Fabulații și dubitații

Adept al artei pentru artă, subiectul poetic pare a fi prins în transa unor trăiri abrupte, retroproiectate cu încetinitorul.

282 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Radu Nițescu, Satao, Casa de Editură Max Blecher, 2020, 64 p.

Destui critici literari de gardă au reușit să surprindă în decursul ultimului deceniu mutațiile estetice survenite în poezia autohtonă odată cu apariția și maturizarea unei noi generații. Câtorva dintre membrii acesteia, numiți când post-douămiiști, când metamoderniști, când postuman(ișt)i, li s-au aplicat deja auricule prin care să se diferențieze de restul „turmei”.

Unul dintre protagoniștii acestui nou val de poeți cu vocea formată este Radu Nițescu, autorul volumului Satao. Pe principiul less is more, aplicat și în cazul plachetei precedente, Dialectica urșilor, Nițescu aliniază în noul său proiect poetic 33 de poeme, prelucrate și plasate cu rafinamentul marilor albume rock de odinioară. Timbrul particular al poetului e recognoscibil pentru cunoscători încă din primele texte, ezitările candid-flegmatice, abaterile textuale ludice și melanjul grotesc al moliciunii și al lentorii articulându-se pe fondul unui discurs eminamente reflexiv („joc teatru cu mine”, Malformația).

Adept al artei pentru artă, subiectul poetic pare a fi prins în transa unor trăiri abrupte, retroproiectate cu încetinitorul. Poemele din Satao iau ființă ca urmare a unor sondări nu foarte adânci, suficiente însă pentru asigurarea unor fulgurații cosmologice. Ar fi fost curat epigonism să fie doar atât, însă Nițescu reușește ceva ce nimeni până la el n-a izbutit, cel puțin nu atât de limpede: să-și reviziteze episoadele biografice lăsând impresia, simultan, că o face fascinat și sastisit.

Cititorul întâmpină aceeași dificultate și în încercarea de a-i schița instanței poetice portretul robot. Ridicând fabulația la rang de formă de artă și formă de viață, Nițescu ajunge să bolborosească empiric cu oboseala și infantilismul unui om îmbătrânit precoce. Mai mult, preferând punch line-uri ba retoric-cognitive (pe urmele unui Komartin), ba naiv-asertive, autorul plachetei capitulează de bunăvoie în fața asumării vreunei abordări transcendentale. Refuzând atât ideologizarea, cât și conceptualizarea, numai o minune face ca poemele din Satao să nu cadă în derizoriu. Iar acest element magic – nou în poezia lui Nițescu (sau, dacă vreți, mult mai vizibil ca înainte) – constă în tonul autocritic și detașat, exercitat pe o cadență lăuntrică exemplară. Versuri ca „Sub soarele ăsta infant,/ via proiectează rute încâlcite pe gard și mă păcălește,/ c-ajung să fac poezie de cadru.”, „Ce ai pe dinăuntru? Mult somn,/ metafore de tot rahatul.”, „și asta ești în două cuvinte,/ o adversativă”, „și se vede/ cât e regie și cât e viață” (Iarnă-primăvară), „Și totuși,/ n-am mai debitat niciodată atâtea prostii/ când am vorbit cu tine ca azi,/ e un record.” (Ochii tăi, dar în minte) dovedesc faptul că poemele sunt atent meșteșugite înainte de a ieși la rampă.

„Adoptând figura unui Peter Pan blazat, menținându-și cu mintea viziunile tocite, încețoșate, nesigure, Nițescu lasă impresia că, în răstimpuri, își suspectează combustia de rutină.”

În plan secund, vădește importanță și reflexivitatea impersonală a verbului „se întâmplă”, recurent în poezia tânărului. Practic, acțiunile acestui fir narativ nu sunt provocate fățiș, ele descinzând, molcom și necondiționat, dintr-un cer translucid al memoriei filtrate prin fantezie. Într-un atare spațiu lăuntric se antrenează, de-a lungul unui dialog sacadat, eul alături de alteritatea sa feminină izomorfă, plămădită, poate, după chipul și asemănarea unei iubiri pierdute (v. Festival în pădure). În orice caz, relația cu acest personaj al cărui singur contur îl dă predispoziția la tachinare se adeverește a fi una complicată, capabilă să șifoneze limita dintre lumi, poetul interogându-se la un moment dat „cine pe cine ține/ realitatea în spate” (buze mușcate).

