Într-o spirală

1.

În după-amiezile în care nu are nimic de făcut – și în ultima perioadă sunt multe –, domnul Miron Vasilescu merge la oficiul poștal din cartier, aflat la două străzi de blocul lui, se așază pe un scaun și privește oamenii.

Nu se plictisește niciodată. Îi place lumea pestriță și agitația, mereu e careva supărat, mereu se ceartă cineva, încât are impresia că asistă la ceva important și că se află în mijlocul vieții.

Doamnele de la ghișeu, ocupate tot timpul și nervoase, până la urmă l-au observat. Un domn în vârstă, îmbrăcat în costum chiar și în zilele caniculare, care stă liniștit pe un scaun fără să zică nimic și, mai ales, fără să vrea ceva de la ele. Într-una din zile, tipa blondă de la ghișeul cel mai apropiat l-a întrebat dacă vrea un pahar cu apă. Era cald, aproape înăbușitor în sala fără aer condiționat, așa că a acceptat bucuros. De atunci, de fiecare dată când aveau o mică pauză sau o aniversare, îl serveau și pe el cu un fursec sau cu o bomboană de ciocolată.

Iar el, după atâta timp petrecut în oficiul poștal, știe toate prețurile, cunoaște pe de rost formularele, așa că, de multe ori, răspunde la întrebările clienților sau îi ajută să completeze. Doamnele îi trimit la el dacă au nelămuriri. În fond, a fost funcționar contabil atâția ani. Adevărat că s-a pensionat cu mult timp în urmă, înainte ca programele de calculator să acapareze totul și mai ales munca oamenilor. De asta îi și place la poștă. Aici totul e ca pe vremea lui. Se aud și pe aici zvonuri că se vor moderniza, că totul va fi altfel, dar deocamdată sunt doar zvonuri.

Și, pentru că e singurul de acolo care nu are ce face, se ocupă de lucrurile uitate. A descoperit acum, stând și privind, că oamenii uită la poștă cele mai neașteptate obiecte. Din enervare că au așteptat prea mult, din zăpăceala tinereții sau din uitarea aceea, tristă și uneori binefăcătoare, venită odată cu vârsta. Domnul Vasilescu nu ia în seamă pixurile și actele de identitate, găsite cel mai des pe mese și pe tejghele. Actele de identitate sunt adunate de doamnele de la poștă și păstrate într-o vitrină, cu numele acoperite de o hârtiuță și doar cu poza la vedere. Pixurile rămân să fie folosite de alți clienți. Pentru restul lucrurilor, domnul Vasilescu a adus de acasă două coșuri de rafie măricele, în care coana Viorica își ținea, înainte de boala aia nenorocită care l-a lăsat văduv, lucrul de mână. În coșurile astea s-au adunat în timp pulovere, căciuli și fulare, umbrele, o lampă în formă de sticlă de bere, cărți, cutii cu creioane, păpuși, piese de lego, bonuri diverse și tot felul de hârtiuțe pe care domnul Vasilescu, după un studiu atent, a hotărât să le păstreze. Cu câte o notiță cu data la care au fost uitate. Fiindcă, atunci când coșurile se umplu, trebuie să facă ceva cu cele mai vechi lucruri. Hainele sunt duse la biserica din cartier, cărțile, puține de altfel, le împart între ei.

Mai e și o cutie de carton așezată într-un colț de doamnele de la poștă, în care pun lucrurile perisabile. Se întâmplă adesea ca oamenii, ușurați că au terminat, să uite plase cu legume, pâine, o pungă de cafea sau o sticlă de ulei. Puțini se mai întorc după ele, așa că alimentele rămân câteva zile în coș, apoi sunt luate acasă sau, în funcție de produs, împărțite chiar acolo. Așa au mâncat, într-o zi călduroasă de august, un pepene mare, verde, uitat de aproape o săptămână. Nu mai vine nimeni după el, i-a zis domnul Vasilescu casieriței care avea un moment liber, așa că ea l-a luat din cutie și l-a băgat în frigider. Tare bine le-a prins în ziua aia caniculară.

Astfel de momente îl fac pe domnul Vasilescu fericit. Simte că are un rost pe lume, iar obiectele uitate devin, într-un fel, copiii lui. Nu le poate lăsa de izbeliște. Nu că domnul Vasilescu n-ar avea copii, dar fiica lui este plecată în America de ani buni și vine rar să-l viziteze.

