Pregătești, la Humanitas, o nouă carte. Un nou roman în siajul Pelinului negru și al Cărții Reghinei, intitulat Tot înainte. Lucrul care le leagă pe toate e imaginea unui rural atemporal, măcinat de inegalități, nedreptate și dezechilibre sociale, perfect pliat pe destinul problematic al personajelor tale. E scrisul unor astfel de romane un exercițiu cathartic? Îți propui să încerci o reconciliere cu un trecut tulbure sau e mai degrabă o evocare nostalgică și netrucată a unei lumi în descompunere? Cu alte cuvinte, tu alegi tema sau tema te-a ales pe tine de la bun început?
Dacă la vârste mici trăim toți în singurul timp paradisiac al vieților noastre, atunci în fiecare rai personal se va găsi cu totul altceva. Camera unui apartament de bloc, cu mobilele ei, cu îngustimile ei poate fi Edenul, așa cum pentru mine Edenul a fost cândva un deal abrupt pe care-l vedeam prin ochiurile ferestrelor, un soare gigantic, un cer numai din stele. Dar și părinții, dar și frații, cei unsprezece, ce-au reușit să pătrundă încetul cu încetul în lume. Că istoria cea mare trecea prin sită istoriile noastre mici nu puteam ști atunci. Nu cred că se cade să știe nici personajele mele, e păcat să picuri în literatură otrava tezismului. Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei. Ea este al patrulea copil al familiei Bulța și, de data asta, povestea condensează experiențe din ultimul deceniu de comunism. Cum erau copiii atunci, ce erau șoimii patriei, cum deveneai pionier, cum erau practicile agricole, dar Pregătirea pentru Apărarea Patriei și câte și mai câte. Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult, privind acel trecut prin ocheanul prezentului, el chiar ține de irealitate. E drept că n-a fost deloc simplu să mă întorc în acea irealitate și să scot la lumină povestea.
Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei.
Am impresia câteodată că scrii, de fapt, un bildungsroman, doar că volumele care îl compun nu respectă întocmai cronologia evenimentelor. Ai început cu O pasăre pe sârmă, un foarte tonic roman al studentului provincial parașutat într-un București nouăzecist neprietenos și delirant, după care ai „regresat” în timp și te-ai cufundat în feeria nordului transilvan, ca și cum ai vrea să recuperezi cu rapiditate fiecare etapă a devenirii tale. Tentația biografiei a fost cea care te-a împins către proză?
În poezie, am vorbit mai mult despre biografism și autenticitate. În proză, m-am ferit încă de la început de „autoficțiune”, era în vogă în deceniul trecut, așa că-n primul meu roman, O pasăre pe sârmă, narațiunea e la persoana a III-a, cu mult indirect liber, cu tot felul de artificii narative care nu știu dacă au fost, până la urmă, de partea întregului. Porțiuni întregi din roman au și-un fel de ritm interior, experimentam adică, azi n-aș mai face la fel. Șira spinării sau, altfel, ideea principală e bine să se vadă într-un roman. Spre nordul meu m-am întors întâi în două volume de versuri, apoi, după ce viața s-a așezat zdravăn pe mine – cu greul, cu boala, cu maternitatea, cu depresia, cu lupta, dar mai ales cu lipsa cronică de timp –, am decis că nu mai puteam amâna, trebuia să-mi scriu romanele. Nu-mi vine să cred c-am reușit să le duc la bun sfârșit pe trei dintre ele, nu înțeleg cum de-am ajuns să fac o ispravă ca asta. Acum, cu Tot înainte, e mai riscant, nu, nu practic vreun tradiționalism filtrat postmodern, doar adaug încă un strat la o poveste ceva mai mare. De aceea, viitoarea mea carte de proză, dacă voi reuși s-o scot la lumină, va fi dintr-o cu totul altă zonă. Nordul mai poate să aștepte, căci de-adevăratelea, uman, nu literar, oricum nu mă voi putea desprinde de el niciodată.
Ce așteptări ai de la acest nou Tot înainte? Cu ce speri să rămână cititorii după lectura romanului? Și, mai ales, cu ce sentimente te-ai așezat la masa de scris pentru acest nou roman, după ce Cartea Reghinei a stârnit un asemenea val de apreciere?
Nu toți copiii unui grup, ca să nu zic de cei ai unei familii, sunt la fel: unul ia ochii ușor, altul e retractil, altul evită să vorbească despre el, unul primește mereu aplauze etc. În parabola lui Kafka cu cei 11 fii, dincolo de faptul că ea se referă la niște figuri proeminente ale literaturii, e vorba de un tată care-și descrie copiii, arătându-le mai curând defectele decât calitățile. Ei bine, acest părinte e limpede că nu-l place până la capăt pe niciunul, deși e mândru de ansamblul pe care ei îl formează. Dacă un cititor se apropie de cărțile mele, când avalanșa titlurilor noi e răsunătoare, nu pot decât să mă consider norocoasă. Dacă Tot înainte i se va părea, prin comparație, mai pisăloagă sau, prin cine știe ce șansă, mai strălucitoare decât restul cărților mele, nu e atât de important. Important e cum așază Arsenia propria oglindă de-a lungul drumului pe care, oricât se luptă ea să fie altfel, i-a fost de la început dat să pășească.
Citiți aici un fragment din romanul Tot înainte, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.
