Simfonia tăcerii

Nu poți înțelege cea de-a doua parte a Septologiei lui Jon Fosse (premiul Nobel, 2023) fără să o fi citit pe prima. Despre prima parte, Numele Celălalt – Septologie I-II, am scris în revista Familia, nr. 4-5/2024 – a se vedea articolul „Jon Fosse și virtuțile limbajului tăcerii”. Am să revin asupra concluziilor de atunci doar în măsura în care impresia inițială are legătură cu partea a doua, dacă o descifrează sau o încurcă și mai mult.

În cea de a doua parte a Septologiei, personajul narator, pictorul Asle, reia aceleași drumuri, insistând bolnăvicios asupra acelorași detalii de parcă, chiar dacă lumea lui este imaginară, ar putea ieși din confortul – sau tragedia – singurătății inventând alte personaje cu care să stea de vorbă sau reluând la infinit aceleași discuții cu personaje deja inventate.

Cartea începe cu explicarea abuzului din copilărie, prezentat în finalul primei părți. Dacă abuzul, la care l-a supus Spânul, este descris vag în prima parte, în partea a doua autorul insistă. Părinții îl întrebă de unde are cele trei monede iar Asle copil, deși nu înțelesese gestul obscen al Spânului, intuiește că nu trebuie să spună adevărul. În forul interior își pune, însă, întrebări: „Și Asle stă și se întreabă ce-o fi cu Spânul? De ce l-a atins așa pe picior? Și a încercat să ducă mâna mai sus pe picior… și se gândește că a fost urât ce a făcut Spânul… deci nu trebuie să spună la nimeni, fiindcă e jenant, e rușinos, puțin palpitant într-un fel…”

Dacă în viața maturului Asle, pe drumul dintre casă și Bjorgvin, se derulează – ca un carusel – aceleași personaje și aceleași întâmplări, despre care povestește și repovestește ca într-o criză psihotică, în amintirile despre copilăria lui apar personaje noi: prietenii care îl învață să fumeze sau să cânte (Per Olav, Terje, Geir, Sigve) ori o fată cu care încearcă, încă preadolescent, să facă sex. Dar, iată, scriitorul nu se poate abține și introduce și aici dubiul („Pe Asle nu-l mai cheamă Asle, îl cheamă Ales”– vezi anagrama Asle – Ales din prima parte).

Alter ego

Și totuși, există doar un singur Asle, dedublat în celălalt? Urmărind amintirile din adolescență când Asle – pictorul narator – ajunge la Școala de artă din Bjorgvin și îl cunoaște pe celălalt Asle, care ajunge și el la Școala de Artă, începi să ai dubii. După citirea primei părți, am tras concluzia că există un singur Asle, un pictor de geniu singuratic, un artist care nu doar pictează ci și creează personajele din viața lui, trăind într-o realitate virtuală. După ce am citit și partea a doua, am început să mă îndoiesc. Autorul te încurcă, te aruncă în atmosfera sumbră a poveștii încât înclini să crezi că ai greșit. Or fi doi? te întrebi. Celălalt este doar proiecția lui, o altă fațetă a aceleiași persoane? Uneori îți vine să spui că sunt doi, alteori te întorci la concluzia inițială.

Așa cum Asle, pictorul narator, pictează ca să se „descotorosească de imaginile din capul lui”, la fel face și Fosse, prin vocea personajului principal: scrie și rescrie aceleași întâmplări, alunecând în aceleași detalii pentru a se descotorosi, poate, de tăcerile din mintea și inima lui.

Și în această a doua parte apare teoria vizibilului în invizibil, despre care am vorbit pe larg în articolul care analizează prima parte. Nu am să mai revin asupra acestei teorii.

Pendulând între cele două întrebări (există un singur Asle sau sunt doi), Jon Fosse ne dă unele indicii că cei doi sunt fețe ale aceleași persoane: „e ciudat cât de mult seamănă Asle cu pictorul acela care trăiește în Stranda… are o geantă de piele exact ca a ta” sau „ajunsesem să beau de dimineață și până seara” (alcoolic e celălalt Asle). Mai mult, își aduce aminte că, la tinerețe, când l-a cunoscut pe celălalt Asle, acesta picta un tablou numit „Barca pe furtună” (p. 224). Și ne aducem aminte că tabloul, pe care Asleik îl alege dintre picturile lui Asle, este denumit „Barcă liniștită”, ca și cum cele două tablouri sunt și ele două fețe ale aceleași monede. Spre final, însă, Fosse ne răsucește din nou concluzia. Și dacă există doi pictori? Spre această întrebare conduce și faptul că Asle își aduce aminte cum a cunoscut-o pe Ales, o femeie cu care „avem aproape același nume” (explicînd, astfel, ipoteza anagramei).

Poate în cea de a treia parte a Septologiei, Jon Fosse ne va desluși misterul. Sau, poate, ne va fi suficient drumul – sinuos dar interesant și muzical – nemaidorind să știm unde, dacă și cum se termină.

