Birmaneza de la unu

Femeie să fie, până la urmă, că mai apoi văd eu, mi-am zis, oftând. Cu câteva clipe mai înainte mă surprinsesem analizând cu poftă spatele doamnei Marta de la brutărie. Când eram puștan, categoriseam gagicile și după consistența rotunjimilor dorsale: cur moale sau cur tare, iar tanti Marta intra și acum în ultima categorie. Era de-o vârstă cu maică-mea, avea părul înspicat cu cenușiu, dar ce bine stăteau pantalonii ăia albi pe ea și când se aplecase să îmi dea franzela pe care i-o arătasem cu degetul înmănușat, masca îi alunecase, dezvelindu-i o parte din obraz și nasul. Deși o vedeam aproape zilnic de câteva luni încoace, nu îmi dădusem seama până atunci că doamna Marta avea un profil elegant, de aristocrată.

Vremea se făcuse tocmai bună de stat prin oraș, păcat că trebuia să scriu o declarație pe proprie răspundere doar ca să mă duc să îmi iau câteva cutii cu bere de la magazinul de jos. Mă uitam după femeile înfofolite mai ceva ca musulmanele practicante și simțeam cum viața trece pe lângă mine. Nu că aș fi fost vreun mare crai, sunt scund, slab, cu burtă de bere și, în câțiva ani, voi începe să chelesc, știu sigur asta – e în familie, dar măcar înainte aveam cu ce îmi clăti ochii, aveam la ce visa noaptea, ba agățam și câte-o fată din joi în Paști fiindcă am față simpatică, cel puțin așa mi s-a spus, și sunt băiat spiritual, așa îmi spun eu. Acum de-abia le mai vedeam ochii, darmite să mă mai bag în seamă cu o glumă, de la doi metri distanță.

Nici în după-amiaza aceea lumea de pe stradă nu dădea semne că ar fi început să se relaxeze, deși termometrele arătau spre douăzeci și cinci de grade, iar oficialitățile anunțaseră că vârful epidemiei fusese atins și situația era ținută sub control. Hotărât lucru, primăvara nu mai e ce-a fost, mi-am zis înciudat când m-am văzut în casă. Am pus sacoșa lângă ușă, m-am descălțat pe covorașul îmbibat cu clor de la intrare, mănușile și masca au zburat la coș, hainele în mașină, m-am spălat pe mâini temeinic, numărând încet până la douăzeci, apoi pe față, la fel. Mona mi-a zâmbit suav când am înmuiat laveta în spirt ca să dezinfectez clanțele, cheile și cumpărăturile. La baxul de bere eram atât de obosit după ștersul metodic al fiecărei pungi sau caserole care conțineau hrana mea pe o săptămână, încât am renunțat odată ce am terminat cu prima cutie. Abia târându-mă, mi-am pus un tricou și o pereche de pantaloni scurți pe mine și m-am aruncat pe scaunul din balcon, cu berea în brațe.

Am terminat-o din câteva guri și am înjurat cu voce tare când mi-am dat seama că nu îmi potolisem setea. Mi-am aprins o țigară, uitându-mă enervat la Gigi, motanul tărcat, care se cățărase pe marginea balconului și voia să prindă o vrabie.

— N-ai nicio grijă, așa-i? l-am apostrofat, cu obidă.

Din balconul de dedesubt s-a auzit un mieunat. Gigi s-a avântat de-a lungul iederei, mai, mai să își rupă gâtul. Ar trebui să îl las să cadă, scap de o grijă, mi-am zis, dar l-am prins de picioarele din spate și i-am făcut vânt în sufragerie. Am închis ușa după el și m-am uitat în balconul de la unu. O birmaneză pufoasă se sorea pe balustradă, lângă o mușcată înflorită, nepăsătoare la drama pe care o iscase în apartamentul meu.

Măcar de-ar ieși și vecina la soare, ca mâța, mi-aș clăti și eu ochii, aș mai schimba o vorbă cu cineva. Vecinei, spre deosebire de pisica ei, nu îi plăcea soarele sau, cel puțin, eu nu o văzusem niciodată scoțând capul pe balcon pentru o gură de aer proaspăt, așa cum făceam noi, ceilalți locatari. Ce-i drept, stăteam acolo de puțină vreme și nu îi știam încă obiceiurile. Mă mutasem în apartament chiar când începuse toată tevatura cu statul în casă, dar aflasem că dedesubt locuiește o femeie chiar în a doua seară petrecută acolo, când fusesem cât pe ce să o inund fiindcă, asta am descoperit mai târziu, ușa mașinii de spălat se închidea numai ajutată cu un ghiont zdravăn.