Cu privirea fixată mereu în depărtări, Nițescu își extinde melancoliile ca pe-un vid rizomatic, accesând noi teritorii, pe care le coboară, ludic-ritmat, în banal. E preocuparea inconfundabilă a acestui poet tatonarea senzorială a micro-fenomenelor incerte, învăluirea lor în tautologii și truisme carismatice: „cum să spun,/ dincolo de stratul superior de nori de culoare,/ lumea ta nu mai e lumea mea, mi se pare” (Ochii tăi, dar în minte), „mi-a spus într-o seară,/ așa/ într-o doară, uite, vezi,/ aia e Steaua Polară, de-acum știi/ să te orientezi” (din poemul comemorativ intitulat Adi), „Am văzut aseară din Tineretului de pe deal/ roata de la orășelul copiilor/ luminată în mov-lsd,/ pe fundal blocuri mătăhăloase și unduirile/ emotive s-au anulat pentru o secundă.// În secunda aia m-aș întoarce oricând,/ păcat că alte miliarde stau și așteaptă la rând.” (Hawking). Vizualul joacă, firește, un rol esențial în mecanismul de livrare a halucinațiilor acestei poezii, în care bruiajele sunt la ordinea zilei: „Când telefonul sună/ transa/ se rupe.” (Suspans).

Adoptând figura unui Peter Pan blazat, menținându-și cu mintea viziunile tocite, încețoșate, nesigure, Nițescu lasă impresia că, în răstimpuri, își suspectează combustia de rutină. Astfel, niciun segment din Satao nu poate apărea viu cu adevărat decât în contrapartida nostalgiei fantastice. Deși aparent defavorabilă, din această stare de fapt se iscă versuri magistrale: „Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,/ lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut// Au încercat să înțeleagă de unde atâta materie întunecată,/ n-au putut, au mers la casele lor, au lăsat-o pe altădată.” (Proxima paradis). Iată cum nici cele mai incitante speculații cosmice nu îl pot clinti pe poet din microcosmul lui autosuficient în joculețe.

Simbolistica titlului plachetei, alături de recuzita metaforică animalieră („ca gâzele prinse de arahnida umflată sub masă.”, E ziua fetei… etc.), este, întâi, de natură alegorică, abia apoi ecologică. Empatia manifestată față de Satao, giganticul elefant african ucis în 2014 de braconieri („O viață uriașă pentru ca cineva, cine știe unde,/ să-și poată pune o statuetă pe șemineu.”, Satao), ne duce cu gândul la mesianismul clasicei condiții a artistului, precum și la existența ex-temporală a unui eu îmbătrânit prematur, debusolat, ajuns în postistorie. Exact cum ni se înfățișează și eul locutor, sustras și amorțit, drămuindu-și trecutul în frânturi de vilanele și rondeluri. Autocompătimirea este, așadar, stația finală a argumentației poetice din Satao, aceasta atingând apogeul paseist-testamentar chiar în încheierea ultimului poem: „Să zică alții, după funeralii, a fost un băiat atent la detalii.// Chit c-a prins lumea aia modern-fracturată,/ chit că nu i-a plăcut prea mult niciodată.” Versuri, trebuie să recunoaștem, cu ecou prelung.

Insolitul acestei a treia plachete a lui Nițescu stă, până la urmă, în pelicula subțire ce desparte cele două abordări viabile ale ei: să fie oare poemele de aici narațiuni despre adulți însingurați și sastisiți, ori tripuri pentru tineri trecuți de primul val teribilist? Ori ambele? Verdictul e greu de dat, chit că (!) dacă există cărți de colorat transgresând vârstele, cărți de poezie de ce n-ar fi…

Lectură obligatorie pentru orice amator de poezie română contemporană, Satao e un pariu cu care Radu Nițescu nu riscă mult, dar poate câștiga enorm.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Marea Parcare

Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal,

Intimități stranii

Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în

După durere

Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare