Doina Ruști este o prozatoare de anduranță, versatilă și ingenioasă. Am descoperit-o cu maximă încîntare odată cu romanul Zogru (Polirom, 2006) și de atunci o citesc cu prioritate oricînd oferă cîte o carte nouă. Cel mai recent roman al său, Paturi oculte, apărut de data aceasta la Editura Litera într-o nouă colecție de proză română contemporană (intitulată chiar așa, Biblioteca de proză contemporană), pe care o și coordonează, vine după încheierea trilogiei fanariote (Manuscrisul fanariot, Mîța vinerii și Homeric) și, păstrînd elementele fantastice care străbat opera autoarei ca un fir roșu, marchează o întoarcere în zilele noastre pandemice.
Din acest interviu veți afla, printre altele, cum s-a descurcat Doina în aceste noi condiții sociale atît în privința scrisului, cît și a turneului de promovare, ce crede despre presa culturală din România, dacă preferă lectura clasică, de pe suport de hîrtie, sau cea pe ebook reader, dar și cum trebuie să procedeze autorii care vor să-și vadă cărțile publicate în colecția coordonată de Doina la Editura Litera. Bonus: ce autor din noua generație a convins-o pînă acum. – M.P.
Dragă Doina, privind din exterior, pare că pandemia și mai ales izolarea de anul trecut ți-au priit. În ce fel ți-a încurcat, de fapt, planurile apariția SarsCov-2?
Social, mi le-a încurcat, în sensul că s-au anulat o serie de evenimente literare pentru care mă pregătisem (în Suedia, la Londra, Belgrad, Budapesta, Roma). Dar nici nu mi-a părut rău. Când a început pandemia mă gândeam să scriu un roman, fără să fiu hotărâtă în privința mesajului, iar experiența izolării mi-a dat direcția epică.
Ce tabieturi ai dezvoltat în acea perioadă ca să faci față situației? Te-au ajutat să te concentrezi la scris? Ai urmărit ce se întîmpla în restul lumii sau te-ai autoizolat complet?
Nu sunt foarte conectată la viața generală. De două decenii nu am televizor și citesc foarte rar știrile care ajung la mine. În primele două săptămâni a fost înfricoșător. Era ideea asta, că întreaga omenire s-a oprit. Apoi viața a curs aproape normal. M-am adaptat la video-întâlniri, bucurându-mă de timpul recuperat. O dată pe săptămână am mers la Muzeul Literaturii, să filmez Litera Mov, lucru care mi-a prins foarte bine. Cred că e singurul loc viu din București, unde te poți întâlni cu scriitorime, actori, și unde muzeografii stau aproape zi lumină.
Cînd ți-a venit ideea pentru Paturi oculte? Cum îți vin ideile, de obicei? Sînt senzații, stări, sau lucruri concrete?
M-a găsit pandemia cu povestea unor paturi în minte. Cu o vară înainte am avut niște filmări la Teatrul Național, iar acolo, într-o după-amiază, pe un coridor pustiu al acelei clădiri imense, abandonată parcă, așa cum sunt teatrele pe timpul verii, am văzut un cufăr de recuzită – cufărul lui Lev. Povestea librarului pornește de la întâmplările acelei veri, iar aici trebuie să spun că în holul teatrului chiar există o librărie Librarium. Dar pe timpul pandemiei a început să mă obsedeze o amintire, care se lega subtil de situația creată, de virus, de posesie, de transformare.
„Tonul se naște odată cu personajul. Tocmai de asta când ești întrerupt de la scris un timp mai lung, rareori mai intri în același ton.”
Găsești vocea personajului/naratorului, tonul cărții de la început? Sau o descoperi pe parcurs și revii cu nuanțe pentru a uniformiza textul?
Acest lucru este cel mai greu. Tonul se naște odată cu personajul. Tocmai de asta când ești întrerupt de la scris un timp mai lung, rareori mai intri în același ton.
Știu că ești o mare pasionată de povești. În special cele din alte veacuri. Lucrul acesta e evident pentru orice cititor al tău, e o parte importantă a farmecului romanelor tale. Cauți tu poveștile sau poveștile te găsesc pe tine?
Mereu poveștile vin peste mine. Am făcut un experiment – în ultimii doi ani, am scris o poveste în fiecare săptămână (pentru blogul din Adevărul: https://adevarul.ro/blogs/doina.rusti) și de fiecare dată am lăsat pe ultima zi, așteptându-mă ca la un moment dat să rămân fără subiect. Încă nu s-a întâmplat. În fiecare săptămână am deschis la întâmplare o carte cu documente de epocă, adeseori Istoria lui VA Urechia, și mereu a fost acolo un cuvânt care mi-a adus și povestea. De cele mai multe ori a fost vorba despre liste de obiecte – cumpărate, furate ori lăsate moștenire.
