Dudu
Câteva flori minuscule apăruseră pe numai patru dintre cele douăzeci și șapte de ramuri mari ale cireșului. Le numărasem doar pe cele care se-ngroșaseră măcar cât brațul bunicului, ălelalte mai mici nu meritau să-mi exersez aritmetica pe ele. În plus, dacă luam în calcul crengi cât brațul bunicii sau chiar și mai subțiri de-atât, sigur ar fi fost mai mult de-o sută, iar pe mine mă durea gura să număr peste sută, mă scotea din minți să tot zic cuvântul „sută”: o sută unu, o sută doi, o sută trei, o sută nouă. Iar dup-aia devenea și mai greu: o sută douăzeci și cinci, o sută douăzeci și șase, o sută șaptezeci și nouă. Atâtea cuvinte! De-aia, dacă eram nevoit să număr peste sută, preferam să țin minte că am pus prima sută deoparte și o luam de la capăt, cu unu. Și-apoi, dacă treceam și de a doua sută, o puneam și pe aia deoparte și tot de la unu o luam. N-am ajuns încă niciodată la o mie, n-am reușit să număr mai mult de șapte sute șaizeci și șapte, de fapt până la șaizeci și șapte, că lăsasem deoparte alea șapte sute. Dar cândva, poate în vara care urma să vină sau cel târziu în toamnă, eram destul de hotărât să depășesc și mia aia care deja mă făcea să fiu supărat pe mine uneori. Tocmai fiindcă n-o rostisem vreodată într-o socoteală normală, în care să nu sar nici un număr. Mai spusesem cuvântul uneori, la grădiniță chiar am fost pedepsit că i-am spus Nicoletei, care vai ce mă supăra cu piedicile ei venite de nicăieri, că-i dau o mie de pumni în cap și că ar merita chiar și un catralion de pumni, doar că n-o să mă obosesc eu să fac asta, căci un catralion e mult mai mare chiar și decât o mie de mii. Bine, nu pentru asta m-a pedepsit tovarășa educatoare, ci pentru că m-a auzit când i-am zis Nicoletei un cuvânt interzis, care însemna că nu are destulă minte. Dar am vrut doar să dau un exemplu despre cum am folosit numărul o mie. Și l-am mai folosit și-n alte dăți, dar niciodată într-o socoteală de la unu la o mie, fără să sar vreun număr.
Douăzeci și șapte minus patru fac douăzeci și trei. Douăzeci și trei de ramuri mari de cireș n-aveau pe ele nici o floare, doar niște încercări de a face frunze, oarecum verzui, abia picurate cumva pe coaja maronie a crengilor. Dar n-avea așa mare importanță: patru erau de-ajuns, gata, mi-era clar că venea primăvara, chiar dacă merii, perii, prunii, vișinul care crescuse greșit și stătea acum răsturnat pe jumătate peste gardul către mătușa Veronțea, plus cei doi gutui încă nu scoseseră nici măcar urmă de floare. Mie mi-era cald și bine, soarele nu mai rânjea cu dinții ăia ascuțiți care mă obligau să port căciula cu urechi lungi, atât de lungi încât le înfășuram în jurul gâtului pe post de fular. Și mi-era poftă de lobodă cu smântână.
Și tocmai când mă gândeam că, mamă!, ce poftă mi-e de lobodă cu smântână, de peste deal a năvălit Dudu, un copil de care mă cam feream, că înjura mult și bunica-mi spusese să am grijă cu toți vagabonzii ăștia. Dar Dudu țipa și, culmea, a intrat prin spărtura din gard chiar în grădina noastră. Mai întâi l-am auzit, iar când l-am auzit, încă nu știam că e Dudu, căci nu prea vorbeam cu el, cum am spus, așa că nu-i cunoșteam vocea. Dar apoi a început să se zărească alergând la vale printre copaci și atunci am văzut că e Dudu. Și mai ales am văzut că era complet gol, iar când a ajuns mai aproape de cireșul sub care stăteam, am văzut că era plin de funingine, chiar și pe față.
