Mama l-a-nvăţat să deseneze măgari prima dată. Lui nu mi se păreau că seamănă a măgari. Așa că l-a-nvăţat să deseneze pisicuţe. Și i-a desenat pisicuţe în jurul notelor pe toate lucrările.
Nu scria la mate decât după ce-i citea ea problema. Cifrele le știa. Știa și formula deltei și semnul de la integrală, ce e o matrice și un determinant… Nu știa ce să facă cu ele. Le depozita pe toate în jurul unei fotografii de-a mamei. Ele erau ca ea, iar lui îi era rușine să se uite la ele. Câteodată le ștergea de praf și, ca și cum ar fi vrut să aburească geamul să-l șteargă mai bine, își apropia buzele de faţa imobilă. Atunci se auzea o ușă și el se trăgea speriat.
(…)
De două zile privesc o muscă murind. Ea nu știe că moare. Se zbate și dă cu capul de tot ce întâlnește de la fereastră până în spatele bibliotecii. A stat o vreme acolo. În spatele bibliotecii. O auzeam. Parcă voia s-o împingă până ce dă de lumină. Nu a dat. A stat închisă o noapte-ntreagă în care a-ncercat să treacă prin geam, să fugă spre lumina ce venea de la stâlpul din poartă. Dimineaţa am găsit-o sleită de puteri. Cum a simţit o boare de aer a început să se anime. Ea a început să-și reia traseul, iar eu am început să citesc. Nu mi-am dat seama când am încetat s-o mai aud. Nu mi-am dat seama c-a murit. Îmi imaginez că la fel s-ar întâmpla și cu mine.
(…)
„Colaj în care și spațiile albe fac parte din imaginea întreagă, textul compozit al lui e.m. arion e o întretăiere de voci dense și grele. Poveștile din el se schimbă pe neașteptate, secvență cu secvență, și între ele e, câteodată, doar un hiatus alb al paginii. Punctul său fix e prezentul: cel mai prezent dintre ele, adică anul pandemic, care lovește dintre amintiri secționate (războiul în care a luptat un străbunic, o iubire din facultate, o frântură de grădină botanică din Palermo) și în care exasperarea și deznădejdea vin în pereche apăsătoare. La întrebarea naivă „ce fel de text e ăsta?” nu poți răspunde altfel decât un text despre cum e posibil să trăiești în vremea în care a fost scris.” — Magda Răduță
– Vreau să simt cum miroase lumea și lumea să miroasă pentru mine! Să-mi târșâi picioarele pe asfalt, pe pietriș, pe alei umbroase ca-n grădina botanică din Palermo. Vreau să mi se lipească degetele de la baklava și să mi se prelingă fisticul până la cot.
Râde. Îi iau ţigara dintre degete. Încă privește ramurile magnoliei.
– Să respir mirosul de Kurtos Kalacs cu zdrenţuri de zmeură lipite de cocă. Vreau să-mi persiste-n nări mirosul de mango și guave dintr-un suk egiptean.
– Să-mi ardă-un arancino cerul gurii, vă rog! încep să strig.
(…)
Eu știu să desenez pisici. Îmi place să le fac mustăţile lungi și burţile mari. Dacă n-au burţile mari, n-au nevoie de mustăţi lungi.
Și îmi place să am grijă de flori. Balconul meu e plin de ghivece cu flori. Acum doar una este înflorită. Restul sunt verzi. Sunt verzi și se uită la soare. Unele parcă stau pe spate și se lăfăie în lumina lui, în timp ce altele, mai sfioase, lunguieţe, încearcă timid să-l seducă. Toate sunt verzi.
Înainte să plec de acasă, suflu peste ele. Să nu trândăvească.
Musca e încă pe parchet. E cu burta-n sus. Am vrut s-o iau și s-o înţep în insectar, dar cum nu mai era moale, mi-era teamă c-o să se fărâme. Așa c-am lăsat-o acolo, pe parchet, în ultima rază de soare.
(…)
Nu-mi place piaţa de pește. Nu-mi place să-i văd cum se holbează-n neant și doar dintr-o parte. Nu-mi place cum miros și nu-mi place frigul care mă cuprinde.
Îmi place să ating zidurile cetăţilor, să-mi gâdile buricele degetelor.
Îmi place sunetul toacei și chemarea muezinului la rugăciune. Mi se umflă inima-n mine fără să pot spune de ce sau cum. O pompează cineva ca pe un balon la bâlci.
