Acvariul cotidian
M-am născut într-un zgomot infernal. Lângă casa noastră, aproape de tot, cineva lucra cu o bormașină sau un picamer. Zi și noapte, fără oprire. Trăiam cu marele stres, deveneam nervoși, vorbeam cu greu, ridicând tonul, să putem fi auziți. Știam că își bate cineva joc de noi, dar ce puteam face? Treceau anii și zgomotul nu obosea deloc. Cam pe la zece ani, îmi trecuse prin minte ideea că muncitorul care manevra bormașina s-o fi curentat, o fi murit. Mă opream adesea în fața casei cu pricina, dar părinții mei se enervau și îmi interziceau să intru în curtea aceea. Mi-era greu să-mi fac lecțiile, nu mă puteam concentra. Nopțile erau un coșmar oribil, iar când eram departe de casă, la școală sau la magazin, mă dureau urechile, îmi țiuiau. Mai târziu am realizat că devenisem dependent de zgomot, că era un sos cotidian necesar. La 18 ani, mi-am invitat acasă câțiva prieteni să sărbătoresc o vârstă așteptată. Băieții nu suportau zgomotul și, după câteva pahare de alcool, au năvălit în casa cu pricina și au descoperit scheletul unui bărbat lângă picamer. Au dat cu piciorul în mașina diabolică, au scos-o din priză, apoi am continuat cheful. Eu nu mă simțeam bine, parcă eram pe altă planetă. Părinții mei trăiau aceeași stare. După o săptămână, toți din casă eram abulici, leșinați, tăcuți. Atunci tata a luat marea hotărâre: a cumpărat un picamer uriaș, l-a instalat în dormitor, i-a dat drumul, a deschis o șampanie și apoi ne-am culcat cu sufletul limpede, fericiți, ca niște pești care și-au regăsit acvariul.
Cinci ani la morgă
Toți vecinii știu că soțul doamnei Denisa Abrudan a dispărut pe neașteptate. Toate cercetările poliției s-au dovedit a fi eșecuri regretabile. După un an de zile, dispariția părea uitată. Denisa avea un amant chiar când George era în toată puterea, de aceea mulți și-au imaginat scenarii sinistre. De câteva ori Denisa a fost convocată la interogatorii penibile, suspectată pe față de absența soțului, doar că nu se găseau probe, urme, nimic evocator.
Coșmarul a început cu convocările dese la morga orașului, pentru a recunoaște sau nu cadavrele găsite. De fiecare dată Denisa zicea „NU” cu certitudine, doar nu-și uitase soțul cu care trăise zece ani buni. După un an de zile, a apucat-o o depresie scârboasă, numai că prezența lui Ciprian îi aducea alinare. În următorii ani, el a însoțit-o la morgă de fiecare dată pentru identificarea de cadavre. Într-o zi, i s-a prezentat un trup desfigurat, fața era tumefiată, nu prea distingeai mare lucru. Denisa a rostit clar acel „NU” categoric, adăugând: „Chiar dacă fața mortului e o rană urâtă, știu că nu e George, pentru că el avea bărbăția subțire și mică.”
Din ziua aceea, funcționarii de la morgă o chemau doar pentru micile dimensiuni, care erau destul de rare. Se făceau glume nesărate la adresa ei, iar în secret o numeau evaluatoare de penisuri, fiind siguri că domnul care o însoțea stătea bine cu alea-alea. În al cincilea an, Denisa obosise groaznic, iar noaptea, uneori, se trezea brusc și simțea nevoia să se plimbe pe strada cu morga. Oare exista un sindrom nou, care o mâna acolo? se întreba ea. Ciprian nu se mai simțea bine în prezența ei și a părăsit-o fără vreo explicație. Sătulă de tot și de toți, Denisa s-a dus la poliție și a declarat că și-a zidit soțul în pivnița din capătul curții, exact acum cinci ani, după ce i-a pus un căluș în gură și l-a legat fedeleș. Se vedea doar un zid de ciment, acoperit de iederă. Ajutată, desigur, de vânjosul Ciprian.