Dudu a trecut pe lângă mine, a alergat răcnind mai departe, la vale, până la ușa de la șură și a început să tragă de ea. După puțin timp, bunica a deschis ușa, dar Dudu și-a continuat alergarea, trecând pe lângă ea ca și cum n-ar fi fost acolo. Curând, răcnetele lui se auzeau din stradă, dar ele erau acum acoperite de strigătele bunicii. Dănuț! Dănuț! Și iarăși: Dănuț! Ăsta-s eu. Și brusc mi-am dat seama că bunica era speriată la culme că am pățit eu ceva, așa că m-am ridicat de pe pătura de sub cireș și am făcut câțiva pași spre marginea livezii, acolo unde bunica mă putea vedea. Și de-acolo i-am făcut cu mâna, iar ea s-a liniștit. Dar, în toată povestea asta, mie cumva gândul îmi stătea doar la lobodă.
În grădina vecină a ieșit apoi și mătușa Veronțea, care a strigat peste gard către bunica:
— No, șcio stalosia?
— Ia ni znaiu, i-a răspuns bunica. Un hlopeț nebun a trecut z’menea golîi i pișou na ulițu.
Vorbeau în ucraineană, dar nu-mi prea păsa, că înțelegeam perfect ce-și spun. Mătușa o întrebase pe bunica ce s-a întâmplat, iar bunica îi spusese: „Nu știu. Un copil nebun a trecut gol pe lângă mine și s-a dus în stradă”.
Cu mine bunica nu vorbea foarte des ucraineană, încerca să mă învețe româna, așa încât să nu-mi fie greu la școală, când avea să vină vremea. Dar cu celelalte cinci surori ale ei și cu bunicul numai așa vorbeau. Nici bunica, nici bunicul nu erau chiar ucraineni. Mama bunicii fusese ucraineancă, iar tatăl ei, român. Mama bunicului fusese de asemenea ucraineancă, iar tatăl lui, român. Doar că bunica vorbea de-acasă ucraineană și română, pentru că limbile astea le știau copiii din satul ei, iar bunicul vorbea de-acasă rusă și română, căci limbile astea le știau copiii din satul lui. Așa că limba lor comună devenise un amestec de română, rusă și ucraineană, căruia ei îi ziceau simplu „ucraineană”. Limba asta unică, pe care eu o înțelegeam bine, era folosită de bunica, așa am zis deja, și cu mătușile. Poate un pic mai golită de cuvinte rusești, dar pe mine nu mă durea capul de asta, căci habar n-aveam oricum care cuvinte erau ucrainene și care rusești. Ba, ca să fiu sincer, nici care erau românești nu deslușeam pe deplin, căci printre copiii de pe stradă era și Vanea, care era lipovean și vorbea rusă, dar și Micu, care era român, dar învățase ucraineană de la bunica lui, așa că și în jocurile noastre ne foloseam uneori de limba asta specială. Și era în regulă, nu trebuia să știm care parte era în română, care în ucraineană și care în rusă, de vreme ce nici pe ceilalți copii nu-i prea durea capul de asta, căci ne înțelegeam între noi și totul mergea ca uns.
Dudu încă răcnea în stradă, așa că bunica și mătușa Veronțea s-au dus la el. Eu, cu toate că aveam o poftă crâncenă de lobodă, m-am luat după ele și, când am ajuns la poartă, m-am așezat pe bancă și l-am ascultat pe Dudu răcnind. Bunica și mătușa Veronțea, pe care o chema Veronica, de fapt, dar în ucraineană nimeni nu zicea Veronica, ci Veronțea, s-au dus spre Dudu și au început să-i vorbească. Între timp ieșiseră și Tanti Lica, Tanti Rodica, dar și Mihai, Savin și Dan, trei dintre cei nouă copii ai lui Tanti Lica, precum și Lăcrimioara și Adriana, două dintre cele trei fete ale lui Tanti Rodica. Și toți vorbeau deodată cu Dudu cel gol și pictat cu funingine, iar eu nu pricepeam nimic, auzeam doar răcnetele lui și mă uitam, așa, la ei toți. După care am văzut-o pe bunica ducându-și ambele mâini pe obraji, dând din cap și spunând „Oi, oi, oi!”. Și mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău de tot.
Pe Dudu l-a acoperit cu o pătură tanti Rodica și l-a dus în casa ei. Eu am întrebat-o pe bunica:
— Da’ ce-a pățit?
Iar bunica mi-a spus:
— Trebuie tu să știi tot!