Uneori face mici cercetări ca să afle proprietarii obiectelor pe care le consideră importante. Ca în cazul unei pungi de Mega Image în care a găsit un pulover tricotat pe jumătate, cu andrele și gheme. Ce model complicat, a zis casierița, bob-de-orez și torsade. Și lâna e de calitate, iar verdele ăsta spicat e o splendoare. Domnul Vasilescu a simțit o ușoară nostalgie cu gândul la coana Viorica așezată pe canapea, tricotând și uitându-se la televizor. Dar termenii ăștia, „bob-de-orez” sau „torsade”, nu-i spun nimic. N-asculți niciodată ce-ți spun, zicea coana Viorica și înfășura lâna pe deget. Amintirea gestului ăstuia, văzut de atâtea ori de parcă era gestul ei definitoriu, i-a adus un moment de tristețe cum nu mai simțise de mult. N-a venit nimeni pentru punga cu puloverul împletit pe jumătate și domnul Vasilescu se tot întreba ce s-o fi întâmplat cu doamna care tricota modele complicate, cum făcea și coana Viorica în vremurile bune. Cum să nu vii să iei jumătatea de pulover cu model complicat și lână scumpă? A trecut mai bine de un an și domnul Vasilescu tot nu renunță la puloverul neterminat.

La fel cum nu renunță la o radiografie veche de aproape doi ani. La ce-o mai ținem, domnu’ Vasilescu, întreba din când în când una dintre doamnele de la ghișeu? Că doar nu mai e valabilă după atâta timp. El dădea din umeri și o lăsa pe fundul coșului de rafie. Încercase să dea de cel care o făcuse, dar numele nu se vedea clar. Culmea că începea tot cu V. „Vasil…” Nici data nașterii nu era clară. 1948 sau 49. Poate-l cunosc, se gândea domnul Vasilescu, e cam de-o vârstă cu mine și probabil stă pe aici prin zonă. A întrebat-o pe o doctoriță pe care o știa casierița, ea s-a uitat pe radiografie, a dat din cap și a zis: fractură de maleolă. La gleznă. Uite și plăcuța pe care i-au pus-o. Șchioapătă? a întrebat domnul Vasilescu, plin de speranță că așa îl depistează mai ușor. Posibil, a venit răspunsul. Dacă mai poate merge. Domnul Vasilescu se uita cu atenție la toți clienții care șchiopătau, apoi trăgea cu ochiul să vadă cum îi cheamă. Dar niciunul nu se potrivea. Și iar nedumerirea: cum să nu te întorci după o radiografie? Haide, o căciulă, un fular, o carte sunt lucruri pe care le poți înlocui. Dar o radiografie?

2.

Desființarea, pe neașteptate, a oficiului poștal, a venit peste domnul Vasilescu ca o lovitură mai grea ca pensionarea. Se simte iar fără rost, și acum n-o mai are nici pe coana Viorica să-l piseze sau să vorbească întruna. Ultimele zile la oficiul poștal au fost parcă cele mai triste din viața lui. Doamnele se mutau la alte oficii, erau și mai nervoase în timp ce-și strângeau lucrurile, iar clădirea urma să fie renovată și să se transforme în sediu de bancă. Cele două cutii de rafie au fost duse cu totul la biserica din cartier. Casierița a luat lampa în formă de sticlă de bere, i-o fac cadou lui bărbatu-meu, că tot vine ziua lui, a zis. Domnul Vasilescu a păstrat radiografia, o carte despre fluturi, pe care îi plăcea s-o răsfoiască, și punga cu puloverul neterminat. Mai bine l-ați da la biserică, s-o găsi vreo femeie care să știe să-l termine, i-a zis casierița. Dar el totuși l-a păstrat.

În perioada următoare s-a plimbat prin parcul din cartier și a arătat punga cu puloverul neterminat femeilor care stăteau pe bănci. Cum de nu m-am gândit s-o fac până acum? Femeile se uitau la model, dădeau din cap și spuneau că e un model complicat, că nu mai văd bine ca să tricoteze, că puful de la lână le face să tușească. Nu știau al cui poate fi. Și, când auzeau că a fost uitat la poștă cu un an în urmă, dădeau din umeri. Cine știe ce-o fi pățit femeia asta? Că altfel venea după el.

