„Să mă îngropi frumos, în pula mea!”

Azi, sîmbătă, am lucrat singur în schimbul de dimineață, față în față cu toți turiștiubitorii de cultură. Deși mi-am cărat carte de acasă, n-am avut timp nici s-o deschid. Cînd a venit soția să mă ia cu mașina, a mai prins doar niște faze cu care eu sînt obișnuit de mult prea multă vreme:

Tătic: „Aveți Habarnam?” – „Da, avem Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, Habarnam în orașul de piatră, Habarnam în orașul soarelui, Habarnam pe lună și Noile aventuri ale lui Habarnam”, zic, arătîndu-le. „Ce fain! Ce fain!” țopăie copilul. „Nu-i aaastaaa!” spune taică-so. „Haideeeți!”

„Și aveț di Nichita Stănescu?” – „Avem o antologie foarte frumoasă de Nichita Stănescu, de la Editura Cartier, asta.” – „Ei, pi asta o găsîm șî la noi în țarî, altșeva di Stănescu nu avieț?” – „Mai avem una, puțin mai ieftină, 11 elegii.” – „Iii-i-i, nu vriem mai ieftinî, vrem mai di lux, la rivideri!”

„Aveți manualul de a 7-a B?” – „De la ce editură?” – „Paralela 47!”

„Ceva de piele?” – „Ceva anume?” – „Piele!”

„Să văd!” – „Poftiți.” – „Da unde-s?” – „Ce? Cine?” – „Pălăriile!”  

„Sclipici?” – „…” – „Ceva ascuțit?” – „Pentru ce?” – „Pentru spart baloaaaaane!”

Cu Ucenicul arhitectului în mînă: „Aveți și Polirom?” – „Sigur, chiar dvs. aveți în mînă o carte de la Polirom, Ucenicul arhitectului.” – „Nu e de la Polirom! Eu o vreau pe aia de la Polirom!” – „Doamnă, e vorba și de copyright, atîta timp cît cartea are (c) la Polirom nu are dreptul s-o publice și altă editură, vedeți ce scrie pe ea – Polirom.” – „Deci asta e cartea pe care o caut?”

Soț și soție, la casă. Soțul: „Aveți ceva de Urania? Are trei cărți.” – „Nu colaborăm cu editura la care publică.” – „Și de la Urania aveți ceva?” întreabă soția lui.

Afrodita: „Am luat Premiul Nobel pentru arhitectură. Și fiu-meu a luat Premiul Nobel pentru arhitectură!”

„Mătăhălos, buhăit, înalt, cu privirea cam în ceață, îmbrăcat de parcă ar fi venit direct de la pescuit sau mai degrabă de la vînătoare, cu un cucui imens pe capu’ ras, se oprește în fața casei cu Noroi, transpirație și lacrimi de Bear Grylls în mîini. „Și eu îs ca ăsta, am slujit și eu în serviciile speciale, numai că la ruși, el – la canadieni. Eu sînt exact ca ăsta, numa’ că mai bun. Cînd superiorul nu l-a lăsat să se ducă acasă s-o vadă pe mă-sa, ăsta a scos arma și l-a împușcat în cap. Eu mă uit pe unde se duce el și caut pe Google Maps și îi refac traseele, doar că i le mai îmbunătățesc, i le mai perfecționez. M-am dus și pe unde era armata cehoslovacă, nu m-au prins, le furam mîncarea, băutura, eu îi urmăream, ei nu aveau habar cine face mișto de ei. Păi în URSS au rămas pustii multe unități militare, rușii folosesc tancurile pe post de tractoare, doar le taie țevile, sapă cu ele 15 cm, acolo crește cel mai bun porumb, vă spun, eu îs ca ăsta pentru că nu am frică, omul a făcut tancul, că doar n-a crescut în copac, nu? Vin și-o cumpăr săptămîna viitoare, da’ nu povestește ce-a povestit și-n aia dinainte, nu? Că mă duc și-i dau foc dacă-mi povestește iar despre ce-a mai scris în celelalte cărți!”

Fetiță de vreo 6 ani: „Aveți Cum să-ți updatezi părinții?”

„Unde mai e la voi, la Brașov, tot în centru, o librărie la fel de mare și de frumoasă? Tot așa se intră, exact ca la voi, apoi, tot așa, se intră și-n dreapta, și-n stînga și e la fel de mare și frumoasă?!” – „La fel de mare nu mai este o altă librărie. Dar mai sînt librării în centru. Chiar vizavi e Cărturești, dar nu e atît de mare și nu are camere și-n dreapta, și-n stînga, ca la noi, după ce intri mai e o cameră la etaj. Mai e pe Mureșenilor librăria Șt.O. Iosif, care are și subsol, nu mai e Ralu și Okian, care – la fel, nu erau atît de mari, iar pe Republicii mai e librăria George Coșbuc.” – „Dar să fie așa, ca a voastră. Humanitas unde e?” – „Păi sunteți la Librăria Humanitas, aici e.” – „Și înainte să se fi desființat Humanitas, acum vreo doi ani, aici tot Humanitas era?” – „Aici a fost doar Humanitas, dar nu s-a desființat niciodată, probabil că tot aici ați fost și data trecută.” – „Și servea aici o fată?” – „Da, avem mai multe colege.” – „Aha, înseamnă că tot aici am fost.”

„O vreau pe asta! O vreau pe asta!” zice copilul (de vreo 3 ani). Taică-so: „Nu o putem lua pe asta.” Copilul: „De ce? E cu moarte?”…

            Apoi m-a luat de-o aripă și-am plecat spre casă, doar că era atît de frumos afară față de zilele dinainte, în care noaptea a fost și -6⁰ la Miercurea Ciuc, încît am zis c-ar fi fain să ieșim undeva.

            — Hai să mergem la restaurantul ăla de pește din afara orașului, acolo unde au și o mică grădină zoo.

            — Sau să ne ducem în restaurantul acela cu curte din Sînpetru, numai să nu fie plin.

            — Păi n-o fi doar un restaurant în toată zona, n-am pățit-o recent în Bulgaria, cînd plecam în fiecare zi altundeva decît unde eram cazați, ba la Dalboka, ba la Durankulak, ca să aflăm de la Florin Iaru, după ce ne-am întors, că exact în Krapeț, unde ancorasem, era cel mai fain restaurant din zonă, cu midii, pește și scoici din mare, nu din crescătorie – la „Morskii briz”?

Ai noștri nu au avut de unde să ne dea, erau prea săraci, nu am avut nici pretenții, dar noi ne-am cumpărat deja loc de veci, cîte doi metri eu și mă-ta, pînă la urmă fiecare moare singur, să știi, băi, mucea!

            — N-am mai fost de mai mult de zece ani la Pizza Hot, ce zici, ne ducem? Acolo am mîncat cea mai bună pizza.

            — Nu mai bine mergem la restaurantul ăla la care am fost cu Laura, atunci cînd s-a întors cu iubitu’ ei din Belgia? Ăla de lîngă Șapte Scări, pe malul apei, sub munți, afară, frumos, elegant, la aer curat!

            — Tu ai mîncat azi ceva? Chiar nu ți-e foame?

            — Mîncare avem și acasă, nu despre asta e vorba. Nu, n-am mîncat nimic azi, doar am băut cafea, hai unde vrei tu.

            — Hai la Pizza Hot, merită să-i vizităm o dată la zece ani.

            La Pizza Hot în curtea interioară mai e o masă liberă, am mai fost cîndva, dar nu recunosc nimic de pe-aici.

            — Noi aici am fost cu Laura și Costel, după ce noi ne întorseserăm de la schi, de ziua Laurei, cînd Costel insista să plătească Laura, că e ziua ei, nu a lui?

            — Tot la Pizza Hot, dar nu aici, e una mai aproape de noi, acolo mai mergeam uneori pe vremuri.

            Chelnerița zice să nu ne supărăm, dar ea nu vrea să-și piardă locul de muncă, să-i arătăm certificatul verde. Aoleu, de astăzi nu mai poți intra aproape niciunde fără certificatul ăsta verde și exact noi, susținători fățiși ai vaccinării, printre primii vaccinați pe te miri unde, Carmina la Târgu Secuiesc, eu – la Întorsura Buzăului, că n-am avut răbdare să așteptăm rîndu’ din Brașov, suntem luați la rost.

            — Nicio problemă, doamnă, zic, suntem vaccinați cu ambele doze, imediat aducem documentul.

            Carmina scoate telefonul, îi arată certificatul verde, doar că tanti… nu i-l poate scana. Caut telefonul în buzunare, în geantă, nu-l mai am, l-am uitat la serviciu, băga-mi-aș!

            — Hai că mă duc după copiile certificatelor ălora, le avem în mașină.

Caut certificatele în mașină, nu-s nicăieri, în schimb găsesc documentele cu ambele doze de vaccinare; se pare că totuși avem dreptul să rămînem la onorabila terasă. În mod normal am fi plecat imediat, cum am făcut și ieri, cînd, la piață, o țigancă s-a răstit că de ce vrem doar un kilogram de roșii („Ce faceți, ne certați?” i-a zis Carmina), așa că am cumpărat trei kg de la țiganca de alături. Dar acum nu era cazul, firește, femeia avea perfectă dreptate.

Cît tot căutam dovezile că avem dreptul să respirăm în minunata lor curte mult prea veche, n-am putut să nu trag cu urechea la oamenii de la masa vecină, că țipau prea tare, chiar și cînd vorbeau în șoaptă. Povestea capu’ la famelie, un grăsan smolit, cu lanțu’ gălbejit peste tricoul transpirat, tot turnîndu-și vin în pahar. Audiența de la aceeași masă (dar auzeam toți aleșii verzi): o tanti tare rujată, cu n lanțuri probabil de aur peste rochia mai roșie decît steagul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, mulată pe corpul ei de delfinuță-balenuță. Între ei – un copil înalt și slăbănog, care pare cam debil.

— Să nu te văd că sufli în pungă ca aurolacii sau bei vodcă cu boschetarii, noi suntem o familie șmecheră, care-și permite, așa să știi, băiete!

— Tati, zice femeia, dar copilul nu bea.

— Taci din gură, o să bea! Băiete, cînd o să începi să bei, să nu te prind cu boschetarii sau cu gherțoii din cartier sugînd substanțe interzise, suntem familie bună, să nu-ți fie rușine de familia ta, așa cum e ea, ești așa cum ești tu și nu trebuie să te rușinezi de cine ești, așa cum ești tu, daaaa, ce dacă ești… așa?!!!

Chelnerița probabil că nu s-a simțit prea confortabil că, deși îi dovedisem că suntem vaccinați, nu i-au fost de ajuns argumentele din prima fază, așa că ne-a luat comanda un chelner tinerel.

— Nu vă supărați, zice Carmina cînd o vede, ce parolă aveți la internet aici?

— Netu’ e numa’ pentru ca noi să luăm comenzile, zice chelnerița.

— Nu știi afișul ăla de la Dan de la Rockstadt – „Nu avem wireless, vorbiți între voi”? glumesc.

— Băiete, eu zic că tre să păstrăm tradiția, în pula mea, și să fim îngropați creștinește. Să mă îngropi bine, să mă îngropi frumos, în pula mea! Dar cînd o să vrei să bei ceva – îți toarnă tata, uite, dacă vrei, îți dau și acum un pahar de vin, că-i bun un pahar-două de vin, ce pula mea! Un pahar de vin cu tata e aur, băiete! Ai noștri nu au avut de unde să ne dea, erau prea săraci, nu am avut nici pretenții, dar noi ne-am cumpărat deja loc de veci, cîte doi metri eu și mă-ta, pînă la urmă fiecare moare singur, să știi, băi, mucea!

— La noi e altă treabă! zice femeia, noi suntem soț și soție, nu ca alții.

— Io zic că e bună și incinerarea asta de acum, arunci cenușa unde vrea mușchii tăi și asta e, în pula mea, eu aș arunca-o în munții Bucegi, acolo-s vîrtejurile alea dacice, coaie, vîrtejurile alea îți iau cenușa și ți-o duc în toate centrele cardinale, ești în tot universul deodată, Stephen Hawking, înțelegi, băiete, că despre tine e vorba în propoziție? Doar că noi am fost altfel educați, mînca-ți-aș, cred c-am meritat cît te-am întreținut toată viața să plătești impozitul ăla anual de căcat, că avem deja locuri achiziționate în cel mai șmecher cimitir din oraș, eu lîngă mă-ta asta chiparoasă și după moarte, mînca-i-aș pizda, păi noi avem cîte doi metri dă om, deja plătite, băiete, să nu crezi că la noi a fost altfel, numa’ să murim de-amu! C-așa-i viața omului, scurtă; și eu am rămas singur cînd au murit ai mei, și mă-ta la fel, dar așa e normal, nu avem ce să facem, asta-i viața omului. Ai înțeeeeles? Iar dacă n-o să vrei să plătești taxa aia anuală mizeră, asta e, să ne ia oasele și să le arunce în pula mea!

— Băiete, tat-to zice bine, spune femeia în roșu, taică-to zice exact așa cum e drept!

Tati se ridică, se duce spre casa Pizza Hot, trage de mască cu degetele grase și slinoase; îl văd cînd se întoarce de la casă, are masca sub nas și sub buze – are impresia că așa se poartă masca corect, dacă are mască e deja regulamentar, gen.

— Ai înțeles, copile, o să murim, băi, ni s-o întîmplat și nouă să ne îngropăm părinții, și noi am rămas fără părinți și babele ziceau „N-ai făcut aia, fă aia și aia și aia!” Dar eu de unde să știu că, după ce plătești totul – și popă, și mormînt, și înmormîntare, și pe ăia care cîntă și cerșesc la înmormîntare, și masa de după… mai trebuie să mai plătești și altele și altele și altele. Apoi babele te critică iar și iar, că n-ai plîns destul, că n-ai dat destul de pomană, că meniul de la înmormîntare n-a fost ca la ăla sau la ăla, dă-le dreacu’ de babe proaste, copile, chiar nu ai cum să închizi gura satului!

— Pur și simplu nu ai cum să astupi gura satului! țipă femeia.

— Aloo! Da, băi! Ce familie mai e și aia care nu primește oaspeți că e… pan… demie, vă fut în gură, bă, dă-vă-n pula mea, bă, hai, muie, jegurilor, hai, futeți-vă între voi, muiștilor!

Băiete, viața asta nu e atît de grea cum pare, ai să vezi că ai să te descurci, mai întîi să scapi de noi, că n-o să trăim veșnic. Dar mormintele noastre sunt achitate deja, va trebui să plătești doar taxele alea anuale, simbolice, poate te-a duce capu’ să plătești nimic, oricum, toți banii pe care i-am adunat toată viața tot ție o să-ți rămînă, dă-i dreacului de bani! A murit el și Napoleon, și Lenin, și împușcatu’, și tovarășa, și Ion Iliescu, dă-i dreacului!

— Vezi, tati, că tovarășul Iliescu e nemuritor! zice femeia în foarte roșu.

— Aaaa, încă n-a murit Ilici? Da-n ce mileniu suntem, în pula mea, tati? Ăsta cîți ani o avea, tati?

Se duce la pișat femeia în foarte roșu.

— Stai liniștit, tată, o să mă duc io primu’, zice umflatu’. Tot ce trebuie să știi e că viața-i scurtă, în pula mea! și-i fute sticla de vin de pe masă în creștet.

— Iar pe mine, știi deja – să mă incinerezi… îi zic iubitei.