Mircea Dan Duță (n. 27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită), antologia de autor bilingvă ceho-română Plíz sujčof jor mobajl foun senťu / Pliiz suiciof ior mobail făun senchiu (Next Page, 2020) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași. (Extras din prezentarea autorului, „Pliz suiciof ior mobail făun senchiu”)
Noi ne-am întâlnit prima oară la Praga, în vara lui 2014, la Târgul de Carte. Am fost surprins și impresionat să aflu că îți scrii poezia în limba cehă. Când ai învățat ceha? Care e relația ta cu această limbă, încât a devenit limba ta literară?
Ceha am învățat-o timp de peste 30 de ani, la diverse niveluri de intensitate. Fără exagerare, o învăț și acum. Așa cum sugerezi, îmi este foarte apropiată nu numai din motive obiective (doctoratul și a treia facultate – Filologie / Studii Romanice – absolvite aici, 15 de ani de viață petrecuți în mijlocul acestei culturi etc.), ci și fiindcă, întâmplător sau nu, prin intermediul eu am descoperit, aflat sau învățat lucruri care urmau să determine în mod hotărâtor drumul meu pe mai departe. Printre altele, poezia modernă și contemporană a lumii am studiat-o – și în mare parte am descoperit-o – la Praga, prin traduceri în limba cehă. Și este cunoscută tendința către mimetism a studenților, chiar și a celor care ajung să studieze in their thirties (am ajuns la Praga la 32 de ani iar a treia facultate am terminat-o la 38). Citind poezie contemporană americană, indiană, senegaleză, italiană, rusă etc. în traducere cehă – și last but not least – poezie cehă uneori scrisă în aceeași seară, la vreo ședință agitată a cine știe cărui club literar, tentația de a scrie în stilul a ceea ce citeam s-a impus destul de repede. Iar în 2014 am scos primul volum, cu un an mai târziu pe cel de-al doilea, iar de atunci le pregătesc în paralel pe următoarele trei, în timp ce, for a change, am scos anul trecut la București o antologie de autor bilingvă.
Locuiesc și lucrez de un sfert de veac în Statele Unite și sunt zile întregi când nu vorbesc româna. Chestiunea aceasta mă preocupă mult, pentru că trăiesc în spațiul unei limbi literare și scriu în alta. Crezi că a existat o perioadă în istoria timpurie a Europei când o mare parte a populației folosea două sau chiar mai multe limbi? Oare din pricina acestei evoluții istorice limba pe care noi o folosim când scriem literatură are mai multe straturi semantice? Folosim aceste niveluri atunci când scriem poezie?
Cred că au existat multe asemenea perioade, în care una sau alta dintre limbile europene manifestau o anumită hegemonie asupra celorlalte, de cele mai multe ori din motive politice, dar nu numai: limba diferită de aceea maternă în care scriau literații, dar și savanții sau filozofii, putea fi, în funcție de epoca istorică și aria geografică la care ne referim, latina, slava veche, mai târziu franceza, și mai târziu vreunul dintre dialectele germane sau italiene, în secolul al XIX-lea chiar și maghiara, iar începând din secolul al XX-lea, așa cum știm engleza. Așadar, discutăm despre limbi ale metropolelor / imperiilor din care făceau parte anumite teritorii (germană, rusă), limbi de cultură, care nu depindeau de vreo structură administrativă (stat, imperiu) care să le susțină, dar a căror cunoaștere permitea accesul la foarte multe documente scrise în aceste limbi (latina, franceza. slava veche), sau, începând cu era colonială, limbile globalizării (deși, desigur, acest termen nu se utiliza atunci, dar fenomenul începuse deja să se manifeste – și ne referim aici la engleză, spaniolă, italiană, portugheză, din nou franceză, dar într-un alt context, acela de limbă metropolitaană, care avea să ajungă să-l domine pe cel de limbă culturală). Așadar, fenomenul s-a manifestat pe parcursul întregii istorii, desigur, cu o intensitate variabilă, în funcție de cât de mult însemnau cultura, știința și literatura în vremea respectivă. Nu știu însă în ce măsură această moștenire se aplică la condițiile de astăzi. Este clar că emigrantul va încerca întotdeauna să-și însușească la un nivel cât mai înalt limba statului de adopție. Iar dacă e scriitor, va exista întotdeauna tentația de a scrie în acest idiom metropolitan, care îi asigură o mai bună promovare, vânzare a cărților și notorietate, în cadrul unui proces amintind de hegemonia istorică a limbilor imperiale sau coloniale. Studentul va fi și el tentat să scrie în limba țării în care studiază, mai ales dacă, eventual, cochetează cu ideea de a rămâne acolo după terminarea studiilor. Și nu ne va surprinde dacă, în aceste condiții, au ajuns țări și limbi de destinație chiar și idiomurile zise „mici” sau care nu au avut atâtea de spus pe parcursul istoriei: avem scriitori sârbi, croați, ruși, slovaci, ucraineni (și, ca o curiozitate, chiar și un român) de limbă cehă (consecință a numărului mare de studenți din Balcani și fosta URSS din universitățile cehești), scriitori maghiari de limbă slovacă, sârbă sau română, respectiv sârbi, ucraineni sau bulgari de limbă română (din motive istorice – prezența respectivelor minorități pe teritoriul țărilor amintite). Există chiar și o excelentă poetă cehă de limbă română, o absolventă de românistică pur și simplu îndrăgostită de România și de limba și literatura română, într-o asemenea măsură, încât a început să scrie ea însăși în această limbă. Sper să o pot ajuta să își scoată cât mai curând un volum la noi, fiindcă într-adevăr merită. Așadar, nu știu dacă nivelurile semantice ale limbii sunt acelea care decid dacă scriem sau nu poezie în idiomul respectiv. Am înșirat mai sus o serie întreagă de motive mult mai terre-a-terre care ne pot determina să alegem a ne exprima în altă limbă decât în aceea maternă. Iar odată decizia luată, autorii respectivi nu vor avea de ales: vor fi nevoiți a-și însuși idiomul ales ca limbă de exprimare literară, artistică sau științifică la nivelul necesar pentru a putea rezista concurenței. (În caz contrar, ar fi nevoiți să se retragă și poate chiar să părăsească teritoriul statului de adopție.)
„Poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine.”
Ce înseamnă pentru tine poezia? Ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să scrii poezie? Câte volume de poezie citești într-un an?
Aș putea umple volume cu răspunsul la această întrebare – volume pe care oricum nu le-ar citi nimeni. Foarte pe scurt, poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine. Asta nu înseamnă că te acceptă și poeții. Sau că te-ar accepta automat – poeți sau nepoeți – drept poet. Poți să stai acolo, dar nu înseamnă că te și încetățenești, că devii „de-al locului”. Dar uneori este de ajuns. Poezia ca mediu general-uman (ceea ce nu înseamnă neapărat la nivel literar sau artistic) nu se supără dacă scrii poezie proastă, dacă tu însuți îți permiți să o consideri drept poezie bună sau poezie pur și simplu, „dacă asta te face fericit”. (Repet că, dacă încerci mai mult, poți să pierzi chiar și asta. Și înseamnă mult mai mult decât și-ar putea imagina cineva.)
Pe scurt, poezia mi-a oferit în câteva rânduri acest azil sălciu și asta m-a ajutat să mă pun pe picioare. Iar acest gen de susținere te ajută să înțelegi cât de important este, ce victorie veritabilă, ce împlinire umană, sufletească și artistică – atunci când scrii un poem sau chiar un vers bun. Așadar, funcționează și reversul medaliei: tristețea poeziei te poate învăța să scrii mai bine și, în primul rând, să te bucuri de această – și de fiecare – victorie.
Greu de spus câte volume de poezie citesc pe an. Sunt seri când, dacă sunt în formă, pot citi câteva volume de poezie unul după altul, dar și zile întregi când nu pot să citesc niciun rând. Încerc să mă mențin familiar cu tot ce apare nou – și de calitate – în poezia din Europa Centrală și de Sud-Est și din Zona Baltică, regiuni pe care, după atâția ani, le am în mare măsură cartografiate, dar focusul rămâne în continuare pe Europa Centrală Slavă (Cehia, Slovacia și Polonia).
Atunci când treci prin perioade dificile, care este relația ta cu poezia? Mai poți crede în poezie?
Tocmai atunci cred cel mai mult în poezie. Este azilul meu de vreme rea.
Ai atâta dreptate! Așa simt și eu! Să ne mutăm acum cu povestea mai departe, la cărțile frumoase ale anilor noștri. În 2007, romanul Simion liftnicul în traducerea cehă a lui Jiří Našinec a primit premiul Magnesia Litera în Cehia, ceea ce este o recunoaștere literară majoră. Sigur te-ai bucurat de această recunoaștere a unei cărți românești. Cum ți s-a părut că a fost citită cartea aceasta în Cehia? Greșesc oare dacă spun că cehii ne înțeleg foarte bine?
