Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum – sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.
Din anumite motive, nu ne‑am întors toţi trei la Bruxelles, m‑am întors singur. Da, apartamentul era curat, mobilat, chiria plătită, toate utilităţile plătite şi funcţionale, în afară de maşina de spălat rufe (am spălat o vreme la salon lavoir – „Wassalon“, pe limba cealaltă – până a trimis proprietăreasa un meşter să dreagă maşina din apartament. Maramureşean, meşterul, dar naturalizat: a lucrat repede, bine şi‑n tăcere, iar şpaga a refuzat‑o categoric), dar nu aveam nici laptop, nici televizor şi nici internet, nu aveam decât ediţia îngrijită de Florin Ioniţă din Mateiu Caragiale, am citit‑o până la răscitire, o învăţasem pe dinafară (nu mi‑a părut rău, nici acum nu‑mi pare. De la cine să învăţ meserie, dacă nu de la peştii cei mari?). Ce era să fac? M‑am plictisit, m‑am îmbătat, am adormit, m‑am trezit în creierii nopţii cu casa plină de fum (lăsasem aprins cuptorul aragazului, făcusem o cură cu monoxid de carbon – aşa se păstrează sănătatea şi tinereţea!), am frecat până dimineaţa la funingine, am căzut lat de somn abia pe la opt, când veniseră muncitorii la muncă (blocul era plin de schele, primăria îl anvelopa, cum e moda‑n toată Europa). Ce să mai dormi! Am ieşit la plimbare. Cârpit de somn, mahmur ca o cârtiţă, dar trebuia să prind aşa‑zisa răcoare a dimineţii, c‑altfel dracu’ mă lua.
Ce plictiseală?! Asta era soluţia! Ce văzusem eu din Bruxelles pe noapte era nimic, era un kitsch, era o glumă: oraşul ăsta trăieşte ziua, nu noaptea! Sinistrele strejinopţi bruxelleze n‑aduc nici pe departe cu cele bucureştene, aşa cum acestea din urmă sunt jocuri de copii faţă de cele londoneze (că altele nu ştiu, dar precis or mai fi); aici se munceşte şi se fac parale, oamenii nu se omoară cu distracţiile, preferă să‑şi pună banii la bancă (săracul Weber, îl înjură căţelandrii degeaba, el a avut dreptate). Am mers peste tot, cruciş, curmeziş, şi pe la fiţă, şi pe la turişti, şi prin zonele industriale, şi‑n lungul Canalului, şi cu tramvaiul 3 – cine a vizitat Bruxellesul şi nu s‑a dat cu 3‑ul n‑a făcut nimic, mai bine stătea acasă şi se uita la poze. În Atomium nu m‑am băgat, că‑i scump şi oricum era pe lista de bife familiale, la fel ca muzeele, piscinele, teatrele şi sălile de escaladă, în schimb am parcurs cu răbdare de fossă toate parcurile şi sălile de luptă. Bine, nu pe toate; adică nu toate sălile, doar toate parcurile. Dacă pot să spun un lucru e că sălile nu m‑au făcut să cad în cap de admiraţie, dar, datorită parcurilor, am simţit cum oraşul începuse să mă digere, chiar dacă eram încă un dumicat foarte pietros – când am găsit stâna. După miros am găsit‑o, după mirosul de căcăreze: mişunam aiurea prin Berchem‑Sainte‑Agathe şi, când am trecut pe lângă clubul de tenis „Rândunica“, am simţit un damf inconfundabil care m‑a aruncat cu 45 de ani înapoi, în satul meu din Valea Hârtibaciului (Proust este un sărac, un amărât, un cerşetor. Să vină să‑i dau un ban), aşa c‑am intrat cu tupeu maxim în curtea clubului, l‑am îmbârligat pe portar cu nişte fonfăieli în engleză şi‑am luat locul la amuşinat. N‑am avut ce lua, că din doi paşi am fost pe deluşorul din spatele clubului, de‑acolo am coborât prin pădurice până‑ntr‑o văioagă cu berbeci. Stâna, lângă. Nici câini, nici ciobani, nimic, doar berbecii ăia în treaba lor, aşa de bine camuflaţi din toate părţile că nimeni nu‑i putea zări acolo, darămite să‑i mai şi găsească – probabil pe asta se bazau şi ciobanii, de‑i lăsau aşa, fără pază. Le‑am vorbit, i‑am tras de urechi, i‑am fugărit, m‑am jucat cu ei, m‑au fugărit şi ei, le‑a plăcut afurisiţilor; dacă nici eu nu ştiu să mă port cu paricopitatele, atunci cine?! Ăla a fost momentul în care mi‑am dat seama: un oraş cu parcuri, săli, păduri, mlaştini şi stâne e‑un oraş care mă merită. De metrou nici nu vorbesc, pe‑ăla‑l consider inclus în orice pachet de relocare. Iar copacul‑maimuţă mi‑a pus capac.
Prin Pădurea Vrăjitoarei Mijlocii eram, într‑una dintre cele mai caniculare după‑amiezi. Teoretic, ăla era un răgaz pe care trebuia să‑l umplu cu somn, dar nu puteam eu să dorm noaptea (Jeane, Jeane…), darămite ziua. Mergeam prin pădure, o‑nvăţam, potecile, copacii, scurtăturile, gardurile, doborâturile, zonele umede, desişurile, aleile, hăţaşurile câinilor, platoul, tot, şi, când mă uit mai bine într‑o latură, ce văd? Un arbore‑maimuţă! Mi‑au dat lacrimile ca la orfani: un arbore‑maimuţă! M‑am dus la el, mi‑am proptit fruntea de trunchi şi‑am plâns ca proasta (ce? N‑are voie omul să plângă, să dea apă la şoareci?! Bine, n‑are, în mod normal, dar acolo era pădure fără nimeni, mi‑am dat singur voie. E o ţară liberă!), milogindu‑mă de arbore să mă lase în oraşul lui… să mă adopte, de fapt, să mă descalece‑n Bruxelles. Nu mai ştiu ce i‑oi fi zis, ce nu i‑oi fi zis, probabil prostii sentimentale, cum fac toţi şmecherii în prima zi de puşcărie şi pe urmă nu mai recunosc niciodată; copacul m‑a lăsat să‑mi fac numărul, n‑a spus nimic, nici măcar n‑a scârţâit, că nu bătea vântul. M‑am liniştit după o vreme, am făcut pipi la rădăcină şi‑am plecat acasă.
Din capitolul „Un arbore maimuţă”