Și a intrat, alergând, în curte. După un pic de timp, a ieșit cu o găleată în mână. Și tot cam atunci au început să iasă din curțile lor, cu găleți în mână, Tanti Rodica și Tanti Lica, dar și Mihai și Dan. Iar pe Savin l-am văzut ieșind de la Micu din curte, nu observasem când s-a dus acolo. În spatele lui Savin era Micu, iar în spatele lui Micu erau părinții lui, Nenea Aurel și Tanti Ghenea, căreia bunica îi zicea Cumțea Ghenea, amândoi cu câte o găleată în mână. Și toți au început să alerge spre colțul străzii.
— Ce, crezi că a vrut să umble așa, gol, că i-a plăcut? a continuat prietenul meu. Nu ți-a zis Savin? A dat foc la paie, în șură, că a vrut să vadă dacă se aprind. Și s-au aprins al dracu’, ca paiele. Dudu s-a uitat ca prostu’ cum ard paiele și nici n-a văzut când a luat foc și casa.
Eu i-am privit de pe bancă până când au ajuns la colț și au luat-o cu toții spre deal, acolo unde locuia Dudu. Și privind așa în lungul străzii, nici n-am observat când lângă mine s-a așezat Micu, care m-a împins cu șoldul și mi-a zis:
— Dă-te mai încolo.
M-am dat. Micu a scuipat cum numai el, dintre toți băieții de pe stradă, știa s-o facă, adică printre dinți și drept, de parcă ar fi tras cu o praștie la țintă. Și-apoi a zis:
— Prost îi Dudu.
Ăsta era un cuvânt interzis, dar îl foloseam și eu des, atunci când nu mă auzeau bunica sau tovarășa educatoare. Acum însă cumva nu mi-a venit să zic la fel, că mi-era un pic milă de Dudu, dar nici să-l contrazic pe Micu nu puteam. Așa că i-am spus:
— Îhî. N-are destulă minte. Umblă gol așa, aiurea, prin sat.
Doar că Micu s-a uitat la mine ciudat și a dat din cap, apoi a scuipat iarăși printre dinți.
— Bă, boule, a luat foc! I-au ars hainele pe el, de-asta s-a dezbrăcat.
Nu-mi trecuse o clipă prin cap așa ceva, de-aia m-am uitat foarte mirat la Micu.
— Ce, crezi că a vrut să umble așa, gol, că i-a plăcut? a continuat prietenul meu. Nu ți-a zis Savin? A dat foc la paie, în șură, că a vrut să vadă dacă se aprind. Și s-au aprins al dracu’, ca paiele. Dudu s-a uitat ca prostu’ cum ard paiele și nici n-a văzut când a luat foc și casa. Arde acuma, de-asta au fugit toți cu căldările. Numa’ că prostu’, când a văzut că arde casa, și-a dat seama că frate-su ăla mic e în leagăn înăuntru. Și a intrat după el. Da’ n-a apucat să ajungă la frate-su, că i-au luat foc hainele. Și de-aia a ieșit urlând și și-a aruncat hainele de pe el.
— A venit peste deal, prin grădina mea, am zis.
– Mda, a zis Micu. Prostu’!
După care s-a ridicat și a zis că pleacă acasă, că are trei porcușori și un țipar prinși de dimineață cu undița la Apa Sucevei și i-a pus în vana cu apă de ploaie, să vadă cât trăiesc acolo.
— Vrei să vii să-i vezi?
Am dat din cap că nu, pentru că mie nu-mi plăceau decât peștii prinși cu mâna, nu cu undița. De ăia prinși cu undița mi-era milă, că aveau gurile crăpate sau uneori chiar și un ochi scos. Pe ăia prinși cu mâna îi țineam și eu, doar că nu în vană, ci într-un borcan de murături. Bun, borcanul ăla era gol când puneam peștii în el, doar că peste iarnă era umplut cu murături. Acum, sincer s-o zic, chiar dacă peștii mei erau întotdeauna doar dintre cei prinși cu mâna, nu câștigasem niciodată concursurile noastre. Făceam concursuri dintr-astea, țineam pești ca să vedem ai cui trăiesc mai mult. Dar ai mei, chiar dacă n-aveau gurile crăpate sau ochii scoși, tot mureau primii, deși le puneam atât de multă pâine și mămăligă, că nu se mai vedeau, abia aveau loc să mai înoate. Uneori puneam și câte cinci bucăți mari de pesmet și jumătate de mămăligă, dar tot mureau. Asta-mi provoca o mare ciudă, nu înțelegeam cum peștii mei, tratați cu milă, mureau continuu primii. Dar e deja altă poveste și n-am chef s-o zic acum.
Lui Micu nu i-am zis că mi-era milă de peștii lui, am dat doar din cap că nu vreau să vin să-i văd. Așa că el a plecat, iar eu am rămas pe bancă, privind strada ba spre colțul unde dispăruseră toți cu gălețile, ba în partea ailaltă. Apoi am început să mă plictisesc și mi-am amintit că Micu știe să scuipe ca nimeni altul, așa c-am luat la țintă părul din fața casei și l-am scuipat printre dinți din toate pozițiile, până m-am umplut și eu de scuipat și mi-am dat seama că mi-e deja tare foame.
Am intrat în curte și am început să caut prin bucătărie. Nu am găsit decât niște chișleag și niște lapte acru, plus resturile de la ieșnița de dimineață, pe care n-am apucat s-o mănânc. Mi-am pus chișleag într-o cană și am mâncat toată ieșnița. Și-abia când am terminat, am auzit-o pe bunica reintrând în curte. Am ieșit din bucătărie: era roșie toată, cu părul vâlvoi. Și, mai rău de-atât, plângea. Am venit spre ea și am îmbrățișat-o, căci îmi dăduseră și mie lacrimile. Ea m-a mângâiat pe cap mult timp, mult de tot. Chiar și după ce ne-am așezat pe treptele din fața ușii, a continuat să mă mângâie pe cap și să plângă.
N-am vorbit prea multe, ba chiar n-am vorbit deloc. Doar când m-am plictisit stând așa, am rugat-o să-mi facă niște lobodă cu smântână la prânz. Iar ea a zis că-mi face și m-a îmbrățișat iarăși.
La Pavilioane
Bunica lucra la Pavilioane. Pavilioanele însemnau, pentru cei din sat, locul în care rămâneau peste noapte mecanicii de locomotivă aflați în tranzit. Însemnau totodată cele câteva familii care locuiau acolo plătind o chirie măruntă, la care aveau dreptul pentru că lucrau la CFR. Pentru mine, Pavilioanele au însemnat multă vreme sala mare, plină cu paturi ca de spital, în care mă jucam cât timp bunica își vedea de serviciul ei. Și în care făceam gimnastică între paturi, ținându-mă cu mâinele de barele de fier ruginite. Uneori, când nici un mecanic nu rămânea peste noapte, iar bunica se nimerea să lucreze partea de „doișpe” din „doișpe cu douăjpatru”, îmi permitea chiar să dorm acolo, în paturile alea mirosind mereu a curat, unde era mult mai bine decât acasă. Nu pentru că acasă n-ar fi mirosit a curat, ci pentru că aveam un singur pat în camera mea, pe când acolo mă culcam în ce pat alegeam din cele 12 frumos aranjate pe două rânduri de câte 6. Abia așteptam deci ca bunica să fie de serviciu. Așa au mers lucrurile multă vreme și cam asta au însemnat Pavilioanele pentru mine până prin clasa întâi. După care au început să însemne altceva.
Mihaela era fata uneia dintre familiile ce locuiau acolo cu chirie. O știam de-o vreme, dar fără să avem de împărțit mai mult decât câteva cuvinte spuse într-o doară, în rarele ocazii când ne întâlneam. Rare pentru că, mai întâi, ea nu ieșea prea des, părinții n-o lăsau nesupravegheată căci Pavilioanele erau chiar lângă calea ferată; apoi, pentru că nici eu nu prea ieșeam, căci îmi plăcea mult prea mult să fac gimnastică în sala cu paturi, unde între timp participam la concursuri mondiale, în care mă luptam cu cei mai mari gimnaști ai lumii și câștigam deseori (uneori acceptam să ies pe locul al doilea pentru simplul fapt că observasem cât de mare era bucuria când, după un concurs pierdut, aveam ocazia să-mi iau revanșa la următorul, revenind în glorie pe cea dintâi treaptă a podiumului).
Însă în clasa întâi Mihaela mi-a devenit colegă. Iar lucrurile s-au schimbat fundamental, pentru că, fiindu-mi colegă, i-am putut observa gropițele din obraji. Bine, nu doar eu: toți colegii i le observaseră, iar asta pentru că învățătoarea, încă din prima zi, îi spusese așa: „Tu, fetița cu gropițe în obraji, stai în bancă cu blonduțul ăsta de-aici.” Încă nu ne știa prea bine numele și ne spunea după cum îi venea, așa că toată lumea a știut-o de-atunci pe Mihaela drept fetița cu gropițe în obraji. Iar pe mine colegii m-au știut drept „blonduțul ăla de-acolo”.