Domnul Vasilescu simte că a ajuns într-un punct mort cu căutările. Iese în continuare în parc, dar fără punga cu puloverul neterminat, fără radiografie, ei chiar că n-are rost să-i caute proprietarul, la ce să-i mai folosească, dar nu se îndură s-o arunce, a lipit-o pe perete și o mai privește din când în când, apoi pronunță cuvântul auzit de la doctorița venită la poștă: „maleolă” și dă din umeri. Dar ia cu el în parc cartea cu fluturi. E primăvară și îi place să stea pe câte o bancă și să privească florile, să asculte zumzetul albinelor, să urmărească zborul fluturilor, apoi să-i caute în cartea cu fotografii colorate și denumiri latinești. Lumea renaște și asta îi dă un sentiment de melancolie, o tristețe căreia nu-i găsește rostul.

N-are curajul să alerge după fluturi de teamă să nu se împiedice și să-și rupă, Doamne ferește, vreun os, că la vârsta asta nu te mai ridici din pat. Uite, numai acum a zburat un fluture cărămiziu, cu vârfurile aripilor negre cu puncte albe. O frumusețe. Răsfoiește cartea și, în sfârșit, dă de el. Ăsta e, cu siguranță. Fluturele-de-scaieți. Pe latinește Vanessa cardui. Vanessa, frumos nume. Era parcă o actriță, sau cântăreață, nu-i mai știe celălalt nume.

Se uită la poza din carte și citește literele mărunte. „Este o specie migratoare, care în fiecare an realizează o călătorie dus-întors între Europa și Africa, unele exemplare ajungând până în sudul deșertului Sahara. În ciuda aspectului delicat, Vanessa cardui rezistă la drum lung, la temperaturi scăzute și se hrănește cu o varietate de plante, inclusiv scaieți. Pentru a efectua această călătorie dus-întors, este nevoie de șase generații care continuă să zboare, să se înmulțească și să călătorească purtați de vânt.”

Ce interesant! Deci fluturele ăsta nu va ajunge în Africa, nici copiii lui (oare așa se zice, „copii”?), poate nepoții. De fapt, nici nu va pleca. N-o să prindă toamna ca să pornească la drum. Cel care va pleca va fi alt fluture. Poate copilul ăstuia. Oftează și se ridică de pe bancă. Cam așa și cu el. N-a ajuns niciodată la Ramona, în America. Și-a văzut nepotul doar pe calculator. Ramona a venit rar, a rămas în America fără acte pe vremea când era studentă și se dusese pentru lucru într-o vară, i-a plăcut acolo și nu s-a mai întors. E adevărat că-l cunoscuse pe Mitch. Abia mai târziu, după ce s-au căsătorit, a putut face cerere de greencard. Și a putut să se întoarcă.

Vine rar, da, are și ea greutăți. Slujbă, soț, copil. A venit la înmormântarea Vioricăi. Și de atunci doar la telefon. Uneori se văd pe calculator, tot Ramona i l-a luat și i-a arătat cum să-l pornească și să-l folosească.

Un alt fluture, de data asta alb, îl urmează până la ieșirea din parc.

3.

E din nou vară și Catia, vecina de alături, l-a rugat să-i hrănească pisicuța cât stă la Sinaia la sora ei. Doar trei zile, atât. Domnul Vasilescu a mai făcut-o și în primăvară, e o pisicuță tigrată și jucăușă de aproape un an, pe care o cheamă Vanessa. Cu un „s” sau cu doi? a întrebat-o pe vecină, cu gândul la fluturii cărămizii. Cu doi „s”, i-a răspuns, ca Vanessa Paradis. Paradis, da, acum și-a amintit.

El nu se pricepe la animale, Ramona e alergică, au descoperit asta în copilărie, așa că n-au avut nici câine, nici pisică. Nu și-au luat nici după plecarea ei, cum ar fi să ne luăm și ea să vrea să se întoarcă, zicea Viorica și el o aproba. Ramona nu s-a întors, dar ei tot nu și-au luat.

