Două proze scurte

Manechine

Îmi plac bețivii și este normal, având în vedere că am crescut printre ei. Din școala primară, tata mă lua cu el prin câr­ciumi și îmi explica glumele pe care nu le înțelegeam. Gașca lui era formată din ingi­neri, doctori, profesori și câțiva muzicieni, foști angajați ai Filarmonicii din Craiova. Acești maeștri ai corzilor cântau toată noaptea la vioară simfoniile marilor com­pozitori. Datorită lor și tatălui meu am deprins gustul pentru muzica rafinată a lui Vivaldi, Mahler, Paganini sau Dvořák. Cu timpul gașca s-a împuținat, inclusiv tata părăsind-o într-o noapte geroasă de ianua­rie, însă cei încăpățânați să rămână în viață, lipsiți de cârciumile închise rând pe rând, se adună acum în fața blocului meu unde își beau mințile ca în tinerețe.

Chiar aseară, așezați pe bănci, cu sti­clele de băutură lângă noi am avut parte de un moment special. S-a întâmplat în tim­pul interpretării Capriciului 24 al lui Paganini. Unul dintre novicii grupului, obișnuit să își câștige banii din tot felul de servicii, furturi mărunte, ocazii de moment, a adus patru manechine din lemn, aruncate probabil de angajații Fabricii de Textile din oraș. Glumele au fost nelipsite, la fel și răutățile. Însă Sebastian, cu un simț al umorului mai dezvoltat decât al nostru, a încercat să ni le vândă, înșirând tot felul de avantaje. De la obiecte decorative până la necesitatea de a avea pe ce să ne punem hainele, oamenii din lemn ajunseseră o nevoie vitală, fără de care viețile noastre ar fi fost ruinate. Cert este că pe mine m-a convins și nu am cumpărat unul sau două, ci pe toate patru, spunân­du-mi că o familie, fie ea și din lemn, nu trebuie despărțită.

Noaptea se făcuse mai neagră. Ne pregăteam de plecare, iar eu, așezat între noii prieteni din lemn, ascultam From the new world sau Simfonia 9 de Dvořák pentru ultima dată. Mă întrebam, sprijinit de umerii din lemn de-o parte și de alta, ce se va întâmpla când maestrul nostru de concert nu va mai putea da spectacole, când am auzit o voce ca a unui copil. Pe bănci nu eram decât noi și manechinele. Cum ar fi putut să vorbească lemnele aduse de Sebastian, când trăim într-o lume lipsită de miracole, de magie, de întâmplări supranaturale? Mai mult ca sigur mă îmbătasem peste măsură și era momentul să plec. Numai că vocea s-a auzit din nou iar de data asta am amuțit cu toții. Cele patru manechine, cu mine în mijloc, articulau cuvintele atât bine, încât nimeni nu ar fi ghicit că vocile acelea erau ale lor. Mă mira totuși că niciunul dintre ele nu își mișca buzele, dar, la cât eram de șocați, asta devenise cea mai mică problemă a noastră.

Ne-au întrebat dacă ne plac morcovii, dacă mamele noastre vorbesc în somn, dacă ni se face vreodată sete după ce visăm urât, dacă muzica instru­mentului ținut pe umăr ar putea fi cântată la ziua de naștere a unui copil, dacă moartea este tot un vis, însă unul din care nu ne vom mai trezi niciodată. Nimeni nu zicea nimic, iar după fiecare întrebare, parcă sincronizați, duceam la gură sticlele cu bere și înghițeam cu frică. Asta să fie lumea nouă din mintea lui Dvořák? Asta să fie prima minune din orașul nostru? Sau, din cauza alcoo­lului băut peste măsură, nu mai știam ce este real și ce nu? Morcovii mi-au plă­cut întotdeauna. În copilărie mâncasem atât de mulți încât, într-o dimineață, m-am trezit portocaliu. Mama vorbea în somn, am auzit-o chiar acum câteva zile. Zicea ceva despre furnicile care îi distruseseră căpșunile. N-am știut ce să raspund în legătură cu muzica, pentru că nici de ziua mea nu se cânta Vivaldi, iar moartea eu o asociez cu starea de beție, nicidecum cu un vis din care să nu mă mai pot trezi.

Brusc, un râs zgomotos ne-a acoperit dinspre etajul al doilea. Cei doi copii ai familiei Anghel își schimbau vocile și cu nasul prins între degete ne puneau întrebările inventate pe loc. „Și nouă de plac morcovii, dar mama nu vorbește în somn”. Au intrat în casă și au închis cu zgomot fereastra. Eu am rămas între manechinele cumpărate de la Sebastian, râzând și gândindu-mă la scările pe care le aveam de urcat până la etajul patru, cărând în spate oamenii din lemn.

Joi, la prânz

Eram în centru la o terasă, când a venit la masa mea un domn cu părul dat pe spate, ochelari de soare, având pe mâini ceasuri, brățări și inele oxidate. Semăna cu Mickey Rourke, iar după ce și-a dat jos ochelarii de soare și și-a scu­turat mâna dreaptă, m-a întrebat dacă vreau să îmi arate un truc cu cămile. Eram nedumerit. Nici în jurul meu, nici în jurul lui, nici în apropierea nostră nu se vedea vreo cămilă. Până să dau răspunsul a scos din buzunar o cutie de ceai și, după ce i-a dat la o parte capacul, am putut vedea câteva cămile, mici cât boabele de struguri. Am luat una și am așezat-o pe marginea paharului cu vin. Era superbă, mai ales că se ținea într-un echilibru perfect. Dintr-un bobâr­nac, Mickey, a doborât-o în vin. M-am speriat. Animăluțul cât un bob de stru­gure se chinuia să rămână la suprafață. Am scos cămila din pahar și am înve­lit-o într-un servețel pe care l-am băgat în buzunarul cămășii. Mickey nu avea nicio remușcare și, până să îl întreb de ce făcuse asta, a mai scos din cutie încă una și a strivit-o cu podul palmei. Avea șase cămile. Una la mine în buzunar, una strivită de masă și încă patru în cutia de ceai. Degetul mare începuse să-i sângereze. De ce omora aceste rarități? Așa trebuia să arate trucul, apoi cămi­lele vor învia ca prin minune? A aprins o țigară. A fumat puțin peste jumătate și după ce a scos două dintre cele patru animăluțe din cutie, a aruncat-o acolo. S-au auzit câteva lovituri ușoare, apoi nimic.

La masa noastră a venit chelnerița. O fată în jur de 26 de ani, aducând pe o tavă cafeaua noului meu prieten. Și-o comandase de dinainte, se pare. Mickey, însă, nu era un om obișnuit cu pauzele. Dintr-o dată a luat una dintre cele două cămile rămase, a pus-o în ceașcă așa cum ar fi pus un cubuleț de zahăr și a amestecat-o cu lingurița. Mai rămăsese una, dar nu aveam nicio idee ce voia să facă cu ea. A plătit nota și s-a ridicat fără să scoată vreun cuvânt. M-am ridicat și eu. L-am urmărit până în dreptul primăriei, când a scos din buzunar ultima cămilă și a aruncat-o în stradă. Șoseaua din centrul orașului era intens circulată, așa că, oricât am încurcat șoferii speriați de pre­zența mea printre mașini, nu am găsit nimic. Dispăuseră și Mickey și cămila. Întors la terasă, am simțit o răceală în partea stângă a pieptului. Cămila înve­lită în șervețel mișca. L-am desfăcut și am privit-o fără să înțeleg nimic din ce mi întâmplase.