bine croite, credibile, cu o expresivitate ce-ți stăruie în minte, sunt Sisoe (Mitrofan), „zugravul de subțire”, căzut în mare amor cu soția boierului Tache Ghica, năbădăioasa și nurlia Marița, cel ce-a pictat toate pânzele de pe catargele corăbiilor aflate în stăpânirea piraților conduși de Theodoros cu scene biblice înfățișate cu măiestrie, precum și tătarul Ghiuner, cu o biografie țesută din fapte brave, violente, marcate de-o nesmintită fidelitate față de boierul Ghica și față de Tudor/ Theodoros. Al treilea ar putea fi Kassa Haile Giorgis, cel cu care fiul Sofianei face schimb de identitate pentru a deveni legitim la tronul Etiopiei, chiar dacă nu era un urmaș direct al dinastiei inaugurate de Menelik, ci, dimpotrivă, mama „primită” la pachet cu identitatea nouă avea prostul renume de vânzătoare de kosso, un leac împotriva limbricilor.

Cartea se citește cu nesaț și cu plăcere, constituind, fără a risca măguliri deșarte, o probă de virtuozitate scriitoricească. Forța imaginativă, aplombul în a utiliza un lexic specific veacului al XIX-lea, plin cu sugestii și cuvinte adaptate, tocmai pentru a crea iluzia de-a fi acolo și atunci, ingeniozitatea în asamblarea narațiunii, translația real-fantastic, sunt tot atâtea atribute ale unui text ce-l poate încânta pe cel ce nu e, înainte de toate, cârcotaș. Câteva scene vin și accentuează un întreg asamblat cu multă atenție și sensibilitate. Cele mai izbutite transcend realul pentru a găsi rezolvări îndrăznețe în supranatural. Una dintre acestea este zborul efectuat cu zmeul de către puberul Tudor, înălțat deasupra Bucureștilor, iar mai apoi zburând spre Câmpina și întâlnindu-l pe Zburător, cel ce călătorea prin văzduh pentru a ajunge la Stamatina. O a doua este finalul încleștării epopeice și frisonante dintre cioclii sadici, dedați la toate blestemățiile în toiul ciumei (jefuind, violând, ucigând) ce-a bântuit în iarna și primăvara anului 1833, pe de o parte, și ciumați, pe de alta. O înfrângere ce părea gata pecetluită, pentru că mai toți ciumații fuseseră deja măcelăriți, este invalidată de intervenția a ceva cu totul miraculos, așa că o lumină cerească emanată de la o icoană restabilește binele și zădărnicește gloria răului. Cei ce au citit Solenoid-ul sau Melancolia nu se lasă surprinși de astfel de rupturi totale de planuri, de intruziunile miraculosului în lumea realităților de duzină, intruziuni având menirea de-a aureola existențele personajelor sau de a le pune în criză. Mai sunt și alte astfel de puncte de inserție a magicului, toate validând în cele din urmă linia de meta-plan a epopeii ce-l are erou sau antierou, după plac, pe fiul umilului Gligorie Ișlicarul. La un moment dat, ceva își caută sensul în parabolic, abandonând firul unui destin de om, inventat și mereu glosat în pasta aventurilor în cascadă. Este vorba despre căutarea Chivotului, o relicvă sfântă, obiectul sacru adăpostit în Templul lui Solomon, conținând cele două table de legi scrise cu degetul de către Dumnezeu, pe Muntele Sinai, în prezența lui Moise. Furat de Menelik, Chivotul ar fi ajuns în Etiopia, iar drumul lui Theodoros în speranța găsirii lui trece obligatoriu prin punctele unui itinerariu desemnat de fiecare literă a cuvântului SAVAOTH (Dumnezeul Oștilor Cerești). Până la urmă, nelegiuitul, însetatul de sânge, hidosul Tewodros, va reuși, încununând un efort ce i-a pre-comandat cumva deambulările. Este ieșirea din poveste pe care Mircea Cărtărescu a găsit-o, în cele din urmă, după ce a pornit de la un text scurt și destul de ambiguu, scris într-o epistolă de către beiul Ghica, destinatarul fiind poetul pastelurilor. Romanul întreg este astfel ranforsat cu un sens având o maximă încărcătură mitică. Era necesară o astfel de armătură extrasă din istoria cu iz mitologic, ceva ce ne duce cu gândul la Indiana Jones și căutătorii Arcei Pierdute? Fiecare își poate răspunde singur, după ce citește cartea.

