Bradul

Anul acela tata a adus bradul acasă târziu. L-a lăsat pe balcon și când ne-am trezit l-am văzut întins și învelit în plasă ca hoitul unui animal vânat. Ne-am uitat lung la el și apoi ne-am dus la micul dejun.

Seara, mama ne-a luat de la școală și ne-am oprit să mai cumpărăm globuri. Părea preocupată. Am mai luat luminițe, un șorț roșu de bucătărie, portocale și o sticlă mare de bătură pe care scria Aperol, apoi ne-am întors acasă.

Tata s-a întors și el devreme. Avea în mână o sticlă de vin.

A ieșit pe balcon și a târât bradul în casă până în mijlocul sufrageriei. Era roșu în obraji și plin de ace pe haine. Ne-a chemat și pe noi:

— Copii, haideți dacă vreți să vedeți bradul.

Eu aveam treișpe ani, așa că văzusem o grămadă de brazi la viața mea, dar Radu s-a repezit pe lângă mine din camera lui, l-a prins pe tata de mână și a început să pună aceleași întrebări tâmpite, ca în fiecare an: a ce miroase, de ce e lipicios, ce e chestia asta galbenă?

Bradul era rece și mirosea a rășină. Mama a adus cutiile cu globuri din anii trecuți și le-a așezat pe canapea lângă globurile noi, apoi a întins o față de masă albă cu borduri roșii și, în drum spre bucătărie, mi-a zis:

— Miruna, roagă-l pe tata să pună niște muzică.

Tata se apucase să taie plasa verde cu un cuțit, stătea ghemuit deasupra bradului și ofta nervos. M-am apropiat de el.

— Fac altceva acum, mi-a zis.

Am luat boxa, telefonul pe care-l primisem cadou de la ei Crăciunul trecut și am pus un playlist cu Lil Peep, Șatra Benz și Kazi Ploae.

Din bucătărie se auzea zgomot de farfurii.

— Ce-i porcăria asta? a strigat mama. Miruna, ajută-mă aici puțin.

M-am dus la bucătărie și-am luat farfuriile mari, mama a venit cu cele mici. Erau șase din fiecare.

— Așteptăm pe cineva? am întrebat-o.

Nu mi-a răspuns. Mi-a zis în schimb:

— I-ai spus să pună colinde?

— Nope, mi-a zis că e ocupat.

— Sergiu, hai dragă, pune și tu colinde, i-a strigat mama.

La picioarele tatei plasa verde se strânsese ca un năvod, iar el ridicase bradul și-l scutura cu ambele brațe.

— Ia uite-l! Vă place? ne-a întrebat cu mândru.

— Trebuie să se mai lase totuși puțin, a zis mama întorcându-se din bucătărie. Schimbi muzica?

— N-am pus-o, dragă, eu. Radule, ajută-mă cu suportul ăla.

Radu a luat suportul de fier și i l-a adus. Tata a început să fixeze bradul.

— Ține-l aici, așa, mai în stânga, e bine? Radule, eu nu văd nimic, tu să-mi spui.

— E bine, i-a spus Radu absent.

— Și de ce nu intră? Haide, nene, ce naiba, chiar nu mă ajută nimeni? a izbucnit tata.

— Sergiu, cum adică nu te ajută nimeni? Bradul ăla e mai gros ca suportul, l-ai luat prea gros, i-a spus mama.

— Cum prea gros?

Tata a culcat bradul pe o parte lăsându-se pe crengile abia dezmorțite și a încercat să-i fixeze trunchiul în suport.

— E prea gros, ți-am spus, i-a zis mama în drum spre bucătărie. Schimbi și tu muzica?

Tata a aruncat nervos cu suportul înspre canapea, l-a împins pe Radu care-l asista îndeaproape și s-a dus spre dormitor.

— Ți-am zis că n-am pus eu căcatul ăsta de muzică! i-a strigat el mamei de pe hol, trântind apoi ușa.

Radu s-a înroșit la față, eu m-am așezat pe canapea, mi-am luat telefonul și am intrat pe net. Mama a ieșit din bucătărie ștergându-se pe mâini de un șorț vechi, l-a luat pe Radu și l-a lipit cu capul de talia ei, l-a mângâiat pe creștet, fără să-i zică nimic. Apoi a intrat în dormitor și i-am auzit vocea fermă:

— Parc-am vorbit cu crizele astea de nervi, tu nu-nțelegi că-i traumatizezi? E practic ca o bătaie. Ori te liniștești, ori ne vedem fiecare de treaba lui.

