Nu scriu mulți poeți tineri așa cum a făcut-o Adrian Diniș (1986-2018). Toate zborurile au fost anulate, apărut la 10 ani distanță față de debutul din Poezii odioase de dragoste (Editura Vinea, 2010), conform dorinței autorului, și la 2 ani după dispariția sa prematură, e un volum ce confirmă un poet pentru care poezia fusese un mod de viață, în sine, o hermeneutică existențială prin excelență.
Structural vorbind, poezia sa e o exorcizare sentimentală și, în același timp, cu accente destul de vizibil cinice, ba chiar autoironice. Textele din volumul postum amintit mai sus, atât cele propriu-zise, cât și selecția celor mai vechi din debut, sunt, general vorbind, o serie de efuziuni extrem de personale, care atacă teme consistente, grave, cu o lejeritate și o detunare voită a tușelor dramatice. Amestec complicat și în același timp firesc, temperamentul artistic al lui Adrian Diniș, așa cum se vede în aceste poeme, nu făcea abstracție, pe de o parte, de o politică a confesiunii extreme, sinceră până la incomodare, și pe de alta, de un soi de candoare aproape puerilă, infuzată, oricum, în melancolie temperată. O astfel de strategie a demitizării temelor sobre printr-un soi de trubadurism nostalgic al viziunii, dar poziționat în vecinătatea sumbrului și a dispariției, e, cred, ceea ce definește cel mai bine poezia lui Adrian Diniș. I se adaugă înclinația pentru cerebral, prin felul în care poemele rulează cu multă vervă chiar și cele mai întunecate episoade, și o predispoziție livrescă evidentă, care deconspiră fără rezerve, în câteva secvențe, ceea ce a însemnat poezia pentru acest poet singular.
Pentru că tăios, incomod și conștient de futilitatea oricăror demersuri (un sentiment care acoperă, ca o aureola, întreaga sa poezie), Adrian Diniș își scrisese textele, mai ales pe cele care prefigurau un anume sentiment al sfârșitului, cu un echilibru reușit al limbajului și un devotament absolut pentru poezie: „nu mai caut decât/ un alt fel de liniște/ pe care nu mi-a dat-o/ niciodată poezia/ poate doar câteodată/ muzica mâna ei rece/ încercând să încălzească/ mâna mea caldă tremurând/ frisoanele ți-am zis/ e din cauză că sunt fericit/ o să treacă”, ALTFEL DE LINIȘTE vs. „poezia nu e o inscripție ridicolă pe un tricou/ poezia e atunci când te dezbraci/ și ți se vede carnea de sub suflet”, CÂNTEC DE ADORMIT MOARTEA. Entuziasmul confesiunii merge mereu mână în mână cu o anume mitologie a poeziei, așa cum se vede în episoade precum cele de mai sus, un efort de livresc de canalizare a trăirilor vizibil la orice palier tematic, chiar dacă mai discret.
În mod esențial, poemele lui Adrian Diniș vor fi, înainte de orice, niște epifanii pe marginea morții anunțate, presimțite, ale bolii și extincției și ale corporalității în plin avânt decadent. Drama biografică adună ca-ntr-un buchet întreg discursul din Toate zborurile au fost anulate, toate punctele de convergență de aici, pe care și le revendică fără ostentație și lamentații ultimative altfel perfect justificabile prin context. Cu o sintaxă clară, economicoasă și pe un ton aproape monoton, fizionomia asta contorsionată a poemelor lui Adrian Diniș se lasă descoperită cu o anume delicatețe a amănuntului biografic întunecat: „Nu am fotografii frumoase, am/ doar radiografii// aproape că aș putea să-mi fac din ele/ un trup văzut pe dinăuntru și diform/ un trup altfel întunecat/ tăiat cu precizie// asta nu înseamnă/ nimic – decât în poezie unde/ la fel ca-n radiografiile mele/ bolile arată frumos și sunt luminoase”, RADIOGRAFII. Proiecțiile sobre de genul ăsta au mereu loc, la Adrian Diniș, cu o ținută a detaliilor educată în direcția unui ascetism al expresiei, ori mai degrabă al moderației acesteia, oricum, printr-o strategie a naturalului care copleșește poemele, mai ales în punctele lor cele mai vulnerabile: „Ciudat, dar mie, cel care a vrut mereu/ să spună ceva esențial despre viață,/ sau despre moarte, deci în același timp/ și despre viață, nu-i venea acum decât,/ desigur, lucrul cel mai important în viață nu e că mori./ Toată lumea face asta. Cu toate astea cred că/ e totuși ceva destul de important să mori./ […] Ciudat. Cum cred unii că mi-aș expune boala,/ când de fapt îmi expun frica. Desigur, nu e/ nimic spectaculos să‑ți fie frică. Tuturor le e frică./ Nu e nimic spectaculos nici să mori. Uneori este./ Uneori și frica. Șobolanii au trecut de primul perete.”, E NORMAL SĂ N-AIBĂ NICIUN SENS, AȘA SUNT VISELE. Moartea, și de aici pornind, singurătatea primordială pe care o degajă, devin zone de maximă ardență a poemelor.
Temele astea guvernează și asupra poemelor de dragoste ale lui Adrian Diniș, care prelucrează întotdeauna elementul dramatic sub forma montajului banal. De cele mai multe ori, textele de genul ăsta vin din efortul poetului de a demitiza desenul amoros, de a-l elibera de orice tentație a expozeului, și mai apoi, dintr-un fel de circumscriere a fluxului memoriei în jurul unor repere extrem de intime. Dragostea, așa cum apare în textele din Toate zborurile au fost anulate, e o formă de transcriere sinceră și directă a detaliului candid-elegiac, nu în cheie melodramatică, însă, ci printr-o anume ușurătate a ratării erotice, așa cum se vede într-un poem ca PRAF COSMIC: „[…] cu ce mă încălzește pe mine acum/ soarele unei alte galaxii/ inima de pe asfalt a ariciului care încă bate/ când lanțul de la bicicletă a căzut/ și nu reușesc să-l pun la loc/ să merg mai departe?// sonde spațiale care descoperă/ mesaje extraterestre pâlpâind/ că undeva departe există/ condiții prielnice/ unde viața ar fi posibilă?// expansiunea universului/ tristețea asta care continuă să crească –/ am putea să inventăm ceva mai frumos/ o dimineață în care să plouă cu rouă/ peste albeața mestecenilor// când ne sărutam mă simțeam ca în copilărie/ când beam lapte bătut din putinei/ și făceam mustăți și alergam prin toată curtea/ prost & fericit – de pe șoriciul porcului/ făcând tumbe printre găini/ și reverențe curcanului// prost & fericit – ca iarna când îți îngheață/ limba pe clanță și nu mai poți s-o dezlipești/ primăvara îți întinde dulceață de zarzăre pe limbă/ flori de gheață – se fac derdeluș/ până pe calea lactee”. Și, dincolo de ea, se vede o anume centrare individualistă care dă din rememorare și confesiune niște revelații aproape pueril-egoiste de mare efect în poezia lui Adrian Diniș.
O anume gravitate senină, paradoxal spus, care face carieră în aceste poeme, un calm al tragediei învecinate care le individualizează, o emisie lirică distinctivă în rândul poeziei tinere, apoi, și o sensibilitate cronicizată dau, împreună, unul dintre cele mai emoționante volume apărute în ultima vreme. Unul ce mizează pe infuzie a imaginilor tandru-dezastruoase, ce ating mereu accente apocaliptice și care scapă de fiecare dată unui „inventar” final. Poezie adevărată și un poetic autentic până la capăt.
