Recunosc, smerită, nu citisem nimic de scriitoarea din Coreea de Sud, Han Kang, până în toamna lui 2024 când a luat premiul Nobel pentru literatură (motivația juriului fiind: „pentru proza ei poetică intensă care se confruntă cu traume istorice și dezvăluie fragilitatea vieții umane”). Am aflat despre acordarea premiului în timpul unei întâlniri cu elevii Colegiului Național Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași. Evident, am discutat puțin cu elevii despre Nobel, câștigători și opinia lor despre acest premiu. Nu o citise nimeni pe Han Kang. A doua zi, la o altă întâlnire cu cititorii, o doamnă profesor de la liceul amintit mi-a dăruit Cartea albă. Ceva mai târziu, în pauza dintre două lansări, am citit-o.
Cartea albă (Editura Art, 2019, traducere de Iolanda Prodan)
Concluzia nu a fost favorabilă. Mai degrabă, dezamăgitoare. Scriam atunci pe Facebook că, la prima citire, cartea mi s-a părut „ternă” și că, dacă nu ar fi cuvântul autoarei – așezat în finalul cărții și nu la început, așa cum suntem obișnuiți – aș fi scris extrem de ternă (întrebându-mă dacă pot exista grade de comparație pentru „tern”). Poezie în proză? mă întrebam și îmi răspundeam că, poate, pe ici pe colo, subliniind că cea mai poetică proză din această carte mi s-a părut cea numită „Tăcere”: „La capătul unei zile lungi, e nevoie de un timp al tăcerii. Ca și cum aș sta la gura unei sobe, îmi întind mâinile spre tăcere, desfăcându-mi instinctiv degetele amorțite spre căldura ei diafană” (p. 165). Adăugam că, pe același subiect, al reînvierii prin scris a unei surori care a decedat, am citit o carte cu mult mai bună (A doua viață, de Nicoleta Dabija).
Interesant la Cartea albă este felul în care construiește Han Kang doliul (sau, mai degrabă, dorul de sora pe care nu a cunoscut-o): sub forma unor scrisori scurte în care scrie dulce-amar despre multe lucruri albe, unele folosite în ritualul înmormântării. Există un lirism în ușa scorojită pe care naratoarea o vopsește neglijent: „Mai bine pete albe decât pete murdare” (p. 15), în trupurile mamei și al nou-născutului „legați unul de celălalt de mirosul de sânge” și „despărțite doar de scutecele albe” (p. 18), în laptele mamei care este „alb și mătăsos” (p. 42), ca și în alte răvașe pe care autoarea le scrie surorii, decedată la două ore de la naștere? Da, există. La fel cum există și multă durere în strigătul mamei („Te implor, nu muri!Te implor, nu muri!”), un strigăt reluat de mai multe ori pe parcursul cărții. Dar nici răvașele albe și nici strigătul mamei nu mi-au schimbat părerea.
Reîntoarsă acasă, după două luni de lansări, am cumpărat și celelalte cărți ale scriitoarei sud-coreene, traduse în limba română: Vegetariana și Disecție. Nu mi se părea corect să îmi formez o părere definitivă după citirea unei singure cărți.
Vegetariana (Editura Art, 2017, traducere de Iolanda Prodan)
Întâmplător sau nu, a doua carte citită a fost Vegetariana. Deși premiată cu Man Booker International Prize, am fost din nou dezamăgită. Nici Vegetariana nu m-a impresionat. Pe o linie de la 1 la 10, mi s-a părut mai degrabă în jumătatea care coboară sub 5. Concluzia era asemănătoare cu aceea pe care am avut-o citind Cartea albă. Mi s-a părut că, dacă nu ar exista câteva pagini de-a dreptul carnale (o imagine picturală a goliciunii, a dorinței carnale și, în fine, chiar a unei scene la granița dintre sex acceptat de ambele părți și viol), aș fi decretat că este plictisitoare. Am căutat poezia și în Vegetariana. Hm! Câteva imagini poetice – puține – în paginile despre visele care o fac pe Yeong-hye să devină vegetariană, pentru ca, în final, să refuze orice tip de hrană („vale încremenită sub pojghița de gheață” – p. 16, „o casă rece ca orezul fiert” – p. 47, „vreau să mă arunc dincolo de fereastra înghițită de întunericul de smoală” – p. 69).