Faptul că am fost colegi de bancă n-a schimbat cine știe ce în relația noastră. Ea a rămas la fel necomunicativă precum la Pavilioane. Eu am rămas la fel de tăcut, dar nu pentru că n-aș fi vrut să-i vorbesc, ci pentru că gropițele alea ale ei mă fâstâceau îngrozitor. Mai rău, ajunsesem să le visez peste noapte, acasă. Zic acasă pentru că tot din cauza lor, chiar și-atunci când bunica se nimerea în „doișpe”, eu începusem să nu-mi prea mai doresc să merg la Pavilioane. Pentru că-mi era frică: de vreme ce îi eram coleg de bancă Mihaelei, era clar că nu mai puteam să tac mâlc sau să trec nepăsător pe lângă ea dacă o vedeam întâmplător acolo. Cu siguranță ar fi trebuit să-i vorbesc. Și dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, ce puteam să-i zic? La școală, în rarele ocazii când schimbam niște vorbe, era simplu: chiar dacă simțea că mi se-aprind obrajii când mi se adresa, ziceam imediat ceva despre penarul meu albastru cu pescăruși, cumpărat de bunica după o vizită în URSS, sau o dădeam rapid pe lecțiile din abecedar. Iar în vreun caz extrem, mă gândisem mult la asta, dacă n-aș fi găsit pur și simplu absolut nimic de spus, aș fi putut s-o trag de codițe. Unele fete râdeau dacă erau trase de codițe, altele se supărau, dar, oricum ar fi fost, lucrul ăsta era un obicei răspândit și în mare măsură acceptabil la școală. Așa că, la nevoie, puteam să-mi asum riscul. Însă ceva îmi spunea că acasă, la Pavilioane, nu prea s-ar fi cuvenit să fac asta. Acolo ar fi trebuit, fără doar și poate, să-i vorbesc. Și mi-era frică, tare frică de o asemenea situație. Dacă, fâstâcindu-mă ca de-obicei, aș fi ajuns să-i povestesc visele mele? Mai ales unul dintre ele, de care mi-era îngrozitor de rușine, în care ajunseserăm amândoi în baia de la Pavilioane, doar noi doi acolo, și… Nu, pe-acela nici aici nu pot să-l povestesc, darmite să i-l spun ei? Și tocmai de asta mi-era frică: eu știam cum mă fâstâcesc și cum, în starea aia, cuvintele se-aruncă din gura mea tălâmbe, fără să mă mai bage în seamă. Și nu pot face nimic să le opresc. De asta am tot găsit motive să nu merg cu bunica la Pavilioane.
Am căzut, ea a căzut peste mine, un cot al ei m-a lovit peste frunte, iar capul mi s-a zguduit teribil, apoi, în rostogolire, un obraz al ei s-a lipit, fierbinte, de un obraz al meu. Și am rămas așa, obraz lipit de obraz, secunde, cine știe câte secunde…
Așa a trecut toamna, așa a început și iarna. Deja mi-era dor de Pavilioane, încercasem toată toamna gimnastică în grădină, însă crengile de jos ale copacilor erau groase, cădeam, nu mai puteam păcăli pe nimeni că sunt cu adevărat campion, chiar dacă ridicam mâinile a victorie și-mi aranjam medalia de aur la gât. Era fals, simțeam asta, nu există campion mondial care să cadă la fiecare exercițiu. În prima mea vacanță de iarnă, pentru că bunica se nimerise la un „doișpe”, iar bunicul era plecat cu cine mai știe ce treburi, am fost nevoit să o urmez totuși la serviciu, căci singur acasă parcă încă nu-mi prea venea să rămân. Am intrat rapid în pavilionul în care se afla sala cu paturi și m-am trântit într-unul, așteptând să se facă noapte. Nu de alta, dar cu siguranță noaptea n-avea să fie vreun pericol s-o întâlnesc pe Mihaela. Problema era că pe-afară se auzeau strigăte fericite de copii, iar bunica a intrat la un moment dat și mi-a zis: „Tu nu ieși? Ninge frumos și s-a făcut ditamai derdelușul în spatele pavilionului.” Nu puteam să nu ies, pentru că știa ce mult îmi place iarna și mai ales un derdeluș bine făcut, iar dacă aș fi spus nu, sigur ar fi crezut că-s bolnav, s-ar fi îngrijorat, cine știe ce-ar fi ieșit din asta. Am dat din cap că ies, gândindu-mă că Mihaela oricum nu era lăsată nesupravegheată de părinți, deci n-avea să fie acolo.