Catia e divorțată, pensionară, puțin mai tânără ca el, și s-a mutat în bloc vara trecută. În câteva luni s-a împrietenit cu toată lumea din bloc și, într-o zi, l-a întrebat direct: ce zici, vecine, ne unim singurătățile? El a roșit și nu i-a răspuns, pe vremea aia nu se simțea singur, îi ajungea viața de la oficiul poștal. Ea însă i-a luat tăcerea drept victorie. De atunci îi aduce mereu câte ceva din ce gătește: o farfurie cu supă, câteva porții de salată boeuf, prăjituri cu vișine, preferatele lui, iar el mănâncă cu poftă și se bucură. Viorica, Dumnezeu s-o odihnească, gătea tare prost. Merită și el acum, la bătrânețe, să se desfete cu câteva înghițituri. Și să mai schimbe o vorbă-două cu cineva, că tare amărât a fost în iarnă, când s-a desființat oficiul poștal.

Domnul Vasilescu parcă e alt om în ultimul timp, spuneau vecinele și zâmbeau cu înțeles. Într-adevăr, nu mai avea gândurile alea amestecate și tristețile nedeslușite venite odată cu a doua singurătate.

Când a plecat la Sinaia, Catia i-a lăsat o oală cu ciorbă de lobodă și niște chifteluțe de dovlecei, o minune. Fără carne, că suntem în post, i-a zis.

Ce mare lucru să hrănești o pisică tigrată? Însă astăzi, când s-a dus să-i dea de mâncare, a uitat ușa de la apartament deschisă. Și Vanessa atât a așteptat. A alergat după ea pe scări două etaje și abia sufla când a reușit s-o bage în casă. Doar înăuntru a văzut că era în apartamentul lui și nu al Catiei. Nu-i nimic, aici o țin, nu mai deschid ușa până mâine, când vine Catia de la Sinaia.

Dar mâncarea pisicii rămăsese la Catia. Poate și apartamentul descuiat. Nu, trebuie să se ducă. Închide ușa sufrageriei și iese tiptil. Se pipăie în buzunar, să nu uite cheia lui, asta ar mai lipsi, să rămână pe-afară. Ia punga cu mâncarea pisicii, ar lua și litiera, dar e prea mare deranjul, și se uită în fugă la fotografiile de familie de pe bufet. Le mai văzuse, adevărat, dar sub privirea atentă a Catiei nu se uitase ca lumea. 

Catia tânără și subțire, acum s-a cam împlinit, normal, la cum gătește, și domnul Vasilescu își linge buzele cu gândul la ciorba de lobodă, în care a pus (fără știrea ei) niște smântână. Catia cu un băiețel blond și subțirel. Era deja mai plinuță. Catia la Paris, o poză făcută de curând. Acolo stă băiatul cu familia.

Oftează. Ce bine, e mai aproape, se văd în fiecare an.

S-ar mai uita la poze, dar din casa lui se aud zgomote ca de mobilă mutată. Cu punga cu boabe pentru pisică în mână, iese și încuie apartamentul Catiei. Când intră în sufrageria lui, Vanessa țâșnește pe lângă el, intră în bucătărie, sare pe masă direct la bolul cu chiftele, mănâncă una, pe celelalte le învârte cu labele ca pe niște mingiuțe, bolul cade pe gresie și se sparge. Chiftelele au rămas pe masă, nu i-au plăcut.

Mănâncă doar boabe, i-a spus Catia, să nu-i dai altceva că nu-i place. Să nu vomite, că-i tare sensibilă.

Vanessa se întoarce în sufragerie și se întinde pe fotoliul lui favorit. Vaza de cristal roșu de pe comodă e căzută pe jos, întreagă totuși (lucru adevărat, cum se făcea pe vremuri, se gândește domnul Vasilescu), pernele de pe canapea împrăștiate și punga cu puloverul neterminat, uitată de mult într-un colț, este sfâșiată, puloverul gherăit și ghemul deșirat.

Domnul Vasilescu se uită la dezastrul din sufragerie și nu știe de unde să înceapă ordinea. Și îi pare rău de puloverul pe care n-o să-l mai termine nimeni, cum să mai repari găurile făcute de ghearele Vanessei? Se apleacă totuși să adune ghemul deșirat prin toată sufrageria și observă hârtia împăturită din centrul ghemului. Abia acum, că ghemul s-a deșirat, a ieșit la iveală. I se umezesc ochii cu gândul la coana Viorica, cu ghemele ei, ajută-mă să fac ghemul ăsta, îi ruga uneori, atunci când desfăcea un pulover, lua o bucățică de hârtie, o împăturea și o făcea mică-mică, apoi înșira pe ea firul.