Intimitate supravegheată
Andrei Pană urcă în autobuzul de șapte dimineața, ca să ajungă în orașul cel mare, trimis de soția Iasmina cu un scop precis: să caute o cabină de duș cu hidromasaj, ceva special, după care se vor interesa de transportul ei în cea mai mare siguranță. Vecinul din dreapta e tăcut, dar cel din stânga se agită pe scaun, tușește, vorbește la telefon, molfăie, însoțit de blestematele notificări sonore ale telefoanelor călătorilor. Negura nopții se împrăștie, lăsând loc unei lumini timide, fragile. Lui Andrei îi priește singurătatea, deși intimitatea lui e supravegheată oarecum, deoarece Iasmina i-a activat locația pe telefon, ca să nu mai vorbim de apelurile ei video surpriză.
Andrei e deja în magazin. Analizează cabinele de duș, i le arată Iasminei, mereu cu telefonul în mână, până când ea se hotărăște: cabina semirotundă Selena, 20 de milioane vechi și expediere gratuită. Zis și făcut. I s-a propus expedierea peste o oră, cât să poată fi ambalat produsul. O dubă albă îl aștepta în fața magazinului. Când a urcat, Andrei a simțit paloarea unui leșin: șoferul era… cea mai tentantă blondă din lume, cu un zâmbet cuceritor, durabil. Pe drum, au vorbit despre una și despre alta, până când mâna dreaptă a zeiței s-a odihnit întâmplător pe piciorul lui. Un declic de zile mari împrăștia scântei invizibile, parfumate. Ea a oprit pe malul unui lac. Deodată a sunat Iasmina cu… video. Speriat, Andrei a aruncat telefonul în lac. Cu locație cu tot. La propunerea fetei, Andrei a despachetat cabina de duș. Au intrat amândoi înăuntru și au împins-o în lac. Ce plutire, ce vrajă, ce hidromasaj natural! Începea o viață lacustră de un erotism magic.
O inundație poetică
M-am cam săturat de prietena mea Daria. De șase ani suntem tot împreună. Musai să gust și alte fructe, viața e scurtă, așa că internetul m-a ajutat s-o descopăr pe Melisa. Ce păr neted, ce sâni de milioane și un zâmbet provocator! Așa o arată pozele. Ne-am scris mesaje și, în seara asta, după ce Daria ajunge la părinții ei, plec s-o cunosc pe Melisa. Sunt sigur că e o rafinată, discretă și subtilă – poate legăm relația cea durabilă.
E cam târziu, noaptea s-a instalat. Îi scriu Dariei „noapte bună”; adaug trei inimioare, apoi comand un taxi pe numele Vlad, adică eu însumi, invincibilul. Strada Jertfei, 32. Melisa e studentă și stă în chirie. Știu că va dura un timp până să ne cunoaștem cum trebuie. Dacă mă va fascina caracterul ei, o s-o părăsesc pe Daria. O să-i spun în față: gata, gata, am găsit ceva mult mai bun.
Îmi deschide Melisa. E prima dată când o văd în carne și oase. Îi ofer trandafirul galben. Îl așază pe o masă și începe să se dezbrace. Apoi vine spre mine și-mi scoate cămașa. Mi-e cam teamă, nu pricep graba asta. Mă duce spre canapea, mă călărește mecanic, mă răsucește, o dată, de două ori, de trei ori… E plăcut oarecum, dar știu bine că totul a devenit sexual. Când să plec, iese un vlăjgan din camera alăturată și-mi cere bani. Cum? Credeai că e gratis? îmi șuieră. Sunt un pește onorabil! exclamă individul. Îi spun că nu am bani la mine, doar ceva nesemnificativ. Mă târăște la subsol, într-un fel de pivniță. Este și un WC spre perete. Îmi spune că voi sta acolo până fac rost de bani. Să-mi sun prietenii, familia, zice. Pleacă și închide. La lumina chioară, urinez. Când trag apa… dezastru! Porcăria nu se oprește, inundația e clară. Bat în ușă degeaba. Apa mi-ajunge la genunchi. Musai să găsesc o soluție, să sun… Lumina slabă a becului se scaldă poetic în murmurul apei ce urcă…
Petrecerea de divorț
Niciodată n-aș fi crezut că oamenii pot inventa așa ceva: petrecerea de divorț. Costă enorm! Numai că Matilda, fosta mea nevastă, a îmbrățișat ideea cu ochi surâzători, adică să-și întâlnească acolo rudele și prietenele. După patru ani de căsnicie fericită, n-aș fi bănuit că niște căpșuni vor distruge totul. Am vrut să-i fac Matildei o surpriză, am plecat de la serviciu, am cumpărat căpșunii și, ajungând acasă, ea era în patul conjugal cu un anumit George, patron de restaurant. Eu i-aș fi iertat rătăcirea, dar Matilda a zis că nu se mai întoarce la unul care… nu mai avea multe cartușe pe țeavă. Asta a zis-o în fața taurului, mi s-a încețoșat mintea și i-am tras o palmă celei care-mi săruta adesea mustața.