Care e povestea personală a roșcovilor, cei din al căror lemn ai ales să fie făcute paturile din romanul tău? De ce tocmai roșcovi? Care e analiza poetică a acestui nume, ca să zic așa?
În zona de câmpie e plin de roșcovi sălbatici, fac parte din copilăria mea, din mitologia personală. Pe-atunci le spuneam tecari. Drumurile erau delimitate de ei, mai ales unul anume, acoperit cu pulbere fină, în care mă afundam până la glezne, era străjuit de roșcovi încurcați și țepoși, cu frunzulițe cuprinse de tremurici, încât mi se părea că zboară alături de mine. Dar aveam unul bătrân și falnic chiar în poartă și-i auzeam roșcovele în timpul nopții, uscate, cicălitoare. O întâmplare recentă mi i-a readus în memorie și cu alte detalii, de pildă cu funcțiile lor ritualice în zilele dedicate morților. Și cum mă aflam într-un an suspendat între viață și moarte, patul de roșcov mi s-a părut de-a dreptul ilustrativ.
Cît de important e misterul în poveștile tale? Îl construiești conștient, ca un scop, prin felul în care dozezi acțiunea și detaliile, sau el se naște organic? Cît e strategie și cît, duhul poveștii?
Faptul misterios este declanșatorul poveștii. Orice construcție epică pornește de la o întrebare, e dublată de dorința de-a dezlega o enigmă. Restul – după posibilități: uneori îți iese, alteori nu.
Noul tău roman apare într-o nouă colecție de proză română contemporană la Editura Litera, pe care o și coordonezi. De ce ai hotărît să faci pasul acesta?
Încă înainte de pandemie sufla vântul schimbării. vreau să spun că revoluția mondială a început de câteva decenii, dar pentru mine a devenit vizibilă în 2012, un an foarte interesant, pe care l-am transpus în linia asta, ca an decisiv, într-unul dintre romanele mele (Mămica la două albăstrele). De atunci s-au produs numeroase schimbări în lumea culturală, care treptat m-au împins spre această inițiativă. Colecția de proză de la Litera face parte din schimbare. Nu doar că Litera este cea mai mare editură din țară, cu vizibilitate reală în străinătate, ci este și vizionară, fiind prima editură care și-a făcut studiouri de înregistrare. A înțeles că ne îndreptăm spre era audiobook-ului, apoi a mutat accentul pe vizual, pe alte tipuri de receptare a literaturii. Iar eu am vrut să iau parte la asta, mi s-a părut că literatura contemporană autohtonă merită o deschidere spre viitor.
Te întreb în calitatea ta de coordonator de colecție. În ce fel ai gîndit selecția titlurilor apărute deja? Altfel spus, care e identitatea colecției tale de la Litera, diferită, să zicem, de a altor colecții de literatură română, de la alte edituri?
Pentru că am ieșit în noiembrie, adică la final de an, când se știe nu e o perioadă bună pentru piața de carte – am publicat patru scriitori aflați încă în zona debutului, în ideea de a transmite un singur mesaj: că este o colecție cu scriitori noi. Dar abia anul acesta se va defini cu adevărat. Vom avea anual 10 cărți de proză, uneori și o carte nonficțională, legată de literatura contemporană (critică literară). În prima parte a anului va fi întotdeauna publicat un roman de importanță istorică și care n-a mai fost reeditat de multă vreme. Pentru luna februarie, acest roman este Sonata pentru acordeon, romanul de debut al lui Radu Aldulescu. Urmează cărțile selectate în cursul anului trecut, texte inedite. La final de februarie apare un roman excepțional, semnat de Radu Găvan, Isus în întuneric, apoivor apărea altele, semnate de scriitori la fel de intenși, unii dintre ei debutanți – cinci romane în prima parte a anului, o carte de vacanță, pe vară, și apoi încă patru în a doua parte a anului. Toate aceste cărți vor avea și audiobook-uri. Eu însămi am înregistrat Paturi oculte, prima mea carte lecturată integral, impecabil redată. De asemenea, am reintrodus sistemul prefețelor.
Cum ar trebui să procedeze autorii care vor să trimită manuscrise? Ce trebuie să știe? Care e procesul de selecție? Cît este decizia ta și cît, a editurii? Mai mult decît atît, ce avantaje le oferă publicarea la Editura Litera față de publicarea la alte edituri care au colecții de literatură română contemporană?