A fost foarte bine primită la nivelul criticii și al publicului specializat, dar nu neapărat și la acela al maselor largi de cititori. A fost o victorie esențială a literaturii române (printre altele, a fost pentru prima dată când acest premiu a fost atribuit unei traduceri și nu unui titlu cehesc original), o reușită de zile mari pe care trebuie să o apreciem la justa ei valoare, dar, în același timp, și să fim realiști. Există piețe literare pe care ne-am impus mai bine decât în Cehia, dar, datorită unor titluri precum Simion Liftnicul și unor traducători precum Jiří Našinec, Libuše Valentová, Jitka Lukešová și Jarmila Horáková, trendul este ascendent și aici. Iar cehii ne înțeleg – ca și noi pe ei – în anumite aspecte, în timp ce la altele ar mai fi de lucrat. Cu mai mult sau mai puțin succes. Adică mai depinde și de tradițiile culturale și istorice, într-o oarecare măsură de disponibilitățile genetice și de anumite compatibilități punctuale. Iar acestea nu sunt nici multe, nici puține. Se poate și mai bine, dar ar fi putut să nu fie nici atât.
În vara lui 2015 am urmărit amândoi un act de mare virtuozitate stilistică, pe dna Libuše Valentová traducând într-un metru apropiat originalului poeme ale regretatului Emil Brumaru. Poemele au fost citite la Târgul de Carte din Praga, de autor și de traducătoare. Sunt mereu impresionat de asemenea virtuozitate stilistică. Amintesc acest episod pentru că mi-a rămas în memorie ca o scenă solară la care am avut marea șansă de a asista. Cum e pentru tine experiența unor asemenea traduceri foarte tehnice, ale unor texte poetice de mare complexitate stilistică?
Există autori pe care am reușit să-i traduc menținând într-o oarecare măsură și elementele de ritm sau de rimă. M-aș referi aici la poetul ceh Milan Ohnisko și la slovacii Milan Richter și Martin Chudík. Fără doar și poate, forma fixă este o provocare, dar nu aș lua-o ca un criteriu absolut. Poezia de astăzi înseamnă cu totul altceva decât numărul de silabe și combinația accentelor iar texte poetice și autori de mare complexitate stilistică avem o mulțime, independent de aceste aspecte tehnice ale construcției poemelor. Din acest punct de vedere, consider că printre reușitele mele se numără traducerea unor antologii de autor dedicate lui Jaromír Typlt, Petr Borkovec si Petr Hruška, nume care se bucură de o largă recunoaștere în literatura țării lor, dar și la nivel european sau universal, autori pentru care sunt caracteristice imaginile complexe, originale, de mare forță intelectuală, cu numeroase trimiteri intertextuale. Acestea reprezintă, cred, o provocare cel puțin la fel de mare precum aceea de a respecta în traducere rima, ritmul și accentele din original.
Un matematician de excepție, Nicolae V. Teodorescu (1908-2000), mi-a spus odată așa: „singura politică pe care o fac e cea a culturii“. Crezi că un asemenea gând ar descrie și munca ta? Există o politică a culturii? Apoi, crezi că aparținem unei singure culturi, sau putem să fim activi și creativi în două culturi?
Dacă ni se permite, dacă suntem lăsați – și dacă avem oportunitatea de a o face – atunci, da, cred că într-adevăr avem potențialul de a instrumenta și aplica o anumită politică a culturii. Prin însăși activitatea noastră, prin faptul că scriem, „producem” literatură care, dincolo de orice, este înțeleasă și recepționată ca literatură română – prin toate acestea jucăm / ne asumăm rolul de actori individuali în domeniul politicii culturale. Nu neapărat la nivel oficial, dar la nivel individual în mod sigur.
Cred că aparținem mai multor culturi. Prin însuși faptul că te adresezi publicului ceh, aparții deja, într-o anumită formă și măsură, și culturii cehe, întrucât, vrând-nevrând, în căutarea succesului, studiem cel puțin reacțiile și preferințele publicului. Iar acesta – ca și multe altele – poate fi un început. Ca traducători, la fel, aparținem în mod evident și culturii / limbii-sursă, și culturii / limbii-țintă. Iar ca persoane trăind în alte țări decât aceea în care ne-am născut, cred că este clar: prin faptul că îți câștigi pâinea în sistemul administrativ al unui stat, ești, implicit, actor al culturii respective, dar, mai ales, ai șansa enormă de a învăța direct de la sursă despre mentalitatea și preferințele lor, urmând ca, trecând prin obiceiuri, muzică, artă, folclor etc., să ajungi în cele din urmă la artă, cultură, literatură, poezie. Iar asta înseamnă de asemenea să fii activ în cultura țării de adopție. Și cum în cultura țării de origine se presupune că suntem oricum activi, poate că acesta este răspunsul la a doua parte a întrebării…