Am cheltuit o groază de bani cu invitațiile și celelalte. Normal că petrecerea s-a ținut în restaurantul acelui George, care a mai sponsorizat câte ceva. Invitații au sosit fără cadouri, că doar nu era nuntă, gata să atace meniul. Am început să tremur de nervi: unii doreau să le restitui banii pe care i-au pus la nuntă. A trebuit să fac o listă, să semnez, să promit. La miezul nopții s-a adus un tort uriaș, iar George a cerut-o pe Matilda de soție. M-au și invitat la nunta lor. Am fost obligat să dansez cu Fosta și să beau cu Taurul. După două sticle de vin am cântat cu lăutarii „cu ce m-am ales în viață”, apoi am vomat în spatele restaurantului. După o cafea tare, am cerut-o în căsătorie pe sora lui George, angajată la restaurant pentru spălarea vaselor. Ea făcuse petrecerea de divorț cu o lună înainte. I-am promis că vom face nunta în restaurantul lui George.
Restaurant cu tata
— Mănânci urât, tată! Șterge-ți barba!
— De ce m-ai adus la restaurant?
— Ca să te simți bine.
— Ba nu… că nu mă suportă nevastă-ta.
— Mirela e cu igiena… știi… la oraș e altfel. Plus de asta ar fi trebuit să te descalți, să-ți fie șosetele curate, că Mirela are un miros foarte fin. Hai, mănâncă tot ce vrei, doar eu te-am invitat. O să-mi cumpăr și eu niște paste. Vezi că ți s-a desfăcut cămașa și ți se vede burtoiul. Nu te scobi în văzul lumii! Vrei și o bere? Desigur.
— Tu nu bei?
— Berea e pentru țărani… scuză-mă… așa se zice pe aici. Noi avem finețuri… coniac, tequila, whisky.
— Apoi da, aveți alte posibilități… Ți-am adus banii pe care mi i-ai cerut, să termini cu ratele la apartament.
— Ce bine! Așa tată… Mama cum o duce?
— Tot cu boala ei. Ne descurcăm. Când vii pe-acasă?
— Mirela nu suportă praful de acolo, e alergică. Numai la oraș e în apele ei.
— Oare am adus destui bani?
— Cred… Poate o să-ți cer mai târziu, să putem pleca în excursie în Japonia.
— Aici e plicul cu banii.
— Mulțumesc!… Cum? Văd bine? Tăieturi din ziare? Îți bați joc de noi?
— N-am bani, copile! Aseară a murit maică-ta, musai bani de înmormântare.
— Îmi pare rău… Uite, mă sună Mirela, trebuie să plec. Nu uita să plătești mâncarea, că mă grăbesc. Poate faci ceva economii cu înmormântarea și ne ajuți măcar cu Japonia. Te-am pupat!