Desface hârtia și se uită la ea. E o foaie veche dintr-o revistă, îngălbenită și ruptă neglijent, dar tot se văd, într-un colț, numele revistei, The New Yorker, și anul, 1963. Oho! Șaizeci de ani. Cum o fi ajuns aici, în mijlocul unui ghem de lână? Netezește foaia și privește cu atenție desenul de pe ea. O spirală mare și, în centrul ei, cu un creion în mână, bărbatul care desenează spirala. La începutul spiralei sunt desenate case, copaci, păsări, toate din ce în ce mai mici, pe măsură ce spirala face rotocoale mai mici. Se așază pe canapea, cu foaia în mână. Pisica Vanessa vine mieunând, apoi îi sare în poală.

O pagină de acum șaizeci de ani. Cu desenul ăsta care-i dă senzația că ceva nu e bine în el, că ceva e greșit, foarte greșit, dar nu știe exact ce. Se scutură ca de un frison. Pisica toarce liniștită la el în brațe și liniștea ei îi potolește puțin starea asta ciudată, care seamănă cu senzația de gol și spaimă pe o are uneori când se gândește la viitor. A citit undeva că bătrânețea e ca o desfoliere lentă. Poate. Dar el o vede mai degrabă ca pe spirala asta, în care te afunzi și lași în urmă totul: case, copaci, păsări. Poate și fluturi, deși nu sunt în desen. Lași totul în urmă până cercul devine mic, foarte mic și te sufocă.

Într-un colț al foii este scris cu litere aplecate numele desenatorului: Saul Steinberg. N-a auzit de el, poate e cunoscut, cine știe, dacă îi apar desenele în reviste americane. O fi murit? Probabil. Ar putea să-l caute pe Google, i-a arătat Ramona cum să facă, dar el s-a uitat doar la medicamente și boli.

Oare eu unde oi fi pe spirala asta? se întreabă și îl scutură un nou frison.

Dacă ar fi Catia aici, n-ar avea toate gândurile astea.

Are nevoie la toaletă, dar nu-i vine să se ridice, pisica o să se trezească și iar o să dărâme tot prin casă.

Și ce făceam în 1963? Aveam cincisprezece ani și eram încă la țară. Oftează. Ce rost are să te întorci la trecut? Plecase din sat, se însurase, o avusese pe Ramona, ajunsese contabil. Și pe urmă cifre, multe cifre. Ar putea desena o spirală nesfârșită cu numerele conturilor pe care încă le mai știe pe dinafară, după atâția ani.

Și atunci își dă seama. Greșit e sensul spiralei. Te duce înăuntru și te face mic-mic, până te sufoci. El trebuie s-o corecteze, să facă o spirală inversă, pornită din centru, care să-l scoată la lumină.

Se ridică și pune pisica ușor pe canapea, acum chiar că are nevoie la baie. Întors în cameră, caută foi și creioane, ca să deseneze varianta lui de spirală. Americanul ăsta a greșit și cineva trebuie să-l corecteze, altfel… Nu știe să-și continue gândul, dar nu contează. Eu nu mă bag într-o gaură mică-mică, ci vreau să fiu afară, în bătaia vântului, cu flori și fluturi în jurul meu. Vanessa Cardui, spune cu voce tare și pisica se mișcă pe canapea. Dar rămâne acolo, încolăcită pe locul pe care stătea de obicei coana Viorica.

Domnul Vasilescu ia o mapă de carton și fixează foaia de hârtie cu un clips, apoi începe să deseneze. Spirale care pornesc dintr-un punct și devin din ce în ce mai mari, iar la final se termină în flori și copaci. Și fluturi, mulți fluturi. Ar trebui să meargă la librărie și să-și cumpere niște creioane colorate, poate niște carioci. Așa, fluturii lui sunt toți negri. Bine, și desenul americanului e tot cu linii negre.

A umplut câteva foi, spiralele îi ies din ce în ce mai bine și e convins că până mâine, când o să vină Catia de la Sinaia, va avea spirala perfectă. Roade capătul creionului și se gândește că ar trebui să se deseneze și pe el, ca să se vadă că nu e în interior, ci la capătul exterior al spiralei. Dar nu știe dacă o să reușească. E greu să faci un om. Exersează pe altă foaie niște omuleți ca cel desenat de american în centrul spiralei. Tot din profil. Dar nu seamănă cu el, ci cu americanul mort deja de mult. El vrea să se deseneze pe el, ca să se vadă că e viu. Că e afară și e viu.

