Blowin’ In The Wind

„E un triumf stilistic, de natura celor care fac ca orice scriere în proză să capete irizații de legendă ori de poezie, fără ca prin asta să se alunece în patetism ori abuzuri liricoide.”

344 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, ed. Humanitas, București, 2019

Cartea Reghinei a stat neatinsă pe biroul meu timp de mai bine de un an și jumătate. Reticența mea de a mă apuca de lectura ei venea din două direcții: în primul rând, o prejudecată legată de cărțile despre care vorbește toată lumea sau care sunt ultra-lăudate; în al doilea rând, un fel încăpățânat de a nu vrea să mai am de-a face, în literatură, cu lumea rurală. Singurele cărți din această categorie care mi-au plăcut în ultimii – să zicem – 25 de ani de lectură (din epoci diferite, se înțelege) au fost Ion al lui Rebreanu, primul volum al Moromeților, Ținuturile joase ale Hertei Müller și Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, splendidul roman al Martei Petreu.   

Cu toate acestea, romanul Ioanei Nicolaie, premiat de Agenția de Carte și de Ziarul de Iași (Premiul Național de Proză), mi-a anulat instantaneu rezervele. Ceea ce este cu adevărat uluitor în această poveste nesfârșită este felul în care ea mitizează și demitizează, în același timp, satul românesc. Toată mitologia care înconjoară în mentalul colectiv idilicul sat românesc este aici bombardată în fraze seci, scurte, capabile să comprime o întreagă filozofie a grotescului, a urâtului, a abuzului. Din modul în care autoarea rescrie realitățile cotidianului se naște o lume a dezechilibrului și a extincției. Reghina, mama celor 12 copii, este o reprezentare a unor stereotipii sociale pe cât de brutale în expresie, pe atât de crunte în concretul lor. Ea e bătută, alungată, desconsiderată, umilită, tratată în mod ostil de către bărbatul ei, Damian (cu care a avut doar 3 ani de liniște și de iubire calmă), iar revolta pe care o simte este rapid anihilată de „înțelepciunea” celor mai în vârstă, care o conving că ăsta e „datul lumii”: „Și atunci ce-i de făcut, mamă? Să trăim cum se cuvine, zici? Să ne punem comoară de omenie pentru vremea cealaltă? Că-i singura care ajută. Noi, femeile, să nu ne gândim că nu ne așteaptă cea mai bună viață, unele poate o să nască prunci morți, pe altele o să le umple bărbații de sânge. Toate vor munci greu, din zori și până noaptea, noroc mare-ar fi ca, la răstimpuri, să simtă și bucuria. Restu-i pulbere și vânt. Ce bine știm noi asta, mamă.” (p.41)

Romanul e construit din bucăți aparent aleatorii, ca-ntr-un reality show indiscret, cu fâșii temporale care se succed rapid. Singura legătură dintre ele o constituie aceeași conștiință vie a femeii „supt vremi”, care traversează de una singură toate etapele devenirii ei. Ajunge să aibă 12 copii și să se simtă ca un corp de o mie de kilograme, aproape imobil (de parcă ar sugera o imposibilitate obiectivă de evoluție), târându-se încet către un viitor incert și volatil. Legătura e cu atât mai strânsă cu cât niciunul dintre sufletele „componente” nu pare a avea, în mintea Reghinei, o existență autonomă: „Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești?” (p.90)

Simetric, Ioana Nicolaie face aici, mai mult chiar decât în precedentul Pelinul negru, o tentativă de mitizare a destinului individual, pentru a demasca și a condamna  concepțiile retrograde despre viață și lume ale personajelor. În accepțiunea lor, individul pare să nu conteze, într-atât de stabilită îi este traiectoria încă de la bun început. Toate semnele care i se arată sunt doar simboluri ale rolului său minor într-o colectivitate care-l depășește ca importanță în univers. Lucrurile se întâmplă aproape stoic, pentru că există un fel de misticism al lumii rurale; totul e rânduit de la natură, fără intervenția omului; asistăm așadar la o predestinare colectivă; răzvrătirea nu are sens, datele sunt prestabilite, nu poți să li te opui. În acest context, eventuala discuție despre rostul femeii într-o astfel de societate devine irelevantă: pentru satul românesc descris aici, ea e redusă doar la rolurile ei primare, fiziologice ori domestice. Ea e o proscrisă din momentul nașterii, pentru că sarcinile ei au fost deja stabilite de altcineva.  

Dar Cartea Reghinei e mai mult decât atât. E un triumf stilistic, de natura celor care fac ca orice scriere în proză să capete irizații de legendă ori de poezie, fără ca prin asta să se alunece în patetism ori abuzuri liricoide. Tonul e rece, percutant, descrierile sunt minimale, reacțiile sunt surprinse concis și exact, ca o șlefuire atentă a unui briliant: „Și mie-mi vine să mă duc de tot, cât mai departe, Damiane! Dau să zic. Dar buzele nu vor să se miște, numai sarea se strânge între pleoape.” (p.75)

Viața Reghinei, amestec de iubire și durere, se scrie pe tăcute în fiecare pagină; capitole noi se alătură poveștii ei cu fiecare naștere și cu fiecare dramă. Istoria e nesfârșită, ea se desfășoară ciclic, identic pentru fiecare femeie care deschide ochii sub cerul nordului transilvan, în acel topos arhaic fără scăpare. Lumea Reghinei se-ntinde doar până la capătul trupului ei, căruia i se adaugă, ca niște burți crescute din propria ei carne, toate respirațiile și sufletele celor apropiați. Ea „defilează”, ca simbol absolut al feminității ultragiate, aidoma unei vietăți mitologice în care s-au încurcat toate firele nevăzute al istoriei trecute, prezente și viitoare. Nu există temporalitate, pentru că nu există transformare. Există doar supraconștiința maternității, spinarea care ține totul laolaltă: „A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme […] Dar nu s-a găsit încăpere pe lume care să-l încapă. N-a fost scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta.” (p.199)   

Îndrăznesc să spun că Ioana Nicolaie a scris nu doar un roman excepțional, ci și un adevărat manifest. Indiscutabil, cea mai bună carte a ei de până acum.

Dan-Liviu BOERIU

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri "Anatomia ratării" (în dialog cu Teodor Baconschi)" (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective "Cum citesc bărbații cărțile femeilor" (Polirom, 2017); "Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie" (Vremea, 2020).

2 Comments

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.