Cartea miriapod

Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar finalul e întotdeauna spectaculos, nimic predictibil, nimic încadrabil într-un canon narativ sterp.

406 vizualizări
Citiți în 15 de minute
Doina Ruști, Paturi oculte, Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, București, 2020

„Tot ceea ce face parte din viața noastră se află concentrat în scris.” – mărturisește Doina Ruști într-un interviu recent, devoalând astfel parte a strategiei sale de construcție a textului. Autoarea și-a dovedit cu prisosință, de la un roman la altul, vâna de prozatoare autentică, vitalitatea și șarmul poveștii articulate, fie că a înveșmântat-o într-o haină a realismului magic, așa cum sunt ștanțate majoritatea prozelor sale, fie că a optat pentru un atmosferic al monstruosului circumscris comunismului. Povestea Doinei Ruști, indiferent în ce registru narativ ne e regalată, posedă ingredientele vrăjii, hipnotizându-și de-a dreptul cititorii încă de la primele pagini; cărțile sale debutează abrupt, aruncându-și lectorul în poveste, clădind o istorie captivantă ce se derulează cinematografic, cadru după cadru, smulgându-și auditoriul din realul proxim și purtându-l în aventura de dincolo. Romanele ce poartă marca Doina Ruști își înfulecă cititorul de la primul paragraf și-l transformă în prizonier al poveștii, îi ascute simțurile și-i forțează limitele anduranței, ademenindu-l să descurce ițele călătoriei, cu atenție maximă la detalii ce par minore, cu atenție la salturi și paranteze, căci odată intrat în lumea prozei Doinei Ruști, un lucru e cert: nimic nu este ceea ce pare a fi, iar finalul e întotdeauna spectaculos, nimic predictibil, nimic încadrabil într-un canon narativ sterp.

„Viii și morții, cotidianul proxim și imaginarul conviețuiesc armonios, vocalizând o poveste a tărâmurilor cvasi-paralele, o poveste căreia îi pot fi aplicate varii chei de lectură.”

La fel stau lucrurile și-n cazul recentului său roman, Paturi oculte (Editura Litera, București, 2020). Poveste în poveste și personaj în personaj, multiplicându-se la infinit, realul și irealul valsează grațios, scufundându-și cititorul din proximitate în imaginar, din rațional în irațional, într-un balans fragil, dar inspirat ghidat de autoare. Așa se face că o cunoaștem pe Flori, o jună oarecum banală, fără mari expectanțe și la o primă impresie fără prea mare potențial, jună ce locuiește doar cu tatăl ei în București, părăsită fiind de mama Magda, ce a ales să lucreze în Occident; Flori devine studentă la Litere nu din convingere, ci aparent din rezonuri ce țin de comoditate, alegând în primă instanță soluția academică mai facilă. Dar pentru că nimic nu este ceea ce am fi noi tentați să etichetăm grăbiți și superficial, Flori se smulge din ghearele banalului și ale ordinarului atât prin lecturile aparent haotice, însă pragmatice pe care le săvârșește, cât și – mai ales – prin apetența sa față de ezoteric: patul vechi al mătușii Lionica, din Valea Stanciului, îi oferă acesteia cheia unei aventuri de neuitat, cheia parcursului său ulterior, cheia progresiei sale și totodată a poveștii în sine. Așezându-se în acel pat, ea va visa lucruri cel puțin bizare, va simți entități, i se vor șopti povești, se va lăsa purtată într-o pădure de roșcovi șoptitori, iar la trezire, chipul ei va fi definitiv marcat de această întâlnire magică, purtând însemnele unei  schimbări într-ale beneficului. Când moare mătușa, iar patul dispare, Flori începe să-l caute cu frenezie, ca un veritabil detectiv, în tot Bucureștiul. Astfel descoperim că Patul e doar unul din cele 26 de paturi făurite din lemn de roșcovi sălbatici, de către un cuplu arhetipal: Valache Cercel și Pipica. În păduricea de roșcovi a familiei, Valache vede o stafie, despre care e convins că ar fi stafia casei, protectoare. Primul pat e gândit chiar pentru ei: „Nopțile ca nopțile, dar nici ziua nu se mai despărțeau, erau doar ei și acest pat, care-i făcea continuu să se dorească.(…) Întotdeauna spre ziuă, după ore de frământări, răbufneau aromele lemnului, care-i făceau să adoarmă. Iar pe lângă parfum, Valache auzea și muzica frunzelor uneori, lucru pe care l-a ținut pentru sine”. – el poartă însemnele Patului – matrice, ale Patului arhetipal, servind în exclusivitate cuplului arhetipal. Paturile din lemn de roșcov, pictate inspirat și cu devotament de Pipica vor rezista unui interval temporal de 200 de ani și se vor regăsi răsfirate în întreg Bucureștiul: în depozitul Teatrului Național, în proprietăți particulare, sfârșind fie abandonate, casate, fie vândute. Flori se transformă pas cu pas într-un adevărat detectiv, al cărui unic țel pare a fi de acum încolo identificarea Patului matrice, de a cărui magie este înstăpânită, dar și convinsă de legenda oferită de o bătrână ce apare și dispare la fel de neașteptat la și de la înmormântarea mătușii Lionica: pentru patul Lionicii mulți au plătit să doarmă în el, pentru că și-au visat viitorul. Chiar dacă Flori nu își visează viitorul, scufundarea ei prin intermediul patului magic în somn, în ireal, în ezoteric îi oferă tocmai șansa de a se transfigura dintr-o ființă ce poartă amprenta ordinarului într-una pigmentată de extra-ordinar, de spectaculos, transformând-o ireversibil. Paturile, ce conduc spre o dumbravă de roșcovi, cu frunzele foșnind absolut seducător, articulând parcă un limbaj al lor, de basm actează și funcționează drept un portal magic ce permite saltul într-o lume ireală, atemporală, aspațială, debordând de posibilități înmiite și în speță răpitoare. Povestea înțepenită în cotidianul proxim a lui Flori se va intersecta cu cea a pianistului Adrian Iosif, posesor al unuia dintre paturile miraculoase, dar și  cu cea a junelui librar Lev, cu cea a Odilei – subiect al iubirii față de fizicianul neînțeles și neapreciat Căpriceanu, mort prematur. (A propos de acest Căpriceanu: autoarea mai face o mărturisire într-un dialog, oferind astfel lectorului o așezare în paradigmă a acestui personaj – „Căpriceanu este un răspuns la întrebările capitale, iar ca personaj de roman un țap ispășitor, un mod de a-mi răscumpăra păcatele metafizice, ca să-l parafrazez pe Jaspers. În jurul lui Căpriceanu se clădește toată povestea, el este vinovat de apariția Paturilor oculte, dar tot el face posibilă întâlnirea dintre doi studenți de la Litere, protagoniștii romanului. Din cauza lui totul se sparge în alte povești pentru că orice fabulație e făcută dintr-un epos contextual prin care se strecoară șerpește firul vertebral”.) Povestea, ori mai bine spus: poveștile romanului sunt generate fără doar și poate de Patul matrice/ arhetipal, de istoria sa și a celorlalte, aventura cititorului fiind înlesnită oarecum de un manuscris ce se dovedește a fi mult mai mult decât simpla legendă a paturilor oculte; manuscrisul e cel care leagă și dezleagă destine, încâlcește și dezîncâlcește experiențe, călătorii în timp și spațiu, dispariții misterioase, manuscrisul explicitează, dar și imaginează povești în povești, personaje în personaje, aventuri în aventuri…

