Un bătrân pe nume Barnaba locuiește singur într-o bojdeucă, pe o insulă în înaltul cerului. Din când în când, îl vizitează o rândunea – Martina. Nu și-ar închipui că dedesubtul insulei sale ar mai fi cineva. Amedeu trăiește și el singur pe o insulă, în mijlocul oceanului. Pe care mai e doar Eglantina, o rândunea care se întoarce când și când la el. Ambii și-au uitat numele, semn că au lăsat deoparte speranța ieșirii din singurătate. Barnaba pescuiește din înaltul cerului, Amedeu scotocește printre obiectele aduse de ocean.
Altfel, nu li se întâmplă nimic. Însă viața le oferă amândurora ceva pe-atât de inexplicabil, pe cât este singurătatea lor de mare. Iată că și în mijlocul celei mai mari pustietăți, când nimic nu mai pare a fi revelator, există motive de mirare.
Amedeu vede într-o zi un pește în înaltul cerului, pescuit de-o undiță de nicăieri. Zguduit de inexplicabilul situației și scos din confortul singurătății sale, văzând și a doua zi peștele care zboară, el acceptă să ia parte la situația ingenioasă în care se vede aruncat și jonglează cu neobișnuitul ei – agață o tigaie de firul care părea să prindă pește singur. Barnaba rămâne uluit când primește, rând pe rând, zi de zi, câte un „dar” de nicăieri, adus, pare-se, de ocean. Fiecare lucrușor este transformat de imaginația lui în ceva special – pești-clovn sau pești tropicali – fie că e vorba de o tigaie sau de un papuc. Cu toate acestea, Barnaba realizează în scurt timp că e tot singur, chiar și printre mulțimea de obiecte. Și, deși o mulțime de lucruri zboară în înaltul cerului pe lângă Amedeu, și acesta își dă seama că e tot singur. În plus, nici nu mai are ce să trimită sus, pe firul undiței venite de nicăieri. Până când, într-o zi, Amedeu se agață de fir. Ce urmează este o clipă de uluire pentru cei doi și, pentru cititori, un final neprevăzut, asemenea unui film care nu-ți dorești să se termine atât de repede.
Liniștea cerului, calmul oceanului și doi pescari ce își duc viața măruntă fără să aștepte altceva în afară de ce le-a oferit viața până atunci – nimic neobișnuit până aici. Pe de altă parte, toată povestea e un puzzle de simboluri: două insule așezate în locuri de neimaginat și un pescar care, gândind că prinde ceva ce nu s-a mai pomenit, pescuiește ceva ce nu credea că mai există – pe un altul ca el.
Cei doi întruchipează cea mai profundă așteptare umană: fie că se află în înaltul cerului sau în mijlocul oceanului, fiecare dintre ei tânjește după cineva prezent. Darurile unuia pentru celălalt încetează să-i mai surprindă – ba mai mult, își pierd farmecul și devin banale obiecte. Dar prezența unuia dintre ei, din final, imprevizibilă cum e, transformă povestea singurătății într-una cu haz – ca și cum cortina s-ar fi tras tocmai ca amândoi să descopere că împărțiseră același decor și că probabil fuseseră vizitați de aceeași rândunea care îi încredința că nu sunt singuri.
O poveste simplă, dar animată, Rândunelele ne arată că, oricât de copleșitoare ar fi singurătatea, fiecare dintre noi împărtășim aceeași imensitate a cerului.