Coborâsem de urgență la apartamentul de dedesubt ca să aflu dimensiunile dezastrului, dar nu îmi răspunsese nimeni. Ultimul lucru pe care îl doream era să mă văd în stradă, în timpul stării de urgență, așa că insistasem – îl căutasem pe administrator și făcusem rost de numărul de telefon al proprietarei. După mai multe apeluri ratate, îmi răspunsese și mă informase, cu o voce mică, elegantă, că nu avea nicio pată pe tavan. Nu, nu fusese acasă mai devreme, dar totul era în regulă, dacă apărea vreo problemă, mă va contacta sigur, sunteți domnul…?  

— Gavrilescu, Bogdan Gavrilescu, m-am recomandat automat, uluit de tonul elevat, dar în același timp pisicos, al femeii. 

— Eu sunt Despina Anton, a zis ea. Bine ați venit la noi în bloc, domnule Gavrilescu!

Vocea melodioasă a Despinei îmi venea în minte din ce în ce mai des, pe măsură ce zilele, iar mai apoi săptămânile, se scurgeau încet, monotone și identice. Mi-o imaginam subțire, vioaie, cu gesturi nervoase, o trestie palidă de la lipsa soarelui care, de când e obligată să stea în casă, a învățat să coacă brioșe și și-a cumpărat espressor pentru a bea flat white în bucătărie, visând că stă pe terasa cafenelei preferate, alături de prietenele pe care acum le putea vedea doar pe FaceTime sau Zoom.

Probabil că avea o slujbă de birou pentru care, la fel ca colegele mele, se machia și îmbrăca în haine de oraș în fiecare dimineață, doar ca să simtă că intră în rutina zilnică. Mă amuza toată chestia asta cu rutina, eu nu ieșeam din aceleași haine cu zilele, dar nu voiam să contrazic în față o femeie, mai ales dacă era frumoasă. Nu reușisem să aflu mare lucru despre ea căutând pe net, poate folosea alt prenume, dar eram sigur că lucra într-un domeniu creativ – cu vocea aia de copiliță nu o vedeam făcând contabilitate sau programare. Mi-o imaginam întinsă pe o canapea comodă, acoperită pe jumătate cu o pătură colorată de la Ikea, mângâind cu degetele lungi și delicate pisica și sorbind din shake-ul de fructe și legume pe care, atentă la siluetă, l-ar fi băut seara în locul cinei, pentru ca apoi să ofteze și să își pregătească o baie cu săruri, în care stătea cu orele, butonând telefonul. Verificasem tabelul de la întreținere și știam că locuiește singură, așa că fantezia nu îmi era stricată de niciun macho care să o scoată din amorțeală. Mi-ar fi plăcut să fie brunetă și să aibă ochii mari și verzi, dar dacă mă gândeam bine, nici o blondă, tunsă scurt, cu părul răvășit, nu m-ar fi deranjat. Femeie să fie până la urmă, iar, după glas cel puțin, Despina părea o femeie de calitatea întâi. 

Ce-ar fi dacă aș forța o întâlnire, m-am întrebat într-una din după-amiezile leneșe în care mă plictiseam în bătaia soarelui. I-ar face bine și ei, nici nu aș încălca prea mult regulile, stăm, până la urmă, în aceeași clădire, iar Gigi va fi mulțumit să cunoască personal birmaneza aia fâșneață, în loc să își blesteme zilele că nu a fost castrat la timp. Ajuns aici cu gândul, am sărit din scaun și m-am repezit spre marginea balconului. Lipit cu pieptul de balustrada de beton, am studiat cu atenție ramurile și tulpinile mai groase ale iederei care îmbrăca blocul până la etajul trei, verificându-le rezistența. Nici nu era nevoie de prea mult. O clipă de neatenție, o ușă uitată deschisă, și Gigi ar fi alunecat în balconul de jos, spre fericirea lui și a mea. 

Am intrat în casă și am scos două beri din frigider, sub privirile blegi-umede ale motanului.

— Hai cu tata, l-am chemat cu glas mieros.

Animalul m-a privit cu un ochi, a căscat leneș și a sărit pe canapea, cuibărindu-se pe perna lui preferată. 

— Fir-ai al dracului să fii, să nu-mi zici că te-a izbit lenea, l-am luat la rost, nervos.