Într-adevăr, nu era lăsată nesupravegheată. Fratele ei mai mare venise de la București, unde făcea liceul în grija mătușii sale, sora mamei Mihaelei. Iar Mihaela era înflăcărată în obraji și cu mare chef de joacă. S-a repezit la mine de cum m-a văzut, mi-a zis ceva ce n-aveam cum să înțeleg, căci valurile de emoții îmi năvăliseră din stomac înspre cap ca un uragan și-mi făceau urechile să țiuie îngrozitor. M-a luat de mână, surprinzător, iar eu m-am lăsat dus așa, fără vorbe, cu țiuit în urechi, spre derdeluș. Acolo erau niște bucăți de celofan, Mihaela îmi arăta una, eu o vedeam, înțelegeam că urma să ne așezăm pe ea și să ne dăm drumul la vale, dar uraganul se întețea, abia puteam respira. Așa încât, nici eu nu știu cum, m-am trezit alunecând și, în cădere, cosindu-i și Mihaelei picioarele. Am căzut, ea a căzut peste mine, un cot al ei m-a lovit peste frunte, iar capul mi s-a zguduit teribil, apoi, în rostogolire, un obraz al ei s-a lipit, fierbinte, de un obraz al meu. Și am rămas așa, obraz lipit de obraz, secunde, cine știe câte secunde… Și toată căldura din obrazul ei s-a scurs în mine și am tremurat, dar nu de frig, am tremurat dintr-un cu totul alt motiv, cel mai frumos și mai plăcut motiv din lume, pe care însă n-aș fi știut să-l pun în cuvinte. Am tremurat de căldura ei, așa cum am făcut-o într-un vis pe care n-aș fi vrut niciodată să mă fâstâcesc într-atât încât să i-l povestesc.
Și-apoi, Mihaela s-a ridicat și a râs. Și-apoi, eu m-am ridicat și am râs.
Din clipa aceea am știu că tot ce vreau e ca bunica să intre cât mai des la „cu doujpatru”, iar eu să revin și să tot revin la Pavilioane. Și asta am făcut tot restul iernii, cea mai caldă iarnă din viața mea. Cea mai caldă și cea mai plină de vânătăi. Căci, cât a existat derdeluș în spatele pavilionului, m-am împiedicat de zeci, de sute de ori. Iar Mihaela a căzut de zeci, de sute de ori în iarna aceea peste mine. Și în căderile noastre m-am învinețit de câteva ori, odată ghetele ei chiar mi-au întors degetul mic și a trebuit să-l țin strâns bandajat câteva zile, dar la fiecare cădere se nimerea ca obrazul ei fierbinte să se atingă de obrazul meu, așa că nu existau dureri pe care să-mi fie frică să le suport.
Am urât topirea zăpezii. M-am gândit o vreme că aș putea să-i pun piedici, în lipsa derdelușului, dar mi-am dat seama rapid că în felul ăsta căderile ar fi dus eventual la julituri sau mai rău, nicidecum la doi obraji lipiți unul de altul. Am rămas colegi de bancă, dar evident că nici acolo n-aveam vreo metodă de a-i atrage obrazul spre al meu. Așa că am jinduit și am visat. Și mi-am jurat că iarna următoare vor fi zeci, sute de căderi pe zi, nu de-a lungul întregii perioade de existență a derdelușului.
Însă înainte de iarna următoare a venit vara. Odată cu vacanța, Mihaela a plecat cu întreaga familie la București. Iar la sfârșitul ei, la sfârșitul acelei veri urâte, bunica mi-a spus că, de fapt, nu fusese o plecare în vacanță, ci o mutare. Pentru că părinții fuseseră transferați tot în cadrul CFR și-și luaseră chirie în alte Pavilioane, de astă dată bucureștene.
Nu-mi amintesc când am mers ultima oară la Pavilioane cu bunica. Însă, în mod cert, a fost înainte de a afla că Mihaela s-a mutat. Cumva, tot pe-atunci mi-a trecut și dorința de a deveni campion mondial la gimnastică între paturi, deși participasem la câteva concursuri frumoase vreme de câțiva ani. Dar uneori și astea se termină. C-așa merg lucrurile.
