Ștefania Mihalache s-a născut în 1978, la Brașov. A debutat în volum cu romanul Est-falia (Paralela 45, 2004), nominalizat la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei (Cartea Românească). În 2012 a obținut titlul de doctor în Filologie al Facultății de Litere, Universitatea București, cu o teză despre tema copilăriei în proza românească postdecembristă. În 2019 a publicat volumul Copilăria: Reconstituiri literare după 1989 (Paralela 45). În 2016 a debutat în poezie cu volumul Sisteme de fixare și prindere (Nemira), câștigător al Premiului „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură, nominalizat la Premiile Radio România Cultural. Volumul Cronica Akasha (Nemira, 2021) a fost nominalizat la Premiile Radio România Cultural, Premiile Observator Cultural (2022), Premiile Bac-Fest (2021) și Premiile Festivalului Național „George Bacovia” (2022). Volumul Sunt liniștită, mi-e frică (Paralela 45, 2024), ilustrat de pictorul Laurențiu Midvichi, a câștigat Premiul Radio România Culutral Pentru Poezie. În 2019 a câștigat premiul pentru proză scurtă Boccace (Franța).
Irina-Roxana Georgescu: Dragă Ștefania Mihalache, scrii dimineața, în cafenele, în concedii, în locuri aglomerate sau în singurătate? Care e rutina ta de scris?
Ștefania Mihalache: Deși sunt o persoană care răspunde prompt obligațiilor și sunt mânată de conștiinciozitate, când vine vorba de scris, nu am același tip de răspuns. Sunt ani de când încerc să stabilesc o „disciplină” a scrisului, convinsă fiind că astfel aș fi mai „productivă”, și, totuși, nu reușesc. Se întâmplă de parcă un alt eu ar fi în relație cu scrisul, altă parte din mine guvernează acest teritoriu. Poate că așa e, și această parte își ia revanșa față de cealaltă, supusă obligațiilor, impunând un ritm sinuos, când mai leneș, când mai alert, constant pe anumite perioade, total capricios în altele, greu de ghidat, greu de „supus”. De obicei, scriu acasă, în singurătate. Scriu câteodată și în concedii. Scriu bine în rezidențe, ceea ce înseamnă tot singurătate. Am, de multe ori, nevoie de perioade de suspendare, chiar dacă sunt în mijlocul unui proiect care s-a instalat bine pe șine, are energia lui și merge înainte. În miezul efervescent al scrisului, mă trezesc, deodată, că suspend și, cumva, rezist să pun în text conținutul, creând o tensiune, o așteptare suplimentară între ceea ce trebuie scris și momentul efectiv în care va fi scris. Nu știu exact de ce se întâmplă așa, dar face parte dintr-o rutină internă a scrisului pe care, până acum, o credeam a fi procrastinare. Poate că nu este. Pot scrie și în locuri aglomerate, dar nu o fac neapărat. Răspund însă, mai ales în cazul poeziei, unor impulsuri oriunde s-ar petrece ele.
I.-R.G.: Ai debutat cu poezie, dar ai scris și proză scurtă. Ce i-ai recomanda unui tânăr care vrea să scrie poezie? Dar proză?
Ș.M.: În primul rând, i-aș recomanda să citească mult. Din toate epocile, dar și din contemporani. Apoi, i-aș recomanda să fie mereu atent la sine și la lume, și la sine în relație cu lumea, deși genul acesta de atenție e ceva care s-ar putea să fie mai degrabă înnăscut decât dobândit. Dar, în măsura în care atenția se poate antrena, să o antreneze. Să se lase mereu stimulat de experiență. Să nu-i fie teamă să părăsească zona de confort. Să nu se dea în lături de la a explora exact temele/ideile care i se par problematice, de care se teme. Să nu se teamă de expunere. Dar să fie atent și la formă, la felul în care pune în text ceea ce are de spus. Să editeze responsabil. Cred că ceea ce am spus până aici e valabil și pentru poezie, și pentru proză. Pentru proză, aș mai adăuga să aibă răbdare și cu el, și cu subiectul. Să nu se grăbească să încheie o carte doar pentru a publica mai repede. Văd că există, în momentul de față, parcă o competiție în dorința de a debuta, de a se afirma, un adevărat maraton pentru vizibilitate. Eu cred că lucrurile astea sunt înșelătoare, deși le înțeleg potențialul de seducție asupra celor mai tineri. Apoi, poate mai mult pentru poezie, să nu o confunde cu terapia, nici cu validarea, deși are și aceste nuanțe, și ele pot suna bine în text. Să se asigure, însă, că nu e doar atât. Aici intervine, din nou, răbdarea. Și un fel de luciditate postscriitură. În prelungirea acestei lucidități se regăsește puterea de a structura o carte, de a o verifica în integralitatea ei, de a te asigura că trimiți în lume un organism estetic integral și funcțional, nu doar niște texte bune. Și, poate, aș mai adăuga, să fie atenți la originalitate. Să se asigure că au o voce a lor, contaminată într-un procent mai mic de „aerul” timpului. Uneori și de temele timpului.
