/

Tot înainte

Fragment în avanpremieră din romanul „Tot înainte”, de Ioana Nicolaie, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas

586 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Gata, am ajuns la Hera, hotelul cel mare. N-am mai fost niciodată atât de departe, n-am îndrăznit nicicând să mă furișez pe lângă ghivecele cimentate-n trotuar, numai salvii și, mai încolo, și niște flori galbene, să trec pe lângă vila unu și-apoi, ca și cum m-aș duce să iau apă minerală, s-o țin drept înainte până-n fața intrării.

— Am ajuns la nouă sute, îmi șoptesc. Și-acest nouă sute-i Hera lângă care tocmai oprește Arman cu trăsura lui plină de turiști. A pus ca niște lavițe-n ea și le-a învelit în păretare cum nu se poate mai frumoase. Lasă câțiva aici, pe ceilalți îi duce la șase sute, adică la al doilea hotel, al ugesereului, cu numai șase sute de camere.

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.“ — Ioana NICOLAIE

Grupul de domni coboară, acceleratul de 12 l-a adus, își apucă valizele din același material cu al primului meu ghiozdan și începe să urce treptele. Ce aer proaspăt, ce bucurie, ce hotel nemaivăzut, ce etaje cu balcoane moderne și cât de frumos scrie deasupra: Hera. Trec pe lângă mine, uite și-o fetiță, ce-i cu coronița, a, bravo, am și uitat că azi e 15 iunie. Iar doamna aceea cu pantaloni crem și miros de săpun adevărat mi-a zâmbit larg.

M-am ținut după ea, că niciodată nu cred c-aș fi îndrăznit să împing singură ușa. Dar acum, mihaelă sau carmină, nu și elenă, că ea nici mențiune n-a luat, iată-mă în cea mai plină de lumină încăpere în care-am intrat vreodată. Grupul s-a dus către recepție, acolo îi primește o domnișoară cu păr ondulat, le dă niște hârtii și le întinde creioane pentru completat. Dinspre restaurant se-aud glasuri. E vremea prânzului, domnii și doamnele și-au lăsat sticlele-n camere, coboară acum liberi, o să-și ia prânzul, escalop de vițel, scrie pe o tăbliță, și eu nici nu știu ce-i escalopul. Iar vițelul nu e decât de crescut și cel mult de predat la abator când se face animal mare.

De ce mai pierd vremea? Fac încă un pas, cât de tare sună sandalele astea pe marmură. Doar să nu le vadă nimeni, nici șosetele mele albe, nou-nouțe, să nu atragă privirea, că nu se putea să n-am tocmai la premiere haine curate, și centura cu stemă, cât de mult îmi place împletirea de grâne. Le desenez uneori, pe caiet, când nu vede tovarășa. Apoi, dacă-i cu creionul, șterg foaia. Dacă e cu stiloul, o rup, și caietul rămâne tot mai berc. Ai grijă, zice Viorel, că n-are nimeni bani de caiete, te descurci până-n ultima zi, scrii și pe dosul copertei, poate și pe caietul de curat, doar că pe partea cealaltă.

Dar acum îmi umplu pieptul de aer și pășesc cu siguranță de pionier, de viitor om al muncii sau de gestionară. Eu când cresc, cel mai mult așa vrea să fiu, ca mătușa din Măgura, gestionară. Să mă aplec spre galantar, să iau lopățica, să răscolesc prin bomboanele tari de-acolo, să nu le pot lua din prima și să le sparg cu un cuțit lat, ca de tăiat oase. Și-apoi să pun în cornetul de hârtie, făcut din foaia gălbuie, ca pentru două sute de grame de bomboane.  

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

— Țineți, doamna Bulța! aș zice și i-aș întinde mamei dulciurile. Nu vreau niciun ban pe ele, sunt pentru copii.

— Dacă azi e ziua ta, băiețaș, ia și de la mine câteva, aș continua și-aș mai adăuga o lopățică, de-ar da bucuria pe dinafară.

(…)

— Trage, îmi strigă cineva. Îl văd cu coada ochiului, e chiar paznicul. Îl ascult, clanța nu opune rezistență, ușa se deschide ușor. Iar ce văd înăuntru îmi taie răsuflarea. Un covoraș, roșu, de catifea, abia așteaptă să pun piciorul pe el. Iar pereții nu-s doar de lemn, cum m-am gândit, ci au din loc în loc tapet verde ca de mătase. Iar acolo, în dreapta, văd șirul de la 1 la 9. Pe care s-apăs? Cel mai de sus, căci vreau să zbor, să simt cum mi se zguduie-n stomac fiecare etaj, să cadă trei în doi, și șapte-n șase, să urc, nu ca săgeata, cum crezusem mai înainte, ci altfel, ca și cum aș fi mers la scăldat, într-o apă un pic mai rece, și-aș fi luat în piept câte un val. 9, pe butonul cu 9 apăs. Iar acolo, sus, când mă opresc și-aș putea să ies, niște pietre încep să se bată-n inimă. Nu, e prea multă lumină aici, deasupra lumii unde, eu, Bulța Arsenia, uite că fusesem în stare s-ajung. E prea lăptos aerul, mai mult ca sigur te sufoci dacă începe să-ți pătrundă în piept. Așa că nu-l las, mă întorc, apăs din nou, la întâmplare, 5 sau 3, nu contează.

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.

— Gata, mi-a zis la sfârșit paznicul, ajunge. Și m-a privit aspru. Dar eu am înțeles că mustrarea era doar de ochii domnilor care se supăraseră, ce era cu liftul acesta, cine-l tot plimba de colo, colo de nu mai cobora? Cât și-au săltat ei bagajele și s-au îmbulzit înăuntru, paznicul le-a ținut ușa. Nu te uita înapoi, Arsenia, mi-am șoptit, fugi, deși nu mai puteam de bucurie. Când să ies din sala cea mare, paznicul m-a ajuns din urmă.

— Să nu mai vii, da! Nu pot lăsa toți copiii să se plimbe cu liftul. Cum te cheamă?

— Bulța Arsenia.

— Bravo, Bulța, ai luat premiul I, se vede. Dacă n-ai grijă mai mare de coroniță, îți pierzi florile până acasă. Nu vrei s-o pui în ghiozdan?

— Nu!

O țin în mână, cum am făcut și până acum, îmi pare rău dacă a căzut un pic de măceș acolo, pe marmură, o legasem eu cu ață, că doar singură o împletisem, însă unele flori tot au început să se desprindă.


Citiți aici un scurt interviu cu Ioana Nicolaie despre viitorul său roman.

IOANA NICOLAIE s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului“ 2013), antologia Lomografii, patru romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia). A fost nominalizată la premii naţionale și internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză și germană. A fost inclusă în 26 de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Bestiarro
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Bestiarro de Dan Perșa, roman care urmează

Consimţămîntul (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment în avanpremieră din Consimţămîntul de Vanessa SPRINGORA, o carte-fenomen tradusă