A doua zi, am încercat degeaba să pun ușa în țâțâni. Am știut că nu era doar voia mea în asta, ci că jocul se făcea, de fapt, în altă parte. Trăiam la etajul patru al unui bloc din vremea comunismului, iar apartamentul nostru cu două camere, o baie și o bucătărie, plătit cu greu mare, nu mai voia să ne rabde.
Dacă mă gândeam bine, casa noastră începuse de mai multă vreme să se închidă. Întâi i s-au scorojit vopselurile de la baie, apoi, în iarna de după revoluție, când, dacă era frig strașnic și, la răstimpuri, curgea apă caldă, de la aburii care ne umpleau casa, a apărut igrasia. Am curățat-o temeinic prima oară. Am frecat cu clor, ne-am luptat s-o ținem la depărtare. Dar ea s-a arătat mai tare decât noi. Nici n-am știut când s-a prins de tavanul băii, de l-a îngălbenit și l-a înverzit, ca apoi să-l umple de pete negre. Când treaba asta s-a sfârșit, poate-n cealaltă iarnă, igrasia a sărit în camera mică. I-a plăcut acolo, că n-o mai încurca nimeni. În camera asta, încă de la început, Omul Bun nu prea intra. Nici vara, când era plăcut și răcoare, nu trecea de ușă. Dădeam eu cu mătura, rar, doar cât să nu se strângă păianjenii.
Primul lucru azvârlit acolo, știu precis, a fost un covor de lână, primit dar de nuntă. Peste el a nimerit un al doilea, o șubă sau poate o pătură, apoi un al treilea, apoi, în colț, au ajuns ziarele și toate revistele mele literare, apoi mușamale, haine mici, de copil, cizmulițele roz pe care le-a avut Andra la primul Revelion, niște plinte de lemn, cutii de vopsea, apoi cărțile mele din care învățasem pentru facultate, apoi Mesagerul unde Omul Bun și-a găsit numele, când cu Caritasul, și-a tras un chiot de bucurie, apoi rafturile cu jumătate din biblioteca mea, fiindcă era nevoie de loc în camera principală, unde să pun dulăpiorul copilului?, apoi blugii prespălați, primii pe care i-am avut și care au fost aduși din Turcia, apoi un maldăr de pulovere cu frunze mari de stejar, de pe vremea fabricii, de când Omul Bun credea că le-ar putea vinde, apoi borcane mari sau mai mici, unele goale, altele pline de murături, apoi, chiar în mijloc, o coloană de cărămidă, că încălzirea centrală se oprise de ani buni și trebuia să ne facem neapărat o sobă de teracotă. Mai erau geamantane, pungi de rafie și valiza de lemn pe care am avut-o cândva în armată.
Într-un colț, pe jos, am găsit și niște flori de mină scoase din inima Blaznei unde, dacă se închisese totul, Izora rămăsese singură pe veșnicie. Iar asta ne lega, căci și eu mă simțeam copleșit de singurătate. Mi-am luat manuscrisele și le-am pus pe raftul cu cărți vechi, chiar deasupra, unde ajungea aerul și nu se putea să putrezească. Cât despre caietul cel mai nou, l-am închis de tot și pe acela. Ingrid putea să trăiască în el liniștită, încă o vreme, căci n-aveam de gând s-o mai deranjez. Oricum, fiecare pagină pe care scrijelisem cu greu, fel de fel, nu putea fi decât o greșeală. Ca tot ce făcusem eu până-n ceasul acela.
Când am ieșit din camera mică, am știut că, de fapt, era o încăpere muribundă. O ascultam noaptea cum horcăie, nu mai era nimic de făcut pentru ea. Apoi, în vinerea Răstignirii din anul 1994, când mi-am tras costumul de ceferist și-am dat să plec spre serviciu, Omul Bun m-a oprit pe hol. Mi-a netezit gulerul cămășii și-a zis:
— După Paști, mă duc în Europa.
— Poftim? Care Europa?
— De parcă n-ai ști! Europa din București! Îți dai seama că e cel mai simplu lucru, nu? Cum de nu mi-a trecut prin cap? Cum de nu m-am gândit la asta? De-atâta timp suntem vai și-amar, Radu, că banii tăi sunt zero.
— Cum? Uiți că din ei trăim cu toții!