Gigi și-a înfipt mai bine nasul în coadă, torcând fără să mă bage în seamă. Am ieșit pe balcon, trântind ușa, mi-am deschis o bere, am aprins o țigară și am respirat adânc. Nu mergea așa. Dacă era după el, puteam să aștept mult și bine până să o întâlnesc pe Despina. Întâmplarea trebuia programată cu grijă. Mă mai îngrijorau și talentele de alpinist ale pisicii. Crai, crai, dar împlinise zece ani. Uneori mai greșea câte o săritură și îl vedeam scurgându-se moale pe podea după ce ratase, la mustață, masa sau dulapul spre care își luase avânt. Nu aveam inimă să îl trimit la moarte, chiar și în numele fericirii mele.  

M-am gândit toată noaptea la o soluție. În cele din urmă mi-a venit ideea să plantez animalul pe balconul ei. Aveam să aștept până când luminile Despinei se închideau, observasem că dă stingerea în jur de unsprezece, și să îi fac vânt lui Gigi în casa ei nu mai târziu de unșpe jumate, ca să nu mă duc peste femeie în toiul nopții pentru a-mi revendica pisica. Mă gândeam cu încântare la fața ei dulce, trebuia să fie neapărat așa, când îmi va deschide ușa, cu ochii umflați de somn, îmbrăcată într-un halat de casă vaporos. Eu, în schimb, voi purta tricou și blugi, nici haine de casă, nici ceva prea formal, și mă voi parfuma discret, cât să nu pară că mi-am dat silința. Îi voi mulțumi din toată inima pentru ajutor, îl voi recupera rapid pe Gigi și voi pleca, cerându-mi scuze că am deranjat-o. A doua zi, cuprins de remușcări fiindcă îi stricasem somnul, îmi voi cere scuze a doua oară și o voi invita la o cafea la mine. 

Deci să-ți explic, băiete. O femeie nu se cucerește cu subterfugii ieftine. Auzi la el! Îi arunci pisica în balcon. Dar unde suntem aici – la grădiniță, în Game of Thrones?

Planul părea bun, dar nu rezolvasem problema cea mai grea: teleportarea lui Gigi pe balconul ei. Mi-am adus aminte că, pui fiind, îi plăcea să se ascundă în pungile de cadouri. Cum găsea una, cum țuști în ea, ba chiar se lăsa plimbat prin casă, fără să zică nici măcar pâs. Cadouri nu primisem în ultima vreme, dar aveam o sacoșă din pânză, cu care îmi căram cumpărăturile de la magazin. Am decis să-i prind mânerele cu o sfoară mai rezistentă, să îl cobor pe Gigi până la unu și să-i fac vânt în balcon. Nu era o idee prea grozavă, până și eu, oricât de înfierbântat eram, îmi dădeam seama de asta, dar alta mai bună nu aveam. Mai mult chiar, mi se părea că are ceva sorți de izbândă. Pentru ca planul să reușească trebuia, în schimb, să-l obișnuiesc pe animal să stea cuminte, în sacoșă, până la destinație.

Din clipa în care mi-a venit ideea, am lucrat neobosit la domesticirea motanului. De dimineață până seară îl alergam prin casă și, cum îl prindeam, pac, îl băgam în plasă. Lucrurile nu mergeau însă așa cum speram. Comportamentul lui Gigi, ca și al meu de altfel, se modificase odată cu înaintarea în vârstă. Eu devenisem mai aventurier, Gigi era, în schimb, mai precaut. Fiecare tentativă de a-l băga înăuntru se lăsa cu mieunături jalnice, la început, mai apoi cu urlete, atacuri și zgârieturi. După câteva zile de încercări, Gigi și-a mutat sediul general sub fotoliul din sufragerie și a început să aplice reguli stricte de izolare socială: mârâia la mine când mă apropiam la mai puțin de un metru distanță. Mi-am dat seama că planul e sortit eșecului.

Într-o după-amiază, am ieșit din duș nerăbdător să îmi aprind o țigară și să beau ceva rece. Era cald afară, cald în casă, iar aburii din baie mă moleșiseră. Am pus o pereche de boxeri pe mine, mi-am turnat niște bere rece într-un pahar și am deschis larg ușa de la balcon, să intre aer proaspăt în sufragerie, apoi m-am aruncat pe canapea.

— Băi băiete, băi, ce faci?

Am tresărit auzind vocea graseiată și onctuoasă care părea că vine de nicăieri.

— Să nu-mi spui că te-ai speriat. Mraau, a zis Gigi și a ieșit de sub fotoliu, dând tacticos din coadă. Mă scuzi, nu asta a fost intenția mea…

Am sărit de pe canapea și m-am lipit cu spatele de ușă, ba mi-am făcut și o cruce, așa cum mă învățase bunica, ca să mă apăr de Necuratul.

