/

Traiectorii medicale

Oricare ar fi modalitatea de relaționare cu personajele lor, romancierii sunt atrași de descrierea suferințelor acestora, convinși fiind de faptul că orice caracter individual al protagoniștilor este înscris în organismul și creierul lor.

594 vizualizări
Citiți în 15 de minute

Având medici în familie (nu doar doctori!), am ajuns să fiu destul de avizată cu privire la anumite chestiuni care sunt legate de grija pentru corpul și mintea noastră, la reguli legate de profilaxie ca metodă de tratament autoimpusă, la importanța efortului de menținere a unei stări de sănătate și de echilibru personal în limitele adecvate situațiilor date, ca efect al experiențelor de viață pe care le trăim în diferite momente, încercând astfel să diminuez teama de necunoscutul bolilor și să fiu mai pregătită să mă confrunt cu provocările, inevitabile, generate de mutațiile ce se petrec în natură în aceste vremuri (sau în altele). Asemenea cazului meu, majoritatea romancierilor își manifestă, din când în când, interesul pentru starea de sănătate sau boală a câte unui personaj, considerând că, trăind într-o lume atât de dinamică, factorii stresanți caracteristici acestor schimbări accelerate îi pot afecta și pe protagoniștii lor pe parcursul narațiunii, ținând cont de faptul că aceste schimbări pot genera anumite maladii, care, așa cum arată studiile, trebuie considerate ca fiind „un sever avertisment menit să-l determine pe pacient [autor/personaj, poate și cititor!] să-și revizuiască și să-și corecteze stilul de viață” (Cocoru, 1989: 163), prin principii, proiecte sau acțiuni.

Semiologie și diagnosticare

Fiind o stare reactivă a organismului la agresiuni fizice și psihice, la nocivitatea diverșilor factori de mediu, orice boală determină un dezechilibru funcțional, energetic, leziuni sau alterări structurale, adică, un complex de elemente care schimbă cursul existențial al individului, temporar (sau definitiv!), reconfigurându-i prioritățile și direcțiile de urmat pentru a rezista afecțiunii respective și pentru a-și restabili liniile energetice, așa cum va proceda protagonista lui Sally Rooney, Frances, după aflarea diagnosticului „dificil” și ”impredictibil” constând într-o „problemă cu mucoasa uterină, în sensul că celulele de țesut uterin se dezvoltă în afară, în alte părți din corp. [Doctorul] Mi-a spus că aceste celule sunt benigne, adică necanceroase, dar boala ca atare este incurabilă și, în unele cazuri, progresivă. Avea un nume lung (…): endometrioză” (Rooney, 2019: 327). Diagnosticul acesta, confirmabil „doar în urma unei intervenții chirurgicale laparoscopice”(328), definește o suferință, adică acel „atac asupra integrității subiectului” (Popescu Brumă, 2005: 30), comună femeilor, și care implică pe de o parte, „gestionarea durerii”, căci „deseori pacientele au dureri la ovulație, în timpul ciclului și disconfort pe durata actului sexual” (Rooney, 2019: 328), iar pe de altă parte pune „problema fertilității”, fiind „o boală care provoacă infertilitate în majoritatea cazurilor” (328), sau, așa cum îi explică Frances, partenerului ei Nick, „nu e letală, atâta doar că e incurabilă, deci vorbim de o durere cronică. Și probabil că nu pot să am copii. Adică, nu se știe dacă o să pot sau nu. Presupun că e o prostie să mă oftic din cauza asta, câtă vreme nici ei nu știu exact” (381).

Se acreditează ideea că sănătatea nu poate fi considerată doar ca o simplă noțiune medicală, sanitară, ci trebuie văzută mai degrabă ca o „noțiune culturală (…), echivalentă cu starea optimală de funcționare” (Popescu Brumă, 2005: 23), cu normalitatea, acea „îmbinare armonioasă și optimă a diverselor elemente ale aparatului mental” (28), în lipsa căreia se produce un scurtcircuit în procesul de interacțiune a sistemelor din organism, sesizat de cuplul de medici Clara și MacDeath în cazul psihopaților care „se pot preface excelent. Anumite celule nervoase din creier, așa numiții neuroni-oglindă, au capacitatea de a te face să caști atunci când altcineva cască. Ori să tresari și să te încrunți când altcineva se taie la un deget. Neuronii-oglindă sunt creatorii empatiei și compătimirii. În mod normal, psihopaților le lipsește această empatie, dar ei pot înșela când este vorba să lase o anumită impresie și să nu pară ceea ce sunt: psihopați.” (Gerritsen, 2007: 237).

A fi bolnav poate deveni uneori „o formulă de viață” (Popescu Brumă, 2005: 201), cu precădere în situația în care experiența trăită de bolnav reprezintă consecința combinației dintre „evoluția patologiei în plan biologic și ansamblul activităților medicale sau non-medicale” (202) care modifică acest parcurs așa cum este prezentat de Doctorița O’Donnell la citirea tomografiei unui pacient: „Omul are (…) sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nici o senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente (…). Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității (…). Și biologia ne poate călăuzi. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic.” (Gerritsen, 2006: 263-4).