Să fiu acel porumbel
Nu ne place orașul de duminică, mai ales ție, Olivia, deși ne plimbăm ca de obicei pe aleile parcului morocănos. De o vreme taci mereu, ai ceva pe suflet, ești copleșită, muncești prea mult la școală, dai teste elevilor, le corectezi, explici, predai, vrei să fii cea mai bună profesoară din liceu. Ni s-a făcut foame și mâncăm pe terasa Ziga-Zaga. Tu preferi cartofi țărănești, eu cer o ciorbă de perișoare. Aș vrea să fiu porumbelul care se plimbă la picioarele tale. Îi arunci firimituri de pâine. Aș vrea să-ți spun că te voi proteja mereu. Ai țipat deodată, te-ai ridicat în picioare. Zici că ai văzut un păianjen. Te liniștești. Ne reîntoarcem în parcul ce însoțește curgerea râului. Ne facem siesta pe o bancă. Nu vorbim. Privim cu ochi somnolenți grupurile de oameni ce trec prin fața noastră. Nu, nu ești în apele tale, dar transmiți un calm ciudat, o resemnare relaxată. Cred că ai ațipit la un moment dat, ți-am simțit părul răsfirat pe umărul meu. M-a cuprins un somn ca o lentoare discretă, punctată de ciripit îndepărtat de păsări și de curgerea apei. Zgomotele se transformă în volute vătuite, ca la un capăt de lume, dând naștere unei voluptăți fără nume. De câteva ori te-ai ridicat și te-ai oprit la parapet, privind valurile râului. Pe malul celălalt am fost adesea amândoi la pasajul cu magazine, cred că de acolo ți-ai cumpărat bluza maronie pe care o porți azi. Aud niște acorduri muzicale, sparte de claxoanele unor mașini. Mișcare browniană în regenerări spiralate. Lumea se îndepărtează de noi ca o navă capricioasă. Un copil pe bicicletă. Un bărbat cărunt cu un câine. Lumea pare calmă, dar într-o așteptare incertă. Nu se întâmplă nimic în micul nostru univers.
Te ridici din nou, treci peste parapet și te arunci în râu. Nu știi înota. Alerg. Îți văd o clipă trupul legănat de valuri. Îmi trec prin minte Ofelia și Virginia Woolf. Te îndepărtezi. Lângă mine, un băiețel cu bicicleta. Un porumbel pe parapet. Tună. Va ploua în curând. Tu nu ești în apele tale, Olivia…
Servicii complete pe strada Cocorului
De zece ani lucrez la firma de servicii funerare complete de pe strada Cocorului și nimeni nu s-a plâns de mine. Nu, nu mă ocup de toaletare, ci de transportul funerar de la domiciliu la laboratorul autorizat, apoi la capelă, biserică și cimitir. Nu mă ocup de cruci, felinare, candele, ori aranjamente florale. Pur și simplu sunt un șofer de 32 de ani. Mă cheamă Silviu Călan, stau deocamdată cu părinții și am o iubită pe cinste. Dacă iau mită? În ce sens? Să spun cinstit: uneori. Când rudele celui decedat îmi dau un plic cu bani, ca să nu forțez volanul, să ocolesc gropile, să nu frânez brusc. Nu poți trăi în lumea asta fără să te șmecherești, că altfel toți te cred fraier, doar se știe că banul e ochiul dracului.
Acum cred că am dat-o în bară. N-am fost atent și am transportat un alt mort decât cel ce trebuia. S-a făcut înmormântarea, apoi am venit după al doilea mort, care trebuia să fie primul… Familia îndurerată a observat și gafa a devenit o tragedie, plus că a venit și televiziunea. Ce am declarat? Că se exagerează cu toaletarea, că toți morții sunt rujați și frumoși, aproape nu mai au personalitate (așa a declarat șeful meu, ca să mă apere, că doar și lui îi dau din plicurile mele). Cică trebuie organizată dezînmormântarea, ca să restabilim ordinea lucrurilor, dar familia primului a plecat deja în Olanda și nu poate veni înapoi. E nevoie de acordul lor, plus că trebuie să-și înmormânteze adevăratul mort, care stă aici și ne sfidează. Eu am o idee genială: să dezgrop într-o noapte, să îngrop ce nu e îngropat și să aduc la lumină cadavrul dezgropat ce va trebui înmormântat. Mă doare capul de atâtea complicații, e o meserie dificilă și stupidă, cred că-mi voi da demisia. Să-mi torn vodcă în pahar! Da, recunosc că sunt puțin alcoolic, asta-mi place la meseria mea, că poliția nu oprește transportul mortuar, deci poți conduce în ultimul hal de ebrietate. La noi la firmă toți bem, ca să rezistăm în contact cu vederea morților. Odată am uitat într-un sicriu o sticlă cu țuică, iar în timpul înmormântării aburii alcoolici făceau ravagii. Eu încă mă întreb: ce contează care al cui și unde e îngropat. Dacă ești creștin adevărat, poți plânge și mortul altuia, că toți suntem o apă și-un pământ. Bine zicea Șekspir: aleea iacta est!
