/

Melancoliile poetului

Aproape nu e poem în care Cristofor să nu facă proba unei imaginații vii în configurarea unei imagini memorabile, evocatoare și menite să concentreze apele poemului într-un „ochi” de o strălucire misterioasă.

523 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Ion Cristofor, Poeme canibale, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021

Fiecare carte nouă a lui Ion Cristofor vine cu o recoltă de poezii care dovedesc că talentul, capacitatea și energia imaginației autorului de a plăsmui „situații” lirice păstrează vigoarea unei maturități capabile de înnoiri nu atât a tipului de discurs poetic, cât a semnificațiilor imaginarului și a expresivității. Biografia și bibliografia fostului nostru coleg și prieten echinoxist sunt schițate într-o fișă densă la începutul volumului Poeme canibale, apărut în anul de care tocmai ne despărțim. A publicat din 1982 până azi peste 12 volume de versuri, pe lângă altele de eseuri, interviuri, traduceri, reportaj cultural. Calitatea construcției poematice, inteligența plăsmuitoare și un fin dozaj al combinației „narațiunii” cu „peisajul”, a observației imediatului cu contemplarea deschisă spre metafizic ori, dimpotrivă, spre social-politicul zilei, a reveriei cu ironia și, uneori, sarcasmul etic etc. sunt tot atâtea dimensiuni ale poemului. Ca și în, bunăoară, volumul Nopți de jazz (din 2015), în recenta carte de poezie Ion Cristofor desfășoară un spectacol poetic ce etalează o feerie cvasi-onirică de cromatism, melos și mesaj existențial într-un registru a cărui expresivitate ține de expresionismul postmodern. Sintaxa configurează un discurs lipsit de excrescențe metaforice, economicos, controlat de o logică interioară a discursului imagistic. Poetul s-a specializat într-o calofilie a disoluției și imundului și într-o artă a profeției strict poetice, uzând de o admirabilă capacitate de a asigura textului o dinamică originală  a „evenimentului” poetic prin fluiditatea imagisticii și prin sugestivitatea asocierilor. Iată poemul liminar Stradă pustie: ,,Deasupra uzinei electrice/ Liliacul dă lecții de zbor pentru puii/ Speriați de întuneric.// Pe strada pustie/ Un șir de geamantane de lemn/ Soldații s-au mutat în copaci/ în frunzele ce miros a femeie.”

Fondul emoțional este unul profund elegiac. Viața lumii și viața proprie, melancolia irealizării iubirii, remanența iluziei în puterile poeziei – căreia însă un ochi târziu și lucid îi deconspiră nobila-i zădărnicie –, pierderile pe toate planurile a darurilor sufletești și spirituale alimentează liric singurătatea, melancolia, starea elegiacă. Plasamentul imagistic este dominant nocturn, iar mișcarea elementelor pare o coregrafie onirică în decoruri generice, pentru că poetul nu reține detaliile decât pentru a le ridica la funcții simbolice, într-un orizont generic și categorial: „Dealurile sunt pline de lămpașe aprinse/ merele roșii atârnă între crengi ca niște ceasornice ale anotimpului/ lângă mormântul mamei strugurii sunt grei de brumă/ cineva privește acum în moarte ca într-o oglindă// Scheletul unui câine fidel/ strălucește sub luna albastră ca un tezaur/ sus pe dealul de roșie cretă.// Acum când inul putrezește în baltă aproape de ochii unei fete/ deschiși spre lumina săracă a stelelor/ morții sunt mai singuri decât pietrele/ în gura lor secara foșnește neculeasă/ lâna oilor se încâlcește printre oasele lor.// Pe o culme îndepărtată pinii plâng cu lacrimi de rășină/ (miluiți am fost cândva cu polen din crengile lor)/ vântul clatină în noi lampioane, dorințe și șoapte neînțelese/ norul de aur al zilei nu se mai zărește.// Sub durerosul albastru al cerului nocturn/ mă rog ție, noapte, să ne îngădui în lumina ta/ mai tăcuți, mai reci decât pietrele/ destul ne-am văietat neauziți în limba durerii” (Sub licărul pietrelor).

Un capitol aparte îl constituie elegia erotică. Poetul e aici trubadur neconsolat, dar ajuns la o înțelepciune a zadarnicelor chinuri ale dragostei: „de bărbat cu o biografie incertă/ Iremediabil îndrăgostit de o femeie/ Ce încă nu s-a născut”. Nostalgia invocă amintiri: „o oră de dragoste/ Ce a trecut cândva peste tine ca o herghelie de cai în galop,/ ca un tulbure val de ocean”, însă păstrează miraculos intensitatea senzațiilor de odinioară: „Amintirea ta e o moară de vânt în câmpul cu maci/ Și profeții din alt veac anunță surâsul tău/ Când treci goală prin fața ferestrei deschise.// La lumina sângelui tău aș fi putut să citesc o carte în seara aceea/ Dar m-am mulțumit să-ți sorb miresmele de crâng înflorit/ Prin care zburdă o turmă de miei.// Era o seară în care fericit m-aș fi putut ridica la cer/ În fața unui cuvânt mătăsos ca brațele tale/ Dar era o seară ca oricare alta/ Luminată doar de pleava de aur a cuvintelor.// Iar paradisul încă nu a fost inventat”. La acest capitol pot fi citate poeme precum cel de mai sus (Paradisul încă nu a fost inventat) și Doamna Carmencita, Sub lumina de lună, Dragoste îndepărtată, Femeia din zid,  Dacă, Între mine și femeia visată, Piatra, Faleza unui port, Vârste (în care dăm de această sugestivă secvență, un fel de haiku: „Între case albastre o femeie îndrăgostită/ Trece cu pieptenele ei roșu/ Prin părul câinelui”, afină picturii lui Gauguin). Alteori apare câte o gesticulație amintind de Emil Botta: „Dar, vai, doar acum/ Atât de târziu/ Am constatat/ Că uneori dragostea nu are inimă/ Ci doar un trup îmbietor de femeie/ Și mai ales abia acum am aflat/ Că frumusețea nu se cucerește ca o cetate.// Tristețe era chiar numele îndrăgitei femei/ O contesă căreia am vrut să-i cer mâna/ Cândva, pe când eram doar un tânăr promițător./ Se întâmpla în anotimpul în care toată averea mea/ Era aurul ascuns într-un nor” (Numele îndrăgitei femei).

Aproape nu e poem în care Cristofor să nu facă proba unei imaginații vii în configurarea unei imagini memorabile, evocatoare și menite să concentreze apele poemului într-un „ochi” de o strălucire misterioasă. Poetul deține în grad înalt arta de a detoxifia mediul existențial printr-o alchimie poetică eficientă în producerea cu doar „un pumn de cuvinte” a unor „feerii” coșmarești, pe care le percepem ca pe niște lucrări plastice (poetul se dedică de o bună bucată de vreme și picturii, cu o plăcere declarată) și/sau muzicale în litera și spiritul cărora „veninul strâns” e preschimbat în mierea unor poeme remarcabile. Firește, „canibalitatea” lor și-a luat tributul existențial: „Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale” (Poemele canibale).

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Perturbarea colectivă

Anul trecut, poetul V. Leac a proiectat, coordonat și editat o antologie, o antologie a prezentului,