I.-R.G.: Dacă te-ai întâlni pe stradă inopinat cu vreun prieten din copilărie, despre ce crezi că ați vorbi? Care „vârstă” ți-a adus cea mai mare liniște/bucurie/înțelegere superioară a lumii?
Ș.M.: Asta s-a și întâmplat. Când am lansat Sunt liniștită, mi-e frică, în public era cea mai bună prietenă din copilărie/pubertate despre care știam că este în București, dar nu ne mai văzuserăm de cel puțin 15-20 de ani. Emoția de a o vedea acolo, neschimbată, aș spune, cu același râs, același timbru puțin grav, contrastând cu trăsăturile foarte feminine, mina ei hotărâtă, ușor rece, a reînviat pur și simplu un strat al eului, zile pe care oricât le-aș fi rememorat nu ar fi reînviat așa cum s-a întâmplat când am văzut-o pe ea. Ea a adus la viață un strat din mine mai bine decât aș fi făcut-o eu însămi oricât aș fi umblat down the memory lane. E interesant să te gândești că o altă ființă stochează părți vii din tine și le pune în mișcare prin simpla apariție, deținând magia accesului pe care tu, poate, ai pierdut-o sau ai ocultat-o. Am vorbit și despre cartea mea, dar puțin, nu a fost subiectul principal, deși despre asta era evenimentul care ne conținea. Ne-am trezit față în față, de parcă un reflector ne-ar fi izolat de restul situației – care a înghețat pe moment –, și cred că am fost puțin noi, cele vechi, două fete de 14-15 ani care stăteau într-o bucătărie de vară dintr-un oraș sudic și-și povesteau în cele mai mici detalii secretele.
Ca să răspund la a doua parte a întrebării, cred că cea mai mare bucurie și liniște mi le-a adus vârsta maternității, când, deodată, am pus pe pauză tot ce știam despre mine și despre viață, creând un interval nou, fără niciun fel de regret pentru ce anume din mine/viață lăsam în urmă, îmbrățișând ce a venit cu lumină și-n același timp cu un fel de orbire pe care cred că mi-o și doream. Cât despre înțelegerea superioară a lumii, spre asta (dacă chiar voi avea șansa să o ating) încă mă îndrept cu pași cumpăniți, de țestoasă.
I.-R.G.: „Liniștea” care traversează cel mai recent volum de poezie, Sunt liniștită, mi-e frică (2024), e mai degrabă tensionată, aproape ironică. De unde vine această liniște care căpătă nenumărate semnificații – liniștea-blazare, liniștea-empatie, liniștea-confesiune, liniștea-singurătate, liniștea-neliniște etc.?
Ș.M.: Liniștea nu a fost de la început o temă. Cred că îmi doream mai degrabă să scriu o carte despre vârsta de mijloc, fiindcă sunt o ființă crono-sensibilă, dacă pot să spun așa. Vârsta de mijloc e asociată, de obicei, cu o criză, dar pe mine abordarea asta mă făcea să-mi spun „Ah, încă una?”. Știu însă că mă preocupa și căutam diverse lecturi din zona de psihologie sau filozofie despre asta. Poemele pe care le scriam nu păreau să ducă într-acolo, dar nici nu mă așteptam neapărat, că doar, mai ales în poezie, una vrei și alta se întâmplă. Cred că scrisul la carte și preocupările personal-existențiale au mers mai degrabă paralel o vreme și n-aș ști să spun când mi s-a clarificat sentimentul că vârsta de mijloc poate să nu fie o criză, ci poate o pauză de la crize, de la agitație, de la vânătoare de borne ale satisfacției și validării, un respiro. O revizitare a ceea ce ai trăit, o punere în dialog a vârstelor care au fost, un turnesol al existenței de până atunci a sinelui. În sensul acesta cred că este liniștea. Apoi, faptul că liniștea s-a combinat cu toate nuanțele dintre care ai menționat și tu câteva (liniștea-empatie, liniștea-confesiune, liniștea-neliniște) e chimie poetico-introspectivă. Am folosit liniștea aceasta în volum ca pe un detector de metale. Adică de alte emoții semnificante. Până când ea s-a întâlnit cu un zăcământ mare, dur și complicat: frica. Și atunci a început, de fapt, cartea. Atunci și de atunci s-a țesut și ironia de care zici, și tensiunea, și încă ceva mai mult: o ramă care încadrează nenumăratele fețe ale ființei/ființării ca structură niciodată stabilă – cu ce o luminează și o întunecă, cu ce o adună și o risipește, cu părțile ei care își schimbă mereu relațiile de putere și toate acestea desfășurate pe un parcurs teleologic. O serie de nebuloase înșirate pe o dreaptă – asta este liniștea din volum.
I.-R.G.: Lucrezi la un nou proiect? Dacă da, care este acesta?
Ș.M.: Lucrez de aproximativ trei ani la un roman, în rutina descrisă la prima întrebare, adică într-un ritm numai de el știut. Și am început încă ceva, o formă hibridă, despre care nu pot spune acum prea multe, pentru că nu o cunosc prea bine. Va fi și cu poezie.
Credit portret © Dirk Skiba