N-o mai bagă în seamă pe pisica Vanessa, care s-a trezit și miaună pe lângă el, poate de foame, dar el nici n-o vede, e ocupat. Pisica sare pe un raft al bibliotecii și dărâmă un vas plin cu scoici adunate demult, pe vremea când Ramona era mică și ei mergeau cu toții la Mamaia. Urmează clepsidra din lemn de cireș primită de la un văr îndepărtat la aniversarea de zece ani a căsătoriei lui cu Viorica, în cădere clepsidra atinge un colț al scaunului, sticla ei subțire se sparge și nisipul se scurge pe covor. Vanessa vine, îl miroase și face pipi pe el.

Domnul Vasilescu o vede, dar nu se oprește din desenat. A luat un teanc de caiete studențești rămase nefolosite de pe vremea când încă mai ținea contabilitatea și umple foaie după foaie cu desene de oameni, copaci, case, păsări și flori. Uneori câte un fluture la care migălește mai mult, alteori forme geometrice sau arabescuri complicate. Desenează întruna, convins că asta ar fi trebuit să facă toată viața, disperat că a pierdut timpul cu lucruri lipsite de importanță, desenează toată seara și apoi toată noaptea, la lumina chioară a singurului bec de la lustră, cu pisica încolăcită pe canapea după ce a mâncat toate chiftelele din bucătărie și a mai făcut pipi de câteva ori pe nisipul de lângă bibliotecă.

Dimineața îl găsește căutând cu disperare alte foi, desenând pe paginile goale ale cărților din bibliotecă, pe facturi, plicuri și șervețele. Când termină toată hârtia nescrisă din casă, începe să deseneze pe pereți, întâi cu grijă, fiindcă tencuiala nu se comportă la fel ca foaia de hârtie, creionul se afundă în ea și desenul își pierde acea claritate care-i place atât de mult, claritatea și simplitatea care vor salva lumea și îl vor salva și pe el.

Vanessa a vomitat bucăți de chiftele pe nisipul de lângă bibliotecă și acum nu mai vrea să facă pipi acolo, se duce pe covorașul de la intrare, unde sunt câteva urme de noroi.

Domnul Vasilescu îi dă o mână de boabe ca să scape de mieunatul ei, dar ea îl urmărește prin casă, se uită parcă uimită la desenele de pe pereți și încearcă și ea să zgârie pe unde poate.

Mai are un singur creion, l-a ascuțit bine și pornește să facă cel mai grozav desen pe peretele gol din dreapta bibliotecii, peretele pe care Viorica a vrut să-l umple cu fotografii de familie, dar a rămas gol, fiindcă Ramona nu le trimitea deloc poze, și doar nu era să-l umple cu pozele lor. Ce bine, se gândește, un perete gol, niciun cui, nicio gaură. Face întâi un punct în centrul peretelui și de acolo continuă spirala, trage creionul cu grijă, știe că n-o să aibă cum să mai corecteze, orice eroare va rămâne acolo, dovadă clară că n-a fost capabil, că n-a reușit. Transpirația îi curge în ochi, emoția îi îngreunează respirația, acum e momentul crucial al vieții mele, spirala e din ce în ce mai mare, începe să deseneze case, flori, mici păsări, albine și fluturi, aude ciripitul păsărelelor, lumea asta e frumoasă, mirosul florilor îl îmbată, desenează cu mână sigură, mai are puțin și ajunge să se deseneze și pe el și atunci gata, va rămâne afară, mereu în afara spiralei, mereu aici, încă puțin…

Și, deodată, bătăi în ușă și vocea agitată a Catiei.

— Hei, ai văzut-o pe Vanessa?

Întâi nu înțelege. Dar pisica o simte pe Catia și sare de pe canapea, în drumul spre ușă i se încurcă printre picioare și el se împiedică și cade, cade cu ochii la ultimul fluture din desenul neterminat.

O bufnitură când se lovește de fotoliu și un trosnet de os rupt.

Și apoi o alunecare lentă, ca prin apă, ca printr-o spirală lungă, la capătul căreia aude o voce, o voce ciudată, îndepărtată, care n-are cum să fie a lui.

Fractură de maleolă.