Aparent, subiectul tratează felul în care Yeong-hye, o tânără căsătorită, ajunge să nu mai mănânce deloc carne pentru ca mai apoi, internată într-un spital de boli nervoase, să refuze orice tip de hrană. În spatele aparenței stau, însă, subiecte sensibile, pe care omenirea le răsucește de mii de ani: groaza femeii în fața propriului corp, reacția unei societăți conservatoare la nonconformism, consimțământul într-un act sexual sau misoginismul.
Prin prisma personajului narator, în fiecare capitol altul, Han Kang reia aceeași istorie, respectiv felul în care se transformă Yeong-hye în ochii oamenilor din cercul apropiat. Dintr-o femeie simplă, comună, neînsemnată, devine o problemă, un caz, o ciudățenie, iar despre toate aceste transformări ne vorbesc domnul Chang – soțul lui Yeong-hye; cumnatul lui Yeong-hye – un artist fără prea mare succes și In-hye – sora lui Yeong-hye. Aparent, subiectul e simplu. În spatele aparenței, însă, regăsim povești existențiale: presiunea societății de a avea un anume comportament (însăși decizia de a renunța la carne este provocatoare în Coreea de Sud), reacția societății față de un om care alege să fie diferit, se revoltă, spaima celor din jur când cineva dă jos masca „cumințeniei” impusă de societate, violența carnală, depresiile și, nu în ultimul rând, absurdul vieții care îți poate răpi bruma de rațiune.
Cu toate că Yeong-hye este personajul principal, foarte rar îi auzim vocea, ea apare ca o fantomă ale cărei contururi sunt schițate de cei din jur. Doar că, încercând să îi ofere un contur, naratorii se privesc într-o oglindă și capătă și ei conturi. Pentru soț, un monstru misogin și indiferent, Yeong-hye este un simplu obiect iar mai apoi, când refuză carnea, o jenă socială („…îndeplinea cu ușurință rolul de femeie banală”; „M-am trezit incapabil să o ating. Nici măcar nu voiam să ajung la ea cu cuvinte”). Pentru cumnatul ei, faptul că refuză să mănânce orice produs din carne o transformă, paradoxal, într-un obiect carnal, pe care îl folosește pentru a-și satisface propriile scopuri estetice și erotice. Doar In-hye răspunde cu o mică doză de compasiune la criza existențială a lui Yeong-hye. Finalul este ambiguu, lăsat la latitudinea cititorului; unii îl vor interpreta cu optimism, alții cu pesimism.
Chiar dacă unele aspecte m-au pus pe gânduri, chiar dacă am găsit și câteva expresii poetice, nici Vegetariana nu rămâne, în opinia mea, pe o listă de cărți preferate. O părere subiectivă? Cu siguranță. Cred că am mai spus (sau poate nu): nu țin să laud (cum se mai întâmplă) o carte doar fiindcă a luat nu știu ce premiu și, dacă nu o lauzi, înseamnă că ești un prost care nu pricepe finețea scriiturii.
O recenzie detaliată (tot nefavorabilă, sâc!) despre Vegetariana puteți citi în revista Vatra, scrisă de Ștefan Borbely („Un Nobel axiogen”).
Disecție (Editura ART, 2018, traducere Ionela Prodan)
Aproape că îmi era frică să încep Disecție. Dacă urma să fiu din nou dezamăgită?
Cartea asta mi-a răsucit toate opiniile despre scrierea lui Han Kang, m-a întors la 180 de grade. Nu a fost nevoie decât de câteva pagini pentru a-mi da seama că Han Kang putea să scrie o singură carte și tot ar fi meritat premiul Nobel. Cu condiția ca acea carte să fi fost Disecție. Și nu doar pentru că tratează o întâmplare reală și terifiantă din Coreea de Sud (revolta din Gwangju din mai 1980, un protest în masă împotriva guvernului militar sud-coreean), ci pentru felul în care autoarea scrie despre această traumă colectivă, despre sentimentul de „vinovăție al supraviețuitorului” – cum se exprima autoarea într-un interviu – pe care l-am simțit și eu citind. E o descriere aproape duioasă a unei violențe cumplite și, tocmai din cauza acestui fel de scriere, cu atât mai îngrozitoare: „cadavrele îngrămădite în sala de sport ți-au dat senzația unei mulțimi de oameni ce stabiliseră dinainte să se întâlnească acolo” (p. 36); „simți că te sufoci ca și cum o minge de foc te-ar fi apăsat pe piept” (p. 56); „oare cât timp zăbovesc sufletele lângă propriile lor trupuri? Oare chiar flutură din aripi ca o pasăre? Asta să fie ce vibrează în vârful lumânării” (p. 71).