Tata nu a zis nimic, dar a ieșit și ne-a cerut scuze. A luat apoi un cuțit mare de carne și-a început să cioplească tulpina bradului.

— Radu, vrei să mă ajuți? Uite, ia un sac de gunoi și strânge ce taie tata aici.

Radu a făcut ce i-a zis tata. Mi se părea atât de naiv. Mie una mi se luase cheful de brad și de tot. M-am dus la mine în cameră, mi-am deconectat telefonul de la boxă și mi-am pus muzică la căști. La un moment dat a bătut mama la ușă, era îmbujorată și mirosea a mâncare.

— Ai terminat de gătit? am întrebat-o.

— Îhî, v-am făcut ceva bun.

— Cu ce ocazie?

— Vin pe la noi niște invitați.

— De ce?

— Ne-am gândit c-ar fi drăguț să ne ajute să împodobim bradul.

— Cine sunt, îi știu?

— Nu cred că-i știi, sunt niște prieteni, sunt simpatici. Robert și… Aura, a ezitat ea.

— Aha. Au copii?

— Nu, nu au. E vreo problemă?

— Mi-e indiferent, am spus și mi-am pus la loc căștile.

Aproape instantaneu a sunat interfonul.

— Mă ocup eu, a strigat tata.

— Cine e? l-a întrebat mama, apropiindu-se de ușă.

— E Aura!

— Parcă ziceai că vine la șapte jumate, i-a spus mama puțin iritată.

— La șapte ai zis, că dup-aia se face prea târziu și se culcă copiii.

— Uite în ce hal sunt, n-am apucat nici să-mi fac un duș, i-a spus ea și s-a îndreptat spre dormitor, de unde a ieșit cu niște haine pe braț și a intrat în baie. 

Aura purta niște blugi negri mulați cum mi-aș fi dorit și eu și nu mă lăsau să-mi cumpăr. În picioare purta UGG-uri și în sus un pulovăr cu un brad desenat din paiete aurii. Avea părul tuns scurt și era dată cu ruj roșu.

Am făcut cunoștință, Radu s-a rușinat și s-a dus la el în cameră. Tata a făcut o glumă, cred, pentru că doar el și cu Aura au râs, i-a luat din mână cozonacul și sticla de vin, a ajutat-o cu haina și i-a dat papucii buni.

— E preferatul meu, i-a zis el Aurei, privind la sticla de vin.

— Știu, i-a spus Aura și a zâmbit.

Au discutat o vreme în sufragerie despre brazii din Danemarca și despre bradul nostru, care între timp ne aștepta în suport într-un colț de sufragerie. Aura stătea cu mâinile încrucișate și zâmbea. Eu îi priveam din cadrul ușii.

— Bem ceva? i-a spus tata.

— Nu-i așteptăm pe toți? a întrebat Aura.

— Așa e, ai dreptate, i-a spus tata şi s-a întors către mine: Miruna, unde e mama?

— Nu știu, i-am răspuns, deși știam, dar voiam să-l fac să plece de lângă Aura.

Tata s-a dus pe hol spre baia lor. Am rămas singure. Aura s-a învârtit puțin prin sufragerie, privind tablourile și pozele din bibliotecă. Erau poze vechi cu noi bebeluși, cu ai mei tineri, înainte să ne naștem, din diverse vacanțe, cu Spot, care murise anul trecut, iar cu noi mai mari, cu niște prieteni ai lor, alții decât Aura și Robert. Mi s-a părut ciudat că nu încearcă să fie drăguță cu mine, cum fac de obicei adulții cu copiii gazdei, dar asta cred că mi-a și plăcut. Îmi plăcea de ea oricum, era foarte frumoasă. 

— Și, cu ce te ocupi? am spart eu gheața.

Aura s-a uitat la mine, mi-a zâmbit.

— Sunt doctor, mi-a spus. Sunt colegă cu tatăl tău la spital.

— Aha. Și-ți place?