— Ca niște sărăntoci trăim, Radu! Dar o să schimb eu asta. Mâine iei salariul, nu? Perfect, imediat după Paști, o să am cu ce pleca. Trenul e gratis, că pot umbla de șase ori cu CFR-ul. Iar din Gara de Nord, mi-a zis cineva ce să fac. Se merge cu metroul până la Obor. Acolo se ia un tramvai, 21. Uite, mi-am notat tot aici, în carnet. La capătul de linie e Europa. Și-n Europa, se găsesc de toate. Cumpăr marfă ieftină, chinezească, și-o aduc aici, în Văralia, unde-o vând mai scump. Așa o să câștigăm, o să vezi. Câți nu fac așa? Toți care au buticuri se pricep la treburi de-asta. Lenjeria, prosoapele, orice lucru din casă, și șlapii ăștia pe care-i purtăm sunt ori de la vechituri, ori din Europa.
— Nu e chiar așa ușor, am zis. Trebuie să știi clar de ce e nevoie, căci e un echilibru între cerere și ofertă…
— Hai, dom’ profesor, mai scutește-mă! Iar mă oprești? Vreau și eu să fac ceva, ca să ne fie naibii mai bine, și tu îmi pui piedică!
— Aici greșești. De câți ani nu mai mergi la fabrică?
— Ce vrei să zici? Păi acolo am ajuns cu nervii-n piuneze, ai uitat? Nu-i venea să creadă, eu, un nimeni, o loveam în halul ăsta. Păi de lene se lăsase ea? Nu din cauza mașinilor ălora nenorocite? Că a ajuns să bea zece cafele pe zi și ia distonocalm încontinuu. Nu-mi păsa deloc de asta, nu? Să mă gândesc peste noapte bine și-a doua zi să-i aduc banii. C-o să-i înmulțească ea! Eu, dacă am chef, să mă îngrop în serviciul ăla, că nu-s bun nici să repar prizele prin casă, noroc cu domnul Ferencz.
— Din serviciul meu trăim trei oameni, nu uita! am repetat. Și-n Văralia nu se găsește nimic de lucru.
Când m-am întors a doua zi, Omul Bun și-a cerut iertare. Spusese lucruri în care nu credea, sigur că era mândră de mine, dar, să înțeleg, îi era foarte greu să-i vadă pe alții că se descurcă, pe când noi parcă încremeniserăm, nu se lipea nimic de noi, cumpăraserăm totul în rate, de la frigider la aragazul pe care îmi pregătise niște ciorbă, ca să-mi ajungă și cât era plecată. Îi dădeam banii, nu? I-am întins pe toți.
Eram mort de oboseală după noaptea aia nesfârșită. Mă apucase și-o durere de picior, tocmai pe locul fracturii. Filon, colegul mai tânăr cu care eram în tura de noapte, căci Georgeș se însurase cu o bibliotecară și se mutase cu ea, la Cluj, se mirase de pata ca un strop maro care-mi rămăsese pe locul osului rupt.
— E un semn din naștere?
— Nu, e de la ploaia cu noroi.
Din naștere aveam doar o pată pe antebraț, în formă de inimă, care se tot estompa. Lui Ingrid, pe vremuri, îi zisesem că eram însemnat. O inimă pentru scris, am șoptit atunci, pentru toate cărțile viitoare. Sau, dacă ar fi să aleg, o inimă numai și numai pentru ea. La poezie aș putea renunța, dar la ea, nu! Căci singura iubire deplină pornește din inimă. Cât despre iubirea plecată din cap, aceea îți sparge până la urmă țeasta.
Omul Bun a lipsit două nopți. La capătul fiecăreia, când am ieșit din tură, am mai rămas să beau ceva cu Filon. Nu mai mult de-un pahar, că oricum luam pe datorie. Așa nu simțeam nici frigul apartamentului, nu-mi păsa nici de zeama sleită, nici de pâinea pietrificată. Mâncam repede și mă culcam.
Când s-a întors, Omul Bun n-a venit țintă acasă, deși tăiase țara de la nord la sud și de la sud la nord cu trenul, și era obosită moartă, și umblase zăludă prin orașul ăla mizerabil, și cumpărase numai jucării pentru copii, că de-astea sigur nu prea se găseau aici în Văralia, că doar știa bine cât de greu lua ceva mai ca lumea pentru micuța noastră, ei bine, acum că le avea, le-a dus tocmai în stațiune, unde s-a așezat la una dintre tarabele de piatră. Pe vremuri, acolo erau turiștii, valuri după valuri, și cumpărau ce se găsea, adică mai nimic.
Omul Bun a întins o carpetă frumoasă, luată tot din Europa, și-a pus în dreapta mașinuțe și pistoale și-n stânga păpuși. Câteva mame s-au oprit să vadă ce erau minunile alea, uite, aveau bile și puteai trage cu pocnetul cel mai mare. Iar zânele de plastic, cu niște rochițe sclipind de-atâta aur, pe modele Barbie, ar face fericită orice fetiță.