Sistemul de selecție este cel uzual: primesc texte de la scriitori, în format electronic, și le recomand spre lectură – anul acesta au fost în jur de 15 lucrări. Apoi editura le trimite unor lectori profesioniști, prin universități, iar pe baza referatelor lor se face selecția. De asemenea, începând din acest an avem și un concurs de debut.
Avantaje? Sper că glumești! Litera este cea mai mare editură din țară, are un sistem de promovare imbatabil și vânzări de neegalat, ca să nu mai punem la socoteală deschiderea internațională.
„Faptul misterios este declanșatorul poveștii. Orice construcție epică pornește de la o întrebare, e dublată de dorința de-a dezlega o enigmă. Restul – după posibilități: uneori îți iese, alteori nu.”
Ești un autor foarte atent cu cititorii tăi. Te întîlnești cu ei foarte des, faci turnee de lansare în toată țara. Ai fost în licee, în facultăți, la cluburi de lectură… Anul 2020 te-a împiedicat să le faci pe toate acestea ca înainte. Cum a fost transformarea? Cum e să pleci în turneu, rămînînd de fapt între pereții locuinței tale?
Foarte economic, sub multe aspecte. În plus, am avut ocazia să-ți văd biroul: păreai baricadat acolo, inaccesibil, încât după aceea m-am tot gândit la imaginile fragmentare, la suportul laptopului, la persoanele de dincolo de birou. Vreau să spun că am intrat într-o mulțime de case, unde n-aș fi avut acces, pentru care nu aș fi avut timp. Am intrat în școli, am participat la cluburi de lectură, la Gaudeamus, chiar, iar peste tot participanții îmi arătau și câte un detaliu din viața lor. A fost interesant, mi-a extins investigația, mi-a îmbogățit imaginarul.
Cum vezi prezentul și viitorul pieței de carte din România? Mă refer, desigur, la cartea românească. Avem destui cititori? Îi creștem suficient de bine? Sînt autorii români interesați de problema receptării?
Cum am spus, lucrurile s-au schimbat radical. Cred că suntem la finalul erei-poster, mă refer la perioada asta în care s-au scris cronici la comandă, s-au făcut topuri publicitare și s-au adus sub ochii cititorului cărți fără valoare, cu agresivitate, încât s-a ajuns că unora le era frică să-și mai spună opinia, pentru a nu fi împotriva curentului creat artificial. Deja, cititorii sunt acum mult mai atenți, comandă în tăcere, citesc și comentează în bloguri de nișă, se strâng în cluburi de lectură elitiste, în care nu sunt acceptate cărțile aduse de PR-ul guraliv al unei edituri. În plus, cred că și înmulțirea audiobook-urilor va schimba mentalitățile, modul de receptare și în ultimă instanță ierarhiile.
Presa culturală cum ți se pare? Ce publicații urmărești, la textele căror critici te oprești din browsing pentru a le citi?
Rareori, în ultimii 10 ani am dat de un text de critică pe bune, în spatele căruia să nu existe o droaie de interese. Din interiorul sistemului, pot să spun că în momentul acesta critica literară și-a pierdut credibilitatea. Prefer să-mi arunc ochii pe un cotidian ca Libertatea, care face eforturi să adune știri, ori pe site-ul profesionist de la Mediafax, decât să mai deschid vreuna dintre revistele obosite, cu spații cumpărate de edituri, care publică aceleași texte, încât e suficient s-o vezi pe una ca să știi ce-au scris celelalte. Poate că Familia va deveni o revistă prizată pentru obiectivitate, ceea ce m-ar bucura foarte mult.
Cum citești? Preferi cartea tipărită sau ebook-ul. Te atrage mai mult o revistă print sau una online? Crezi că viitorul este electronic, compus din pixeli și biți?
Electronic, categoric – îmi dă multe libertăți. Acum chiar tomurile rare, pe care le puteam consulta doar la bibliotecă, se găsesc în format electronic. Pagina tipărită e din ce în ce mai greu de urmărit.
Din generația tînără de prozatori, care te-a convins pînă acum?
Radu Găvan. Tocmai am terminat de citit romanul lui în forma finală, aflat acum la tipar, și sunt fermecată.
Ne poți spune ceva despre cartea la care lucrezi? Ai început-o deja, e doar în faza de proiect? Ne putem aștepta la încă o poveste din epoca fanariotă?
Nu am nimic în minte. Sunt abia două luni de când am publicat Paturi oculte, încă nu m-am detașat de poveste, ba chiar m-aștept să intre Căpriceanu pe ușă, din clipă în clipă.