— Da, normal. Mi se pare totul fascinant, sunt rezident.

— Ce-i aia?

— Adică abia m-am făcut doctor.

— Aha. Deci ești mai mică decât tata? Câți ani ai?

— Miruna, nu-i frumos să întrebi așa, a intervenit mama. Bună, Aura! i-a spus pe un ton rece. Își periase puțin părul, se machiase cu mult negru la ochi, cum îmi plăcea mie și purta o rochie neagră, mulată pe corp, cu sclipici.

— Bună, Corina!

— Fă-te comodă, așezăm imediat masa, a spus mama, ducându-se spre bucătărie. Sergiu, pune și tu niște colinde, dragă.

— Imediat, i-a spus tata, luând boxa, pe care a început s-o învârtă pe toate părțile.

Eu m-am așezat lângă Aura și am făcut o glumă despre cât de stângaci e tata, Aura a râs, a râs și el. Radu s-a întors de la el din cameră și stătea în prag.

— Radule, hai la tata aici să mă ajuți cu asta, i-a spus tata încercând să-l aducă în cameră.

Radu s-a întors pe călcâie și a fugit înapoi la el în cameră.

Chiar atunci, a sunat la ușă.

— Răspundeți voi, a strigat mama din bucătărie.

— Miruna, răspunde tu, te rog, mi-a zis tata cu boxa în mână.

— Nu vrei să te ajut mai bine cu muzica? l-am întrebat în timp ce mergeam spre ușă.

— Nu, nu, mă descurc.

— Văd, am spus.

Aura a râs iar și asta mi-a plăcut.

La ușă era Robert. Un bărbat înalt, care mirosea puternic a parfum. S-a șters foarte mult pe preșul de la intrare și a insistat apoi și pe preșul din casă.

— Bună seara! mi-a spus el aproape șoptit.

— Bună! Tu cine ești?

— Miruna! m-a apostrofat mama, trecând prin sufragerie în timp ce se ștergea pe mâini de șorțul nou pe care și-l pusese peste rochie. Robert, te rog, bine ai venit! i-a zis ea și s-au pupat pe obraz.

Robert a scos din spatele hainei mari și negre un buchet oribil de flori cu crengi de brad în el, pe care i l-a oferit mamei.

— Vai, mulțumesc, a spus mama și s-a mai lăsat o dată pupată pe obraz. Haide, toată lumea a ajuns, a spus ea, conducându-l în sufragerie. Apoi a trecut spre bucătărie, aruncându-i lui tata, care stătea de vorbă cu Aura la masă, o privire tăioasă.

— Sergiu, poate pui și tu colinde până la Crăciun, dacă ești amabil. Tata s-a ridicat de la masă, i-a strâns scurt mâna lui Robert și s-a dus spre boxă.

— Nu merge, dragă.

— Merge, dacă îți dorești cu adevărat, i-a strigat mama din bucătărie.

Robert s-a așezat la masă, vizavi de Aura, pe care a salutat-o din priviri, apoi și-a fixat nasul ascuțit în farfurie.

Am vrut să-l ajut pe tata, dar m-am dus glonț la mama și-am întrebat-o:

— Robert și Aura sunt împreună?

Mama nu mi-a răspuns. Era preocupată cu oala din care ieșeau aburi. Mi-a spus în schimb:

— Haide, vino să mă ajuți aici puțin cu asta.

M-am dus. Am întrebat-o din nou.

— Nu tocmai, mi-a răspuns. Ne gândeam să le facem cunoștință aici, n-ar fi drăguț?

— Adică să-i cuplați? Acum? am întrebat cu neîncredere.

— Da, n-ar fi drăguț?

Nu i-am răspuns, deși mi se părea că nu se potrivesc deloc. Aura era foarte tânără și frumoasă, Robert mi se părea bătrân, ca tata. M-am dus dincolo.

— V-am pregătit ceva bun, bun de tot, a spus mama după câteva momente, venind cu o tavă uriașă.

— Lasă-mă să te ajut, a spus Robert, apropiindu-se de ea. Tata s-a ridicat și el în picioare, dar a rămas în capul mesei.

— Mușchiuleț de mangaliță cu piure de sfeclă, a zis mama, așezând tava pe masă ca pe un trofeu. Aura, dă-mi farfuria ta, te rog.