Ceea ce mi s-a părut forțat, oarecum stânjenitor dacă ar fi să aducem în discuție molima ce bântuie mai nou, corectitudinea politică, este legat de modul în care autorul vrea cu orice preț să-l transforme pe Tudor, devenit succesiv Theodoros și Tewodros, dintr-un copil și tânăr ce-i ura pe evrei, aceștia fiindu-i ținta a fel de fel de răutăți și gesturi umilitoare, conform scrisorii lui Ion Ghica, într-un iubitor al iudeilor, asumându-și culpa, după ce realizează propria impostură morală. Altfel decât ceea ce a pățit Saul pe drumul Damascului, provocându-i celebra convertire cu efect dramatic în istoria creștinismului, Tudor se vede captivul lui Moshe Telalul, într-o scenă suprarealistă, cu aspect de miracol, petrecută în mijlocul unei realități sordide, specifică unui București de dinainte de mijlocul veacului al XIX-lea, căci Moshe „nu mai era umilitul telal cu haini vechi cumpar, ci Moise însuși în mânia sa cea mai mare, ca-n ziua când, auzind poporul lui Israel benchetuind în jurul vițelului de aur, a izbit furios tablele legii de piciorul muntelui” (p. 389). Mai multe pietre cât roțile de car, în culori minunate – rubin, topaz, smarald, turcoaz, safir, opal, agat, ametist, crisolit, onix și jasp – coborâră din cer în mijlocul oborului de vite, străjuind un stâlp cu pietre nestemate, înalt de cinci stânjeni, spre surpriza unor târgoveți năuciți. Este suficient pentru ca Tudor să fie vindecat de ură și să regrete un comportament de zurbagiu. Metamorfoza nu este, totuși, totală, pentru că dacă ar fi fost, întregul roman ar fi trebuit să-și modifice sever noima și desfășurarea: „Ai ținut din acea zi și până la sfârșitul vieții tale în mare cinste poporul evreiesc, pe care atât îl huliseși și-l batjocoriseși la tinerețele tale fără de minte. Dar păcatul trufiei nu te-a părăsit nici atunci, căci avea să plece de la tine abia în ultimele tale clipe pe pământ, când ți-ai vârât, la Magdala, țeava rece a pistolului dăruit de însăși regina Victoria, în gură și ți-ai zburat crierii, zicând adio iubirii, măririi și mântuirii totdeauna” (p. 391). Cred că nu era un minus dacă lipsea din carte această scenă. Autorul ar fi putut, pur și simplu, să ignore pasajele din scrisoarea de la care a pornit totul, tânărului Tudor fiindu-i puse în cârcă fapte evaluate astăzi ca fiind cu totul reprobabile, pe bună dreptate, dar în epocă trecând drept năzdrăvănii, gesturi firești, deloc condamnabile, conform mentalităților unei societăți valahe în mod activ și tradițional antisemite.

Theodoros are loc pe primul raft al romanul românesc contemporan. Nici într-un caz nu merita un tratament aspru din partea unui critic cu influență, găzduit în cea mai prestigioasă revistă autohtonă. Dincolo de dreptul fiecăruia de a se exprima critic în conformitate cu opiniile proprii, nu se face să te dedai la jocul căutării nodului în papură, și asta nu neapărat pentru a diminua statutul unui scriitor cu cotă adesea invidiată, ci mai degrabă pentru a-i face loc pe soclu altuia.