Corpul ca un text medical

Există o vastă categorie de romane cu subiecte juridice, autorii lor alegând să își implice personajele în complicatele investigații care au loc într-un cabinet de anatomo-patologie, bunăoară, în procesul de examinare internă și externă a unui corp uman vătămat sau anihilat în scopul obiectivării și evaluării unor aspecte medicale care să servească apoi stabilirii unui set probatoriu susținut științific, necesar cercetărilor legale aferente. În aceste cărți, în mod unanim acceptat, un rol important îi este acordat criminalistului, personajul care e pregătit să aplice „principiile științelor naturii și ale fizicii pentru a identifica, conserva și analiza probele de la locul comiterii unei infracțiuni” (Landay, 2014: 404). Este expertul care poate citi un corp, fie el și neînsuflețit, prin prisma cunoștințelor și intuiției sale, precum și a convingerii importanței acestei munci în demersul anchetelor spre a se ajunge la adevăr; medicul legist devine factorul esențial în efortul de legare a momentului de dinaintea producerii agresiunii cu cel de după experiența tragică, asigurând o imagine riguroasă, coerentă asupra cazului în speță, asemenea aceleiași protagoniste O’Donnell, aflată în fața ecranului luminos din sala de autopsie, stabilind și interpretând rezultatul analizei efectuate: „calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți (..). Al doilea film arăta craniul din profil (…); o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate”, în cele din urmă, concluzionând că: „era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari (…), apăsând lobii frontali ai creierului (…); a terminat prin a-și omorî familia” (Gerritsen, 2006: 262).

Aflată la intersecția dintre științele biologice și cele socio-juridice, criminalistica, în traseul său ascendent, a devenit un domeniu atractiv, provocator, pentru autorii interesați în rezolvarea post-mortem a unor conflicte existențiale ale personajelor, din perspective multiple – antropologice, psihice și psihologice, lingvistice sau de inginerie –, reconstruind din fragmentele de dovezi și probe, biografia victimei, precum și detaliile incidentului cauzator de leziuni sau de deces, asemenea doctorului Vogel în fața corpului lui Jacob Barber, corp ce zăcea într-o baltă de sânge marcată de urme de pași: „era evident că cineva stătuse în picioare sau în genunchi lângă cadavru, la scurt timp după comiterea crimei, când sângele era încă destul de umed încât să păstreze întipărite aceste urme. (…); am tras concluzia, din felul în care erau dispuse rănile pe pieptul victimei, că cei doi stătuseră probabil față în față (…). Absența rănilor defensive indica faptul că victima nu se zbătuse și nici nu opusese rezistență în fața agresorului, ceea ce sugera că fie fusese luată prin surprindere, fie nu se așteptase la atac și nu mai apucase să ridice mâinile ca să pareze loviturile” (Landay, 2014: 374-5).

Descifrarea manifestărilor și a condiției patologice ale unui corp pot fi realizate, uneori, prin evaluarea caracterului, comportamentului, atitudinii unui individ la modul empiric, printr-o estimare aproximativă, de sorginte tradițională, folclorică, așa cum înțelege să facă și eroina Doinei Ruști, Mărmănjica: „ea scotoci printre cărți și scoase cu greu un tratat despre ciudățenii și boli rare (…). Gigantismul. Cine suferă de această boală moare de tânăr (…). Bărbatul din pădure (…) era un om real, înalt, în mod sigur bolnav. N-avea de ce să-i fie teamă de el. Îl aștepta moartea” (Ruști: 2013: 47).

Oricare ar fi modalitatea de relaționare cu personajele lor, romancierii sunt atrași de descrierea suferințelor acestora, convinși fiind de faptul că orice caracter individual al protagoniștilor este înscris în organismul și creierul lor, și acest fapt constituie, per se, personalitatea noastră (și a lor) reală, personalitate care, la rândul ei, conține în ea „resturile a tot ce am fost și posibilitățile a tot ce vom fi” (Ribot, 1996: 136), o definiție care e operațională în funcție de intențiile auctoriale privind evoluția eroilor care populează paginile romanelor.

Referințe

  • Cocoru, Daniel, 1989, Descoperiri în științele secolului XX, București: Editura Albatros
  • Gerritsen, Tess, 2007 (2006), Clubul Mefisto, București: RAO International Publishing Company (trad. Gabriel Stoian)
  • Gerritsen, Tess, 2006 (2002), Ucenicul, București: RAO International Publishing Company (trad. Raluca Matiș)
  • Landay, William, 2014 (2012), În apărarea lui Jacob, București: RAO (trad. Bogdan Olteanu)
  • Popescu Brumă, Speranța, 2005, Psihologia sănătății, Pitești: Paralela 45
  • Ribot, Theodule, 1996 (1924), Patologia personalității, București: Editura Științifică. Colecția Psyche (trad. Dr. Leonard Gavriliu)
  • Rooney, Sally, 2019 (2017), Conversații cu prietenii, București: Editura Curtea Veche, Colecția BYBLOS, (trad. Theo Herghelegiu)
  • Ruști, Doina, 2013, Mămica la două albăstrele, Iași: Polirom

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

In memoriam Vangelis

„Succesul şi creativitatea pură nu sunt foarte compatibile. Cu cât ai mai mult succes, cu atât