— Îmi cer scuze, eu nu pot să mănânc, a spus Aura și zâmbetul i-a dispărut. Sunt vegană.

— Vai, îmi pare atât de rău, i-a spus mama, n-am știut.

— Dar pot să încerc niște piure de sfeclă.

— Mi-e teamă c-am pus lapte și unt în el.

— A, atunci nu.

— Ești vegană vegană?

— Da.

— Păcat, e foarte bun.

— Sunt convinsă.

— Poate avem ceva prin bucătărie, s-a fâstâcit tata.

— Avem mere și banane, a spus mama sec.

— E foarte bine, mulțumesc, a zis Aura.

— Mă duc să aduc, a spus tata și a dispărut.

Mama ne-a pus fiecăruia în farfurie și m-a rugat să-l aduc pe Radu la masă. A trebuit să-l ameninț că nu mai vine Moș Crăciun ca să-l conving să vină. Eu m-am așezat cu spatele la bradul care mă împungea cu crengile în coaste.

Am început să mâncăm cu toții, practic numai eu, Radu, mama și Robert. Pe la mijlocul mesei, tata a adus platoul cu bucăți de măr și banană, tăiate ca niște pietre. Am concluzionat că e la fel de iscusit cu bucătăria cum e cu muzica și toată lumea a râs, dar cel mai tare a râs mama. Au dat noroc, au terminat repede o sticlă și părea că încep să se simtă bine. Eu mă plictisisem teribil și voiam doar să mă ridic odată de la masă.

— Știți că brazii comunică prin rădăcini? a început Aura mușcând delicat dintr-o bucată de măr. E un articol, inteligența materiei parcă, a continuat ea și a mai luat o gură de măr. Robert se uita în farfurie, rușinat. Tata încerca să fie atent.

— Da, comunică prin impulsuri electrice, ca de altfel toți copacii. Practic, o pădure întreagă e ca un organism viu, ca o inimă.

— Ce frumos, a exclamat tata.

— Și de asta cu inima scria în articol? a întrebat mama pe același ton cu care mă descosea de obicei despre ce mai discutam cu Grig, prietenul meu.

— Nu, pe asta am pus-o de la mine, a zâmbit încurcată Aura. Practic, când îi tăiem, e ca și cum am reteza un braț pădurii. Și s-a dovedit tot științific, nu mai știu unde, că de asta brazii emană un fel de polen care poate conduce la complicații respiratorii, bronșite sau mai știu eu.

— Aha. Și care ar fi leacul? a întrebat mama, luând o gură de Aperol.

— Leacul ar fi să nu mai tăiem brazi. Putem să luăm un brad artificial, sau să construim unul din cărți, sau chiar să-l desenăm pe perete.

— Tu ce crezi, Robert? l-a întrebat mama.

— Teoria animistă este cea mai timpurie formă de manifestare religioasă a omului primitiv, a început Robert ca și cum ar fi recitat dintr-o carte. Ea corespunde nevoii omului de a-și explica fenomene cotidiene din viața lui prin asocierea unui spirit cu fiecare obiect înconjurător. În forma aceasta dendrofilă, se regăsește la toate popoarele tribale, de la hinduși la precolumbieni. În Bali, de exemplu, oamenii cred că fiecare copac are suflet. Îi îmbracă în haine și le aduc ofrande celor mai bătrâni.

Robert a terminat și s-a înroșit imediat în obraji, mutându-și privirea în farfurie.

— Robert este profesor asociat de istoria religiilor la Oxford, ne-a lămurit mama.

Mi s-a părut că Robert era un prostănac cu pretenții.

— Mda, a concluzionat tata. Cine mai vrea niște vin? a întrebat, ridicându-se, când mama l-a întrerupt:

— Să nu uităm de ce ne-am adunat în această seară cu toții, a spus ea luând prima cutie cu globuri. Haideți, toată lumea să contribuie. Aici sunt astea noi, aici cele vechi.

— Eu vreau să pun luminițele, a sărit Radu deodată plin de viață.

— Nu punem luminițele mai întâi? a întrebat tata.

— La sfârșit. Cine a mai pomenit așa ceva?! i-a spus mama sec.