Practic, romanul îți pune în față o întrebare: poți trăi într-o societate nedemocratică (societate în care regăsești frica în fața celor care te pot ucide, durerea palmelor pentru că ai tradus o carte interzisă, brutalitatea călăilor din închisoare, suferința celor rămași să-și plângă morții și amintirile despre masacru care te bântuie)? Citești și te simți și tu victimă, alături de victimele masacrului, simți toată durerea lor în porii pielii, îți inundă mintea și inima („Nimic și nimeni nu va fi iertat. Nici măcar pentru mine nu va exista iertare” – p. 72).
În descrierea durerii reale, există cu adevărat poezie: picăturile de ploaie sunt „suspendate în fâșii de aer” (p. 17); „tăcute, umbrele de la flăcările lumânărilor așezate în sticle goale se unduiesc în fața fiecărui mort” (p. 23); „mirosul morții arde în vârful translucid al flăcării minuscule” (p. 24); „umbra mea simțea atingerile tăcute ale altor suflete” (p. 76).
Deranjante nu sunt elementele fantastice din roman (capitolul 2 – „Răsuflarea de smoală”), ele chiar mi s-au părut necesare, au dat mai multă forță subiectului, ci unele reluări ale ideilor din celelalte cărți ale autoarei: dezgustul față de mâncare „actul de a mânca are ceva umilitor, degradant” (p. 126) – sau „Dezgustată, întorcea capul într-o parte când vedea sânge amestecat cu zeamă țâșnind din bucata de carne” (p. 107) –, teme pe care le regăsim și în Vegetariana. La fel de deranjant, pentru o autoare de Nobel, mi s-au părut și expresia „Nu muri, te rog, nu muri” (p. 248) –, ori comparația fulgilor de nea ce par „ușori și mătăsoși ca o făină de orez” (p. 144), expresii și comparații folosite des și în Cartea albă.
Totuși, Disecție este o carte fenomenală. Descriind scene de o violență extremă, te vezi prins în mijlocul acestor fire de păianjen inumane care conduc la masacru, la victime, la traumă individuală și colectivă. Scrisul este clinic, chirurgical, rece și duios deopotrivă, îl poți asemui cu dovezile pe care le prezinți în fața unei instanțe: „Aș fi vrut să urlu de durere, dar durerea mea era imposibil de articulat în lipsa unui glas și a unei limbi” (p. 78).
Pornind de la un fapt istoric din Coreea de Sud, Disecție este o carte universală, reprezintă un simbol al recunoașterii durerii pricinuită de lipsa democrației, de inumanul din om, indiferent în ce parte a lumii s-ar întâmpla, poate fi definită ca o invitație la neuitare dar și la speranță: „Trebuia să fac astfel încât amintirile mele să nu se termine niciodată” (p. 85); „Moartea lor a ținut locul morții altora” (p. 169); „abia atunci când ne-am sfărâmat în mii de bucățele am arătat tuturor că avem suflete în noi” (p. 187); „Mă lupt cu gândul că moartea este singura cale de a evada din această realitate” (p. 194).
Împărțit în șapte capitole, romanul este construit ca un puzzle, însă în fiecare capitol regăsești o părticică din piesa principală: Dongo-Ho, un elev în clasa a treia de gimnaziu, ucis în masacrul de la Gwangjiu. Dongo-Ho, care locuise în casa familiei autoarei, mutată în alt oraș cu câteva luni înainte de masacru, este elementul care unește nu doar istoria celorlalte personaje din roman ci întreaga lume a nedreptății, întrucât fiecare purtăm în suflet amintirea unui Dong-ho.
Disecție nu își dorește să vindece, Han Kang te invită să plângi alături de cei care au căzut pradă ucigașilor, să înțelegi cât de invizibilă este linia ce desparte viața de moarte, democrația de lipsa acesteia, morala de imorală, nefericirea de fericire, să afli cât de ușor se pot întoarce oamenii la o istorie a animalității, a monstruozității, violenței și morții. Nu este confortabil felul în care Han Kang a ales să scrie despre conștiința unei traume istorice, dar tocmai scrisul inconfortabil face din Disecție o capodoperă pe care nu trebuie să o ratezi.