Omul Bun s-a întors după prânz, când nu mai putea de oboseală. S-a trântit lângă mine și-a dormit până după ce-am mers eu în tură. Pe Andra o lăsase la mătușa ei cofetară, care acum făcea torturi de nuntă, doar să aibă comenzi.
Nu vânduse mare lucru, dar ceva, ceva tot câștigase. După încă niște zile de sunat pe la toate ușile cunoscuților care aveau copii, reușise să scape de păpuși și de câteva pistoale. Mașinile erau slabe, parcă din carton vopsit, se rupeau una-două.
— Merg din nou! a zis săptămâna următoare. De data asta știu cam ce s-ar trece foarte repede.
Cum eram în tura de noapte, eu am fluierat de plecare locomotiva acceleratului Rodna-Veche–București. Ea a ajuns în ultimul moment, cu părul tăiat și mai scurt decât înainte și cu o dâră de rimel care-i făceau genele și mai lungi. A sărit pe treapta vagonului chiar când se punea în mișcare. Să am încredere, mi-a strigat. Știa bine ce face! La cât se lupta, nu se putea să nu-i crească afacerea.
A doua zi, la ieșirea din tură, m-am oprit din nou la bar cu Filon. Nu mult, cât să nu simt că intru din tura de întuneric în cea de umbră, din holul casei care horcăia tot mai insuportabil în liniște. Mă durea fizic că nu mai scriam nici un rând, dar nici unul. Pentru ce s-o mai fi făcut?
Mâncam slănină cu murături sau îmi mai prăjeam trei, patru ouă, după care mă aruncam în așternut.
(…)
Omul Bun era sau nu era în preajmă. După prosoape, a cumpărat cearceafuri și sutiene. În alt drum, a venit cu tricouri imprimate La vie este belle și-n altele cu niște colanți pe care ar fi vrut să-i spele că miroseau prea tare a petrol, dar atunci s-ar fi decolorat.
M-am așezat lângă ea, dar, ca niciodată, n-am mai putut adormi. Auzeam limpede horcăitul casei. Din camera care nu se deschisese ieșea un miros acru, de boală. Bucătăria, cu oalele claie peste grămadă, nespălate de-o veșnicie, cu toate lingurile și furculițele cu dâre groase de murdărie, cu un borcan plin pe jumătate cu o untură râncedă, cu frigiderul cu grătare mucegăite, era în suferință.
Oare ce adusese de data asta când eu nici n-am intrat bine pe ușă și-am văzut bocancii bărbătești pe hol și geaca de piele străină? Pungile de rafie, trei, burdușite, erau acolo, de nici nu puteam să ne mișcăm de ele.
— Cine-i bărbatul ăsta? Ce-i cu el în casa noastră? Omul Bun a dat din mână a lehamite. Oare de ce n-o mira reacția asta a mea absurdă?
— Radu, chiar așa puțină încredere ai tu în mine? Păi dacă am chef de bărbați, crezi că-i aduc aici? După care a strigat în direcția băii:
— A venit soțul meu acasă! Grăbește-te!
— Cine e? Răspunde!
— Nimeni. I-am zis că ești de treabă. Că nu-ți sare muștarul din orice. E un biet om și m-am gândit să-l ajut. Atâta tot.
— Cum adică îl ajuți? Ce-i cu el în casa mea?
— Mi-a fost milă de el, ce nu înțelegi? Am venit amândoi cu trenul, am vorbit vreo opt ceasuri. Adică mi-a povestit toată noaptea despre necazurile lui, de mi s-a rupt inima. Îți poți închipui că nevasta pe care o iubea ca pe ochii din cap a fugit cu unul din Brașov? Vrei să continuu?
— Ce nevastă? Ce Brașov? De ce l-ai adus aici?
— A pierdut trenul de legătură în Ilva și trebuia să aștepte până seara, când venea altul. De ce să nu vină la noi, m-am gândit? Că era flămând și nedormit. Iar aici putea face și baie. I-am pregătit repede niște crenvurști, că am luat de pe drum. El a mâncat, dar ți-am lăsat și ție. Vrei?
Nodul din gât, în loc să scadă, s-a făcut un gândac negru.
— Și-acum dormim toți trei în pat, nu? Sau cum?
— Hai, mă, Radu, nu fi prost! E un biet om și l-am ajutat. O să plece, că văd că n-o scot la capăt cu tine.