— Mraau, nu-s Dracu, deși nu ar strica.

— Poftim?

— Păi la cât de tolomac ești, clar ai nevoie de ajutor profesionist. Avem nevoie, de fapt, că nu ești singura parte interesată în toată treaba asta. Necuratul ar fi cel mai indicat, dar în lipsa lui va trebui să te descurci cu mine.

— La ce te referi?

— La ce mă refer? La floricele și albinuțe, la salvarea balenelor, m-a maimuțărit Gigi, dându-și ochii peste cap. La o narcisă delicată care are nevoie de grădinar. La Despina mă refer, bineînțeles. Am obosit să te văd cum te agiți inutil prin casă și pui la cale tâmpenii. Mraau. Și dacă te-ar afecta doar pe tine, ar fi în regulă, dar ideile tale mă impactează direct pe mine. Așa că vino-ncoa’ să-ți explic niște chestii. Hai, nu fi timid, treci pe canapea.

Încă nevenindu-mi să cred, am făcut doi pași spre el.         

— Stai, staai! M-am răzgândit. Adu-mi o porție din somonul ăla, întâi. O discuție ca asta nu merge pe stomacul gol… Hai, repede, repede, să nu-mi pierd ideile, a sâsâit motanul spre mine.

M-am grăbit spre bucătărie și i-am umplut castronul cu pateu de somon. Când am revenit, Gigi se urcase pe masă și amușina sticla de bere.

— Nu înțeleg cum puteți voi, oamenii, să beți porcăria asta. Nu-i de mirare că vă e greu cu femeile. En fin… Fă-te-ncoa’ și dă somonul, mi-a zis, dând din coadă, cu un aer vag amenințător.

O vreme a lipăit mulțumit din castron, apoi s-a lins tacticos pe bot și pe lăbuțe.

— Așa, a mieunat mulțumit. Viața e mai bună cu stomacul plin. Deci să-ți explic, băiete. O femeie nu se cucerește cu subterfugii ieftine. Auzi la el! Îi arunci pisica în balcon. Dar unde suntem aici – la grădiniță, în Game of Thrones? Și unde mai pui că ai putea să mă rănești, animal egoist ce ești! Nu, cu o femeie nu trebuie să te învârți în jurul cozii, deși recunosc, uneori e al naibii de plăcut să alergi după propria ta coadă, mraau. Cu o femeie trebuie să fii puternic, să fii direct. Pe o femeie trebuie să o iei de ceafă și să… Hmm, nici chiar așa, că nu suntem barbari, nici măcar noi, motanii, nu mai facem d-astea, fără ca măcar să lingem laba doamnei. Dar, revenind, cu o femeie trebuie să fii hotărât. Îți place de ea, trebuie să îi arăți.

Am luat o gură de bere și m-am încruntat în direcția lui.

— Mersi, Gigi, știu și eu asta, doar că nu îmi dau seama cum. Uite, mă gândisem la o chestie și acum dacă tot ești aici și vorbim, mda, vorbim, asta e partea cea mai ciudată dintre toate, am continuat, scărpinându-mă în cap încurcat, o să-ți zic și ție. Cred că m-ar ajuta să aflu mai multe despre ea.

— Cum adică?

— Păi așa… Să aflu ce și cine îi place, ce își cumpără. M-ar ajuta să avem subiecte de conversație, ce zici?

— Of, of, tocilar lipsit de viață ce ești! Păi trebuie să știi după ce bărbați bălește și ce model de vibrator își comandă ca să poți deschide gura?

— Stai, măi, că nu mă gândeam chiar la vibrator.

— Mmm, nu mai spune, o visezi îngeriță? Te suspectez de ipocrizie dar, până la urmă, fiecare cu gusturile lui. Eu unul aș prefera ca birmaneza ei să fie o putoare mică care să mă întindă pe sub toate paturile, pe toate mesele, pe toți pereții, pe gresia de la baie…

— Bine, bine, am înțeles ideea, l-am întrerupt enervat de gândul că motanul meu avea mai multă fantezie decât mine.

— Tu ce ai face în locul meu?

Gigi s-a uitat spre tavan cu o privire aproape umană. Aș fi putut jura că mă socotea un cretin notoriu.