„Flori se transformă pas cu pas într-un adevărat detectiv, al cărui unic țel pare a fi de acum încolo identificarea Patului matrice.”

Astfel, poveștile lui Flori, Iosif, Lev, Odile și Căpriceanu smulg cititorul din realul rutinat și-l plasează într-un univers ofertant, în care paturile ca variante/ surogate ale Patului matrice pulsează și populează romanul cu eroi și eroine desăvârșite, cu istorii spectaculoase, reconfortante și cu un final absolut excepțional. Patul originar desemnează mirajul, actând ca un soi de Fata Morgana, dar și ca o Madelaină pentru Flori; acesta reprezintă declicul experienței transfiguratoare în ce o privește pe fată, elementul ce o bântuie, o modifică organic și esențial („Deschizi o ușă și totul se schimbă. Urci într-un autobuz și nu te mai poți întoarce de unde ai plecat. Pentru ea a fost primul pat din seria paturilor care au schimbat-o definitiv.”). Verbul central al romanului e desemnat de a părea.  Patul devine o ființă, are o voce și o istorie, o tânguire și puteri proprii. Însă, mai presus de orice, Patul ori mai degrabă fascinația sa asupra pionilor și aventura acestora în identificarea paturilor oculte declanșează experiențe cathartice, specifice fiecărui personaj al cărții: Patul umple golul dintre tată și fiică, el rezolvă o absență a comunicării, are un efect terapeutic; Patul este bunăoară recuzită, este transă, este evadare dintr-un real bagatelizat și vidat de miraculos, este totodată pretext și intermediar al lecturii, este viață, este legendă, istorie, experiență, maturizare, aventură, călătorie, act curativ, chatartic și nu în ultimul rând este metaforă! Cele 26 de paturi rostesc fiecare un scop și un parcurs proprii: fie că vorbim de patul dorinței, patul spaimei, patul erotic, patul umbrelor, patul morții sau patul poveștii – toate surprind lectorul cu un traiect nebănuit, absolut surprinzător, ce se finalizează într-o strategie narativă ingenioasă, căci personajele clasice vor acta ca metafore în povestea paturilor devenite eroine ale propriei lor istorii. 26 de paturi ce se cer descoperite în 62 de zile (căci nici acest tertip de construcție a romanului nu e întâmplător!) vor purta cititorul prin registre diverse, făcându-l să guste ici-colo din atmosfera de fantastic a la Eliade, recuperându-l în salturi în real și mai apoi călăuzindu-l în geografii ireale, amprentate de miraculos – toate în circumferința verosimilului și a veridicului. Viii și morții, cotidianul proxim și imaginarul conviețuiesc armonios, vocalizând o poveste a tărâmurilor cvasi-paralele, o poveste căreia îi pot fi aplicate varii chei de lectură: de la cea detectivistică, polițistă, până la cea erotică, a iubirii și, desigur, la cea ezoterică, ocultă – o carte metaforă, o carte miriapod, o carte infinit reconfortantă. 

Lector univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care