/

Mistica poeziei în vremuri sărace

Deși [Bogdan Suceavă] e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia.

476 vizualizări
Citiți în 13 de minute

Nu știu dacă Rilke și-a scris (toate) poeziile așa cum l-a sfătuit pe Kappus s-o facă – adică, doar dacă simte că moare nescriind –, dar iată că și fără sfaturile lui Rilke lucrul i s-a întîmplat lui Bogdan Suceavă. Poate nici lui cu toate poeziile, dar cu una sigur (și nici nu trebuiau mai multe). Poezia cu pricina pare a fi dispărut din culegerea de față* (sau nu?), dar experiența a rămas și asta e de ajuns pentru a dovedi intensitatea de catharsis cu care scrie Bogdan și vocația kenotică a poeziei sale. Sînt vorbe grele, potrivite doar în vremi trecute, cînd viziunea și confesiunea erau eroice, dar nu nepotrivite pentru Bogdan, ale cărui însemnări de poetică trădează un fundamentalist aproape fanatizat tocmai cînd toate imperativele s-au relaxat și toate exigențele s-au înmuiat. Știe și el că nu poate proclama fără păs radicale în vremi relativiste, așa că lîngă fiecare enunț de absolute adaugă scepticism și ceva ironie. Dar nu suficiente pentru a estompa pathosul de fundament al acestora. Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu – și chiar întemeietor – al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, „a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic”. Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: „Poetul – precizează el într-o notiță – se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge.” Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană. Firește că, pe o asemenea premisă, poezia e ceva ce trebuie smuls direct din carne, e o confesiune-jertfă, pe cît de fatală pe atît de imperativă: „toate cărțile care nu sunt născute din disperare vor muri/ toate cărțile care nu sunt crescute din carne vor muri/ poemul crescut din carne/ a rămas”. Extaza suferinței e materia poeziei, iar ea însăși nu e altceva decît depoziția unui supliciu, „recompunerea unor sfâșieri”. Poezia e un risc existențial maxim, o implicare puțin spus dramatică, dar e și singura care poate face față morții: „e mai mare riscul să nu recurgi la poem/ decât să-ți elaborezi epitaful în fiecare zi”. E, de altfel, și singura care ne justifică existența: „Mai avem dreptul să plictisim universul cu prezența noastră exact atât cât mai/ înțelegem în jurul nostru minuni şi mai putem fi pentru o clipă copil, poet ori sălbatic”. Nu mitologia, ci mistica romantică a poeziei e febra în care trăiește Bogdan. E reactivată inclusiv mistica inspirației de vreme ce „formule miraculoase au venit ca din dictare” într-o compoziție-delir care trebuie, totuși, „să treacă proba lucidității” după noaptea de rapt creativ. Dar fondul din care poezia se nutrește rămîne suferința, agonia, căci „din biografia poetului ne interesează pierzania” ca recitativ – și cifru – al condiției umane. E o temelie de compasiune cea pe care se așază poezia lui Bogdan, una care developează și derulează un spectacol de sublimare a stratului inoxidabil de suferință și angoasă. A suferinței ca temei uman, nu ca incident biografic ori afectiv. Poezia e, în același timp, un imperativ existențial, o vocație distructivă și blestemată, așa cum era pentru profeți și romantici: „am vrut ca aerul să nu mai doară/ dar m-au durut cuvintele, aprinse dinlăuntru”. Era de așteptat ca într-o asemenea mistică să reapară și metafora focului interior, ca o comandă kenotică. Principii paroxistice profesează Bogdan, în răspăr total cu teoremele laxe ale postmodernismului. Aventura poeziei sale – începute, apoi abandonate, dar reîntoarsă impetuos – e un grafic relevant al vocației. Ca și episcopii, și poeții odată ce au fost – așa rămîn, oricît s-ar fofila din calea propriei chemări și demnități. Ele sînt destinale, nu accidentale.

E o temelie de compasiune cea pe care se așază poezia lui Bogdan Suceavă, una care developează și derulează un spectacol de sublimare a stratului inoxidabil de suferință și angoasă.

