1. Cum s-a conturat ideea romanului „Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții”?
Dificultatea principală a acestui proiect a fost nevoia de a cuprinde viaţa atît de variată şi agitată a lui Cantemir în doar două sute de pagini. M-am oprit la soluţia de a-l înfăţişa prin cinci instantanee luate la momente separate în timp şi spaţiu de către cinci personaje diferite (majoritatea fictive), care îl văd fiecare cu alţi ochi. Metoda se potriveşte bine unui personaj ca acesta, care şi-a petrecut viaţa în segmente distincte în locuri diferite – Moldova, Istanbul, Rusia –, şi are avantajul că permite schiţarea fundalurilor istorice şi culturale aparte, nu neapărat familiare cititorului, înaintea cărora se petrec evenimentele.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Echilibristică între două pante alunecoase. Pe de o parte, dată fiind aplecarea românului de pretutindeni de a-şi venera glorioşii înaintaşi, pe măsură ce ne întoarcem mai mult în timp, ceea ce era carne şi sînge tinde să se prefacă în statuie; pînă ajungem la Traian şi Decebal, avem granit curat. Am căutat aşadar să dau statuia jos de pe soclu. Celălalt risc este însă ca, urmărind evenimentele vieţii unui om dincolo de realizările sale publice, să te cufunzi atît de tare în detaliile mărunte ale existenţei sale private încît cititorul să nu mai înţeleagă cum, din atîtea bube, mucegaiuri şi noroi, s-a putut naşte o operă de asemenea anvergură. Am căutat astfel să urmez învăţătura oracolului din Delphi, μηδὲν ἄγαν: nimic în exces.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții”?
Cum zicea careva în Alice în ţara minunilor: „Începe cu începutul şi continuă pînă ajungi la sfîrşit: apoi te opreşti”, dacă mai poţi.