Sfârșit de concediu la Roma
Eram la Roma cu Marta. Concediul se apropia de sfârșit. Marta nu se mai sătura de plimbări lungi, admirând Colosseumul, Panteonul, Bazilica Sf. Petru… Chiar dacă mă cheamă Cezar, nu sunt ahtiat după atâtea monumente istorice. Un gând parșiv mi-a venit în minte acolo la Fontana di Trevi: să mă descotorosesc de Marta, după cinci ani de căsătorie. Să dispar din viața ei. Cu această dorință am aruncat moneda în apa fântânii. Turiștii inundau străzile, soarele trimitea săgeți fierbinți, cineva cânta la vioară… Atunci m-a copleșit chemarea libertății, ca un ecou ciudat, reînviat.
Marta a intrat într-un magazin, mereu dornică de o bluză nouă. Fumam agitat pe trotuar. Momentul era propice. Aveam actele, banii, cardul, telefonul. Am fugit de acolo cu o naturalețe stranie. Eu, un Cezar mărunt, dar liber. După câteva străzi, m-am așezat pe o terasă la o cafea. Totul părea nou, provocator, totuși… Deodată mi s-a făcut milă de Marta, telefonul îmi suna în neștire, mă gândeam că ea nu merita figura asta, începeam să mă simt vinovat, ticălos. Atunci i-am răspuns la telefon. Plângea. I-am spus că am căutat un anume magazin de tutun, că sunt aproape. Libertatea avea deja gust de cenușă. M-am grăbit să ajung la Marta, cunoșteam strada, alergam fericit că mi-am recăpătat echilibrul. Oare rutina nu înseamnă fericire? Deodată m-a lovit o mașină. Acum sunt la spital, sper că nu e grav. Marta e lângă mine, îmi pune comprese și mă sărută pe frunte.
Statuia răpită
În părculețul micului oraș natal a fost amplasată statuia bunicului meu, B.M., om de știință, cercetător notoriu. O statuie de mici dimensiuni, modestă, dar numai bună spre aducere-aminte. Uneori, noaptea, plimbându-mă pe singura alee acceptabilă, mă opream în fața statuii și vorbeam cu bunicul în solilocvii emoționante și misterioase. Într-o zi m-a cuprins o revoltă justificată: toate păsările își făceau nevoile pe statuie, încât nu mai distingeai aproape nimic. E drept că riscul expunerii e mare, poate că anonimatul e mai bun, totuși am luat o hotărâre justă. Într-o noapte, ajutat de un amic, am transportat statuia acasă s-o spăl. Nici prin cap nu mi-a trecut că trebuia să anunț autoritățile, doar era bunicul meu, nu? A doua zi, știrea răpirii statuii a apărut la televizor, în ziare, pe Facebook. Treaba lor! Am culcat statuia în vană, am folosit dușul, peria, șamponul și altele. În timp ce munceam, i-am amintit bunicului afecțiunea mea, prin fraze clare, empatice. I-am urat o noapte bună și m-am dus la culcare. Dimineața am vrut să-mi beau cafeaua lângă bunicul. Am intrat în baie cu cana în mână și am rămas cu gura căscată: în vană nu era decât o apă cenușie, nisipoasă, calcaroasă. Mizerabilii! Din ce material ieftin, batjocoritor au făcut statuia? Asta merita bunicul? Un material de rahat care să se împrăștie rapid în contact cu apa? Cu nervii la pământ, am intrat în sufragerie. Pe fotoliul de la geam zâmbea bunicul, înfășurat într-un prosop alb. Mi-a spus că s-a săturat de celebritate și că dorea o cafea tare, preparată de mine. Afară începuse zarva păsărilor matinale.