— Păi lucruri simple, băiete, lucruri simple. Te duci, îi miauni sub fereastră, o amușini pe după urechi când trece pe lângă tine… Adică, a dat el nerăbdător din lăbuța stângă, văzând cum ridic sprâncenele: vorbește cu ea! Habla con ella! Talk to her. Atât și nimic mai mult. Du-te, cere-i niște cafea cu împrumut. Asigură-te înainte că ești spălat în urechi, pe dinți și că miroși frumos în rest. Renunță la pantalonii ăștia îngrozitori și pune-ți și tu niște blugi ca lumea pe tine. Doamnelor le plac tipii îngrijiți. Admiră-i holul, pantofii, cărțile, zâmbește, vorbește despre tine, dar nu vorbi prea mult, ascult-o, dar nu o descoase, nu sta prea mult, dar nici nu rupe ușa, fă-i complimente, dar nu exagera, nu fi arogant, dar nici prea deschis, fii misterios, dar nu foarte… și, pe urmă, dacă a râs de cel puțin două ori la niște glume pe care le știi până și tu că sunt exagerat de proaste, invit-o să beți din licorile ălea urât mirositoare care vă plac vouă, oamenilor. Din câte știu eu, asta deschide calea spre sufletul femeilor… și nu numai, a adăugat el, făcându-mi cu ochiul.

— Măi, Gigi, nu fi vulgar!

— Vai, eu vulgar? Parcă nu te-aud seara, când stai în pat și oftezi, rostindu-i numele. Eu sunt pragmatic, băi băiete, băi – un motan pragmatic, adaptat perfect vremurilor grăbite în care trăim! Acum, hai să vă fac cunoștință.

Gigi a țâșnit pe lângă mine și, cu un salt dibaci, a trecut de ușa deschisă a balconului și a aterizat în vârful balustradei. În următorul moment, dispăruse printre frunzele de iederă, mieunând sălbatic. Am lăsat paharul de bere pe măsuță și am fugit după el. Ca un făcut, Gigi avansase mai mult ca niciodată înainte să rămână blocat pe o tulpină groasă, aflată la vreo patruzeci de centimetri mai jos de balustradă. 

— Hai la tata, ce te-a apucat? am strigat, întinzând brațele. 

Animalul a sâsâit amenințător în direcția mea, apoi s-a prins cu ghearele mai bine de crengile de iederă, mieunând disperat.

— Ce faci, domnule, acolo, nu îți e rușine să chinui pisica așa? m-am auzit certat de femeia visurilor mele.

Vecina de la unu se uita la mine încruntată.

Am rămas fără grai. Era mult mai frumoasă decât îmi închipuiam.

— Încerc să îl salvez, am zis slab, în timp ce mă întindeam și mai mult pentru a pune mâna pe motan.

L-am tras înăuntru pe Gigi, în ciuda protestelor lui sălbatice și a unui șir de zgârieturi lungi și adânci cu care mi-a împodobit fiecare antebraț, l-am aruncat în sufragerie și m-am întors într-un suflet la discuția abia începută.

— Auzi, dacă mai continui așa, să știi că te reclam la protecția animalelor. Ce crezi că eu nu aud cum îl chinui în fiecare zi? a strigat Despina când m-a văzut din nou, clătinând dezaprobator fața mică, în formă de inimă, încadrată de o coamă castanie, bogată.

Nu mă gândisem la o șatenă, dar iată că am dat peste una foarte reușită, mi-am zis, zâmbind tâmp.

Capete curioase se iviseră pe la ferestre și prin balcoane.

— Dar nu am făcut nimic, am protestat slab, zâmbind în continuare, deși eram un pic îngrijorat de mulțimea spectatorilor.

Îmi ieșeam din piele de bucurie că vorbeam cu ea, dar lucrurile nu mergeau deloc așa cum sperasem. 

— Nu ai făcut nimic, s-a răstit Despina la mine…

Vocea dulce, pisicoasă, cu care avusesem fantezii zile și nopți la rând, căpătase accente stridente.

— Pune-ți măcar o haină pe tine, domnule, înainte să pretinzi că ești nevinovat. 

Uitându-mă în jos, spre boxerii mei cadrilați, realizați pe principiul salvării planetei și a economiei de material, am revenit rapid cu picioarele pe pământ.

— Mă scuzi, am zis, băgând capul între umeri și înaintând în pași mici, cu spatele, spre ușa camerei. Auzi, am strigat, de la o distanță sigură, amintindu-mi discuția cu Gigi de mai devreme, nu ai cumva niște cafea în plus?

Am văzut cum se încruntă și gura i se rotunjește să formuleze un răspuns, destul de probabil nu unul favorabil mie, dar nu am mai auzit ce zice. Glasul i-a fost acoperit de sirena mașinii de poliție, urmată de binecunoscutul îndemn ce răsuna din portavoci: Vă rugăm, rămâneți în casă. Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să rămâneți în casă. Orice ieșire în spațiul public vă poate pune în pericol sănătatea sau chiar viața.