Îmi place mâncarea și când oamenii cred că sunt de-al lor.
Nu-mi plac muzeele de ceară.
Îmi place mirosul oamenilor pe care-i iubesc.
Îmi plac clădirile mici și-ngrămădite. Îmi place multitudinea de ferestre goale care se uită la mine.
Îmi place să beau ceai pe insula din Cairo cu femeia în abaya neagră care cântă lângă jăratic. Îmi cântă cântece de nuntă și-și arată inelele de argint înţepenite pe degetele butucănoase. N-are dinţi frumoși, deși nu-i lipsește niciunul, dar zâmbetul ei cald mă îmbie la o altă ceașcă.
Îmi place să intru-n librării, să mângâi cărţile – mai puţin sau mai mult – pline de praf, să le zâmbesc librarilor (și celor care-mi zâmbesc înapoi și celor prea ocupaţi să mă observe).
Îmi place să vorbesc cu Alice despre literatură, călătorii, turiștii care vin la ea și despre vechea biserică al cărei turn îl văd de la fereastra camerei mele din Palermo.
Aș vrea să călătoresc ca Dean Moriarty, dar eu nu pot fără să știu unde mă duc, unde dorm la noapte, fără să știu de mine nu pot.
Îmi place mirosul teilor, al mentei și al mâncărurilor care se-ntâlnesc pe scara blocului. În mirosul teilor mă simt acasă.
Nu-mi plac oamenii decât atunci când îmi plac prea mult.
Aș vrea să călătoresc ca Dean Moriarty, dar eu nu pot fără să știu unde mă duc, unde dorm la noapte, fără să știu de mine nu pot.
Mi-am pierdut toţi prietenii. Ca pe niște bile pe care le scapi din buzunar și se împrăștie peste tot, se ascund, alunecă, se crapă, dispar. Am rămas în urmă cu tot ce se întâmplă-n viaţa lor. Au rămas în urmă cu tot ce se-ntâmplă-n viaţa mea. Nici nu mai simt nevoia să împărtășesc cuiva lucruri, gânduri, sentimente. M-au părăsit sentimentele cu totul. Nu mai știu să mă bucur, nici trist nu mai știu să fiu. Aștept. Auzeam de oameni indiferenţi și nu-mi dădeam seama cum sunt. Sunt.
Mi-am pierdut toţi prietenii. I-am lăsat să plece. Am privit cum se îndepărtează pe Via Odescalchi care mirosea a tei. Ca acasă, mi-am zis. N-am mai alergat, am mers și chiar m-am oprit într-o cafenea la colţul străzii, am mâncat un croissant și am băut un cappuccino. Așa am rămas. N-am mai ţinut pasul.
Atunci aș fi vrut să mai pot plânge.
(…)
Ea e Oana și s-a îndrăgostit de el în curtea Facultăţii de Litere. Ieșise cu două colege să fumeze, iar el era așezat pe cutiile ălea de lemn din curtea interioară. Nu erau foarte mulţi oameni în curte, așa că putea trage cu urechea la ce discuta grupul de lângă ele. El era absent. Colegii lui păreau să fie de la engleză. Vorbeau de bibliografie. Lolita era pe listă și ei făceau comentarii porcoase. Atunci el a zis ceva, iar ea nu și-a dat seama dacă era sarcastic sau era cel mai pervers dintre toţi de acolo. Și totuși, i-a venit să râdă. El a surprins-o, iar ea s-a înroșit. Mereu a crezut că se înroșește prea repede, dar nu avea ce face. S-a fâstâcit și a plecat, pretextând că și-a uitat ceva în sala de curs.
S-a așezat pe pervazul geamului de la 1 să-și tragă răsuflarea. Când a deschis ochii, el era acolo, pe trepte, sprijinit de balustradă. S-a uitat în stânga și-n dreapta, căutând o dovadă că el e acolo, fizic, și nu își închipuie. Nu-și dă seama cum de nu-l observase în spatele ei.
Începe să-i vorbească despre Lolita și de ce este o carte frumoasă. Ea îi spune că la Litere nu se începe niciodată o discuţie, vorbită sau scrisă, astfel. Nu spui despre o carte că e frumoasă. Timp de două ore el îi explică de ce merită unele cărţi să se spună despre ele că sunt frumoase. Dar la el toate erau frumoase.
Se gândea dacă și pe ea o găsea frumoasă.
Atunci s-a îndrăgostit de el. Avea ceva din cărţile frumoase despre care vorbea.