— Ești gata? a strigat apoi tare. Găsești prosop pe ușă.
Da. Era gata. Așa că a ieșit cu părul încă ud și cu prosopul meu cu dungi peste bust. Avea spre treizeci de ani și ochii albaștri. Și-a cerut scuze, nu voia să deranjeze, doar o ajutase pe Omul Bun cu sacoșele alea, că o cocoșau, nici nu știa cum face față. Iar acum că fusese ea atât de amabilă, parcă se simțea și el mai bine. Pleca la o ocazie, că sigur găsea ceva care să-l ducă în Ilva, de unde lua el un tren mai târziu.
Când și-a pus cămașa, a vrut să intre-n camera noastră nefolosită și tot mai bolnavă. Dar ușa, țeapănă, nu s-a lăsat mișcată. Acolo, în micul hol din fața băii noastre, și-a tras pe el și puloverul, că deși luna mai, uite că-n ziua aia era destul de frig afară.
Când a ieșit din casă, mi-am dat seama că nici nu știam cum îl cheamă. Uite așa Omul Bun găsise un Biet Om de care să îngrijească nu doar în tren, ci și la noi în casă, când eu încă eram în tura de noapte.
— Să nu se mai repete niciodată! am zis. Ești mama răniților sau ce?
Omul Bun a sărit în patul mototolit și dusă a fost în somn. M-am așezat lângă ea, dar, ca niciodată, n-am mai putut adormi. Auzeam limpede horcăitul casei. Din camera care nu se deschisese ieșea un miros acru, de boală. Bucătăria, cu oalele claie peste grămadă, nespălate de-o veșnicie, cu toate lingurile și furculițele cu dâre groase de murdărie, cu un borcan plin pe jumătate cu o untură râncedă, cu frigiderul cu grătare mucegăite, era în suferință.
Aveau să dea pe dinafară toate, peste câteva luni, când casa avea să se închidă cu zgomot. Primul loc în care nu s-a mai putut pătrunde a fost odaia asta în care mi-am lăsat, cât mai sus, cât mai apărate de mucegai, nu doar poeziile, ci și viața de până atunci. A doua a fost baia care a scos o mizerie verzuie în loc de apă, tocmai când Omul Bun a zis că-și pierde mințile, nu mai suportă Văralia, că acum dacă muncise ca neomul, câte drumuri nu făcuse ea în Europa și eu, în loc s-o sprijin și s-o ajut, m-am scufundat cu Filon, colo-n bar, de parcă ea nu știa asta. Și-a plâns, și-a luat trei distonocalm deodată. Pierduse o grămadă de bani, bani munciți de mine. Nu s-a ales cu nimic, nimeni nu vrea mizeriile alea chinezești, se săturase. De ce nu ceream să fiu disponibilizat la cerere? De ce?
— De două luni îți zic, dar tu vrei să mă vezi distrusă, nu alta. Ce viață-i dai Andrei? Aici, în Văralia asta, totu-i mort și împuțit. Nu se mai poate trăi. Nu vezi? Toți fug, doar noi am rămas pe loc. Socoteala-i asta: ceri să fii disponibilizat și primești banii pe mai multe salarii. Prietena mea care s-a mutat în Sântana mi-a dat telefon să-mi zică că-n vecini vinde unul o casă. Pe nimic aproape. Și-acolo e altfel, ești la câmpie, o să putem cultiva roșii, castraveți, vinete, și-o să le vindem.
— Vrei să ne-apucăm de… agricultură?!
(…)
Apartamentul din Văralia și-a dat duhul cu vreo săptămână înainte să se ivească un cumpărător. Bolborosea din fiecare colț al lui, împroșca tot felul de reproșuri, mă scotea de la o clipă la alta afară. Ultima care a intrat în el a fost Arsenia. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de abandonat și de trist. A curățat aragazul, frigiderul, a spălat munții de oale. Mi-a făcut niște senvișuri cu salam și, pe seară, a venit să-și ia rămas bun de la mine. Ce păcat că lăsam Văralia în urmă! Dar acolo, în Sântana, nu putea fi altfel decât bine. Iar eu, o să văd, voi începe o altă viață. Pleca și ea, la București, a doua zi. Era în anul doi acum, îi părea atât de rău că, uite, așa au stat lucrurile, iar eu n-am putut să mai dau la facultate.
— Unde-ți sunt caietele? a zis la despărțire.
— În casă. Le-a mâncat mucegaiul din camera aia. Au murit toate, de fapt. Așa cum moare oricine lasă-n urmă lucruri neterminate.