Credința și îndoiala

Dacă amintirea Spânului îi trezește personajului principal, pictorul narator, o senzație de frig, Ales (femeia pe care o vede, cu ochii minții, vie, lângă el) îi aduce căldură și lumină, despărțind, prin contradicția frig/căldură, caracterul celor două personaje – închipuite sau nu. Cel care trezește frigul este răul, întunericul, cel care îi aduce căldura este bunătatea, lumina. Spun personaje închipuite sau nu, pentru că dubiul rămâne: amintirile lui Asle narator nu sunt doar despre copilărie sau abuzul Spânului ori cum a ajuns să studieze la Școala de Artă, sunt și despre cum a cunoscut-o p Ales, cum s-au căsătorit sau despre părinții acesteia, iar în acest caz anagrama Asle – Ales ar putea fi doar o coincidență și nu o cheie.

Într-un fel, însă, moartea netezește asperitățile dintre bine și său: Spânul se va întoarce acasă în sicriu, sora lui Asle va muri de copilă, la fel și Ales (soția închipuită sau reală).

Spuneam, în recenzia din prima parte a Septologiei, că există o credință puternică a lui Asle (posibil chiar a autorului) dar și o îndoială. Însă îndoiala nu se referă la divinitate ci, mai ales, la slujbașii Bisericii. Ambele se păstrează și în partea a doua a Septologiei: „Abuzează în numele Domnului, asta face Biserica”; „idioțeniile pe care le debitează Pastorul despre cum există un sens în moartea fără niciun sens a surorii Alida sunt o insultă” sau „vreau să mă rog, nu m-am rugat încă azi, îmi zic și închid ochii și trag aer adânc în piept și expir încet și-mi fac semnul crucii”; „mereu am simțit prezența lui Dumnezeu într-un fel”.  

Obsesii de o muzicalitate aparte

Ca orice creator, Asle trăiește o disperare totală, întrebându-se ce anume mai poate să facă dacă toată imaginația lui a fost deja transferată în tablourile pictate. Poate și din cauza disperării apar obsesiile reluării anumitor întâmplări sau imagini. 

Viața pictorului Asle se repetă ca muzica dintr-un rondo, un rondo ce face parte dintr-o lungă simfonie a tăcerii. Citești și auzi în spatele singurătății creatorului, în poveștile despre alte personaje cu care pictorul comunică (dar, oare, ele există?), o muzică izvorâtă din imagini: zgomotul de tractor; cele două linii care se intersectează în tabloul pe care nu vrea să îl dea nimănui și pe care îl consideră când terminat, când neterminat; amintirile despre Ales sau umbra ei stându-i alături sau discuțiile cu Asleik. Regăsești simfonia tăcerii și în celălalt: în Asle bolnav, alcoolic și pe moarte, aflat într-un spital unde Asle naratorul vrea să ajungă însă nu ajunge niciodată. La fel cum simți muzica și în geanta de piele maro care – iarăși curios – apare din adolescență la ambii Asle, de aceeași vârstă, admiși la Școala de Artă fără examen și fără să-și fi terminat studiile liceale. Drumul pe care îl parcurge Asle e mereu alb iar el este îmbrăcat cu aceeași jachetă de catifea neagră… iar repetarea obsesivă a acestor imagini, ca și repetiția imaginii celor două linii ale tabloului – în fapt, o cruce – sunt dovada psihoticului din viața pictorului dar și muzica din această simfonie.

Ne-am putea întreba de ce, pe parcursul a 286 de pagini, Jon Fosse reia același lucruri despre aceleași personaje, obsesii, întâmplări, detaliindu-le până la oboseală. Poate că însăși autorul ne dă cheia la pagina 119, prin vocea personajului său: „dar finalmente, toate tablourile pe care le-am pictat sunt legate între ele și constituie un singur tablou, o singură imagine…” – deși, spune mai departe, „a privi atât de intim această imagine e ca și cum l-ai privi pe Dumnezeu ori atunci când l-ai privit pe Dumnezeu deja ai murit”.

Simfonia tăcerii

De ce o simfonie a tăcerii? Toate obsesiile lui Asle, uneori obositoare, par instrumente diferite care alcătuiesc un ansamblu complex de sonorități și de tonalități distincte, dar armonioase, care repetă o parte muzicală. Însă, cum Jon Fosse nu deslușește nimic, nu ne îmbie cu o istorie simplă ci ne aruncă doar câte o cheie pentru ca, în următoarele pagini, să o ia înapoi sau să ne ofere una contrară, acest cor de instrumente este un cor al tăcerilor. Sau, ca să rămânem în domeniul muzical (fiindcă literatura lui Fosse este muzicală) repetările lui sunt ca un rondou de tăceri într-o mare simfonie literară.

De altfel, să nu uităm, tăcerea este un element al credinței. Însuși Cristos ne propunea terapia tăcerii. În tăcere, abisul, golul interior, se umple de Dumnezeu: nu mai este un spațiu al angoaselor, al fantasmelor, al spaimelor, ci un spațiu care vibrează, e muzică, e armonie; e ceea ce misticii numesc „simfonia tăcerii”.

Nu știu dacă ultima parte a Septologiei lui Jon Fosse va desluși misterul. Știu însă că auzi simfonia tăcerii citindu-l pe Jon Fosse, deși nu este primul scriitor care a dat valoare tăcerii. Louis Lavelle spunea că „În tăcere și singurătate se nasc și se experimentează toate forțele noastre” iar Mahatma Gandhi exclama: „Câte lucruri se pot face cu tăcerea!”. „Tăcerea e crainicul desăvârșit al bucuriei”, a scris și W. Shakespeare iar Alfred de Vigny declara scria că „Numai tăcerea e mare, restul e slăbiciune”.