— Lăsați-mă pe mine, a zis Aura. Sergiu, unde sunt luminițele? Și, în timp ce tata aștepta în brațe cu un ghem de fire, Aura s-a vârât în patru labe sub brad, arcuindu-se ca o pisică. A apucat cu ambele mâini suportul și a început să învârtă de el ca de o acadea, în timp ce tata deșira luminițele de sus în jos. De sub crengi i se vedea numai fundul, cu o dungă roșie de chilot. Doamne, ce-mi doream și eu blugi ca ai ei!

Mama s-a repezit în bucătărie, Robert și Radu priveau complet absorbiți întreaga procedură. În câteva clipe, bradul era acoperit de luminițe. Aura a ieșit de sub brad îmbujorată, iar tata a privit-o cu mândrie. M-am dus în bucătărie la mama, care mi se părea că plânge și-am întrebat-o:

— Plângi?

Mama a întredeschis geamul, a căutat pe hotă un pachet început de țigări și și-a aprins una. A luat o gură de Aperol, a mai tras un fum adânc în piept și mi-a spus:

— Nu plânge nimeni, dragă, e de râs.

A tras două fumuri și a aruncat țigara încă aprinsă pe geam.

— Hai, să terminăm odată cu tot circul, mi-a zis.

— De ce i-ați chemat pe oamenii ăștia să facem bradul, dacă nu sunteți prieteni?

— Robert e un om foarte bun, mi-a răspuns ea.

— Nu-mi place de el.

— O să-ți placă, ai să vezi, hai.

Când ne-am întors în sufragerie, Aura se pregătea să pună în brad primul glob, unul bombat, pe care era imprimată o imagine cu noi patru, pozând fericiți. Mama s-a îndreptat energic spre ea, i l-a smuls din mână, l-a pus înapoi în cutie și a spus ferm:

— Nimeni nu se atinge de globuri.

Robert și tata au înțeles imediat. S-au dus spre locurile lor de la masă și s-au așezat ca doi copii cuminți. S-au privit scurt, apoi tata a luat o gură de vin și Robert și-a mutat privirea în farfurie. Radu a fugit la el în cameră. Mama l-a urmat:

— Radule, nu pe tine te-a certat mami.

Aura l-a întrebat pe tata dacă poate lua o gură de aer pe balcon, așa că tata m-a rugat s-o conduc la mine în cameră, unde era singurul balcon deschis. Am condus-o și am vrut să povestim puțin de unde și-a luat blugii, dar a ieșit glonț afară și a început să-și ruleze o țigară. Am vrut să ies după ea, dar mi-a spus:

— Mai bine rămâi înăuntru, să nu ne certăm cu mama.

M-am așezat pe pat, apoi mama m-a chemat în cameră la Radu, care nu-și găsea tableta și era convins că i-o luasem eu. Am pierdut câteva minute bune ca să descoperim că o scăpase între pat și perete și alte minute bune ca să i-o scot de acolo.

Când am ieșit în hol, luminile erau stinse în toată casa, mai puțin la intrare, unde Robert trăgea pe el paltonul. Părea că dă să plece. Am intrat în sufragerie: Aura aprinsese luminițele aurii din brad, ședea turcește și le privea cu un zâmbet pierdut, parc-ar fi fost la un foc de tabără. I-am căutat pe ai mei, dar nu erau nicăieri. Din baie am auzit-o pe mama:

— Gagică-ta s-a prăjit și acum se dă la Robert.

— A încercat să se destindă fata, la cum te porți, i-a spus tata.

— N-am chemat-o la spa! Să se destindă prin camerele de hotel unde o fuți.

— Hai, Corina, să încetăm. Mai facem bradul?

— Mai facem o pulă, a spus mama.

Pe urmă mi s-a părut că aud ca și cum cineva și-ar fi luat o palmă, apoi zgomote de îmbrânceală și mama a zis ceva de genul, „Sergiu, lasă-mă”, dar cu o voce plăcută, apoi ca un plescăit. Am plecat când mama începuse să geamă. Radu adormise cu tableta în brațe. Robert nu mai era. M-am dus în sufragerie, m-am așezat turcește lângă Aura și-am privit o vreme luminițele pe întuneric, fără să ne zicem nimic. Într-un târziu, m-am ridicat și-am pus colinde.