Șiragul cu inele

Îl admirăm în vitrinele magazinelor de bijuterii, îl purtăm ca simbol al iubirii sau al puterii, îl păstrăm în casetă ca amintire prețioasă de la mama, bunica sau străbunica… Inelul nu este un simplu obiect, iar legendele și poveștile populare ne arată cum încă din vechime i s-au atribuit puteri neobișnuite. Omul își pune în inel un gând, o dorință – un fel de misiune pe care i-o dă. Dar nu întotdeauna inelul face ce-și dorește omul. Uneori vindecă, alteori nu, uneori îl apără pe soldatul care-l poartă și pleacă la luptă, alteori acesta nu se mai întoarce cu bine acasă. Cele douăsprezece povești reunite în carte au în centrul lor inele reale sau imaginare. Sunt inele care leagă familii, inele ce simbolizează faima, inele vorbărețe sau nos-talgice, inele complice, inele blestemate. Tuturor omul le-a dat o misiune, fără să aibă însă garanția că și-o vor îndeplini.

Din cuprins: Puterea inelelor • Inelul – simbol al vindecării • Inelul – simbol al întoarcerii acasă • Inelul – simbol al blazonului • Inelul – simbol al schimbării vieții • Inelul – simbol al amintirilor • Inelul lui Nottara

Inelul – simbol istoric al familiei
(fragment)

Iată ce spune Gérard Vincent, un istoric al mentalităților francez. La 22 februarie 1983, prima instanță civilă a Curții de Casație hotăra că: „O curte de apel nu poate fi învinuită de a fi condamnat o femeie divorțată să restituie soacrei sale inelul pe care l‑a primit de la aceasta în ziua logodnei, dat fiind că, în baza unei scrisori, această curte (…) a estimat fără drept de apel că persoana respectivă avusese cunoștință de faptul că trebuia să înapoieze bijuteria celei de la care o primise atunci când intrase într‑o familie din care acum nu mai făcea parte“.

După cum se arăta, ea se angajase în scris să restituie inelul în caz de divorț, ipoteză pe care, bineînțeles, nu o luase în calcul atunci când se afla în ajunul căsătoriei. Vincent vorbește despre hotărârea Curții de Casație ca femeia divorțată să restituie bijuteria în chestiune sub motiv că era vorba de o „bijuterie de familie“. Divorțul avusese loc cu 30 de ani în urmă. Așadar, timp de 30 de ani femeia purtase inelul. Ea a făcut recurs, dar i‑a fost respins.

Prin această respingere, Vincent afirmă că a fost consacrată de către Curte noțiunea de „bijuterii de familie“. (…)

Bijuteriile de familie sunt considerate mai prețioase pentru că uneori ele au înfruntat timpul, fiind purtate și transmise urmașilor. Un inel de la stră‑străbunica este mai prețios decât un inel de la bunica sau de la mama. Există un avantaj atunci când o femeie îi lasă o bijuterie, adesea un inel, fiicei sale: ea poate fi sigură că fiica îl va purta.

Câteodată femeile nu le vor da inelul nurorilor, ci îl vor păstra pentru o eventuală nepoată. Asta ilustrează expresia „sângele apă nu se face“. Dacă inelul ajunge la noră, uneori la dorința fiului îndrăgostit, siguranța devine incertitudine, căci se poate ca povestea să se termine cu o despărțire, iar în acest caz cea care l‑a avut, soacra, va dori să‑i fie restituit. Și îi va spune ferm fiului: „Să‑ți dea inelul înapoi !“. Uneori inelul e restituit, alteori nu. El devine paguba soacrei. (…)

Spre sfârșitul vieții, regina Victoria a dat instrucțiuni precise privind propria înmormântare. Rămăsese fără cei doi bărbați care au fost importanți în viața ei: soțul, prințul consort Albert, văr cu ea, și un servitor foarte loial, fost însoțitor al prințului Albert, devenit în timp consilier și prieten apropiat al ei. Au existat zvonuri că această relație era mai mult decât o prietenie, dar nu avem dovezi că a fost așa.

Regina a cerut ca în sicriu să se pună un halat al lui Albert și o copie din ghips a mâinii lui. În sicriu au mai fost puse o șuviță de păr a acestui bun prieten și un portret al lui, ambele dosite sub flori, pentru a fi ferite de privirile familiei și prietenilor. Ascunderea de ochii celorlalți poate fi interpretată și ca un semn de respect față de intimitatea celui care nu mai este fizic. De asemenea, regina Victoria a cerut să i se pună în sicriu bijuterii și inelul de nuntă al mamei acestui prieten, pe care el i‑l dăruise și pe care ea îl purta pe degetul mijlociu al mâinii drepte, fapt care probabil i‑a nedumerit pe cei ce au aranjat sicriul…