Exigențele pe care le-a impus poeziei (și poetului, în consecință) nu se puteau lipsi de virtuți corespunzătoare, între care, în primul rînd, puterea de exorcizare sau/și sublimare. Una care trebuie valorificată și ea imperativ, întrucît existența e, pentru Bogdan, o partitură (exclusivă o vreme) de panică. Sub spectrul ei cotidian trăiește poetul, iar poezia e menită fie să domesticească avalanșa de spaime, fie s-o exorcizeze: „nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică/ frică de umbre, de uraniu, de plumb/de apă, de secerarea eterului/frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde//nu a fost an în care să nu import frică/din cuvânt scris, de pe ecran/din șoapte și din priviri/din promisiuni, din îndepărtări”. E un ritual cotidian de intrare într-un timp care trebuie îmblînzit: „dimineața mă trezesc cu imaginea lumii/ cum se găsea înainte de spaimă/noaptea reface punți/adună imagini de altădată/cristalizează amintiri/recompune speranță//apoi o crevasă diurnă/țăndări – visul ce am fost”. Practic, e un ritual existențial, destinal și el, căci„pentru că m-am născut/ a trebuit să trec printr-un zid de granit”. Trecerea prin ziduri, spargerea lor capătă și valențe concret biografice – Bogdan s-a autoexilat, iar această temă-rană revine ca un leit-motiv în poeme: „am plecat pentru că nu am vrut să îmbătrânesc mințind/ nici să mint pentru a îmbătrâni// am plecat pentru că nu se poate respira/ cu o stâncă pe piept” (Prima oprire înainte de paradis). Evadarea din infernul moral (existențial), unul care depășește pînă și puterile diavolului de a-l inventa, e o temă de tinerețe, cînd evadarea era încă proaspătă, iar exasperarea sufocantă: „Zadarnic, totul este zadarnic; și deșertăciune, totul este deșertăciune./ Arhanghelii au venit la București să-l vadă pe diavol cârpind o minune./ Tu ai făcut aceasta? îl întreabă./ Aș fi făcut, spuse el, aș fi făcut, dar nu mi-e în putere,/ până și pe mine mlaștina aceasta m-a petrecut.” Dar trecerea din infern în paradis nu e fără consecințe traumatice, căci infernul lăsat în urmă conținea și paradisul: „cântecul privighetorii în zori/ în grădina cu nuci și vișini a bunicii/ nu e aici”. E pasajul de trecere la poezia nostalgiei, la elegia paradisiacelor: „când mă întorc/ văd verdele câmpiei la timpul trecut/ din înălțimile cerului de ieri/ norii mai mult ca perfectului imaginar//când mă întorc.” Și pentru Bogdan paradisul doar a fost și din el a mai rămas doar nostalgia: „iar când privești în urmă, știi: te cheamă/ și flori, și ochi, și buze, și morminte”. Salvarea, refugiul rămîne tot poezia: „patria e un poem de Blaga de care te agăți pentru a ajunge la liman dincolo de oceanul ordurii”. Bogdan e un mistic al poeziei consecvent.

Nu mitologia, ci mistica romantică a poeziei e febra în care trăiește Bogdan Suceavă.

Asta nu înseamnă însă că versurile sale au febră imaginativă sau oraculară; proba „lucidității” le trece, probabil, la un regim de detașare contemplativă, ca o precauție în calea unei posibile dezlănțuiri. Un fir biografist destul de zdrențuit aduce și teme lumești, de la madrigale la anxietăți cotidiene, iar spectacolul cronologic e și unul de formule. Centrală rămîne însă o confesiune strînsă în menghină, densă și mai degrabă exasperată decît destinsă. Pe scurt, o sfidare de tip romantic fundamentalist adusă post-modernismului.


*Volumul de versuri al lui Bogdan Suceavă despre care este vorba aici va apărea în cursul anului 2022.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Lecturi obligatorii”