Puterea cuvântului rostit

Ascultând-o pe poetă, suntem încredințați că fiecare vers este rostit cu o convingere personală puternică și că poezia nu și-a arătat nicăieri mai profund caracterul confesiv.

299 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Ileana Mălăncioiu, Undeva deasupra, Editura Casa Radio, București, 2018

Când am luat în mână antologia Ilenei Mălăncioiu, Undeva deasupra, apărută la Editura Casa Radio în 2018, am avut certitudinea că este o carte rară. Cea mai recentă antologie a poetei, dintr-o serie de opt, publicate de-a lungul a aproape cincizeci de ani – Poezii (1973), Poeme (1980), Ardere de tot (1992), Poezii (1996), Linia vieții (1999), Urcarea muntelui (2007), O sută și una de poezii (2015), e, fără îndoială, și cea mai „vie”, deoarece versurile ni se oferă cu tot cu prezența autoarei, în lectura personală.

Cartea reprezintă o „recapitulare” a poemelor Ilenei Mălăncioiu, cuprinzând texte rostite la radio în perioada 1990-2018 – în total, 65 de poeme. Prefața – binecunoscutul text al lui Eugen Negrici, emblematic deja, poate cel mai frumos și cuprinzător eseu despre poezia Ilenei Mălăncioiu. În plus, pe lângă vocea autoarei, volumul aduce cu sine 33 de ilustrații realizate de Tudor Jebeleanu, care îi completează imaginarul, la fel de „vocale” ca poemele din care se resimt emoția și respectul pentru fiecare cuvânt rostit. Multe dintre aceste ilustrații sunt reprezentări ale unor chipuri fragmentate și angoasate, cum și eurile din poemele Ilenei Mălăncioiu au obsesia însingurării în mijlocul unei mulțimi lipsite de identitate.

De la primul poem, Pasărea tăiată, până la ultimul, Spovedanie, în carte se suprapun  două voci – pe de o parte, una care crede cu tărie într-un adevăr implacabil și, pe de altă parte, o alta care simte durerea scepticismului, vocea critică.

„Liantul este cuvântul făcut din aceeași substanță cu sufletul care, la rândul său, este consubstanțial întregului.”

La finalul cărții, regăsim un Fragmentarium critic – o esență a celor scrise de-a lungul timpului despre poezia Ilenei Mălăncioiu, realizată, de asemenea, de poeta însăși. Cu siguranță ar mai fi fost multe care meritau redate, din sutele de articole care s-au scris despre aceste poezii. Datele biografice din finalul volumului insistă asupra vocii protestatare a scriitoarei și par să îi construiască imaginea unui outsider al perioadei de dinainte de 1989.         

Faptul de a putea asculta poeziile rostite de autoare este, fără îndoială, un mare câștig. Dincolo de caracterul de document, cartea în lectura Ilenei Mălăncioiu „sparge” mituri despre creația sa poetică. Primul se referă la monotonia poeziilor, despre care s-a tot vorbit de-a lungul timpului. Nu poți să nu te simți copleșit de emoție ascultând Apărând cu spaimă cuvântul – una dintre poeziile care, în lectura autoarei, nu mai lasă loc niciunei interpretări. Al doilea este cel despre o așa-zisă poezie a protestului – nu că nu ar fi și astfel, însă ascultând-o pe poetă, suntem încredințați că fiecare vers este rostit cu o convingere personală puternică și că poezia nu și-a arătat nicăieri mai profund caracterul confesiv.

Lectura rostită conferă actualitate și autenticitate poemelor. Undeva deasupra vorbește despre perpetua risipire a eului într-un paradox – între viața prezentă care, de fapt, nu e, și viața de dincolo – atotprezentă. Liantul este cuvântul făcut din aceeași substanță cu sufletul care, la rândul său, este consubstanțial întregului.

Interesant, când ascultăm poeme în interpretarea autorului, e felul în care le „joacă”. Realizăm că vocea cu care citim aceste poezii avea nevoie de un ajutor în traducerea sensurilor. Lucru care se întâmplă și cu poezia Chiar așa, căreia lectura autoarei îi dă o tonalitate gravă, în plus față de ironia pe care o simțeam citind textul. Dialogul își schimbă rolul și esența în lectura poetei – devine mult mai pregnant faptul că poezia nu are de-a face decât cu poeta însăși, că e un dialog cu sine mai mult decât orice altceva. O formă de comunicare ce nu are nevoie să epateze.

Deși poate părea că o antologie nu mai are ce să aducă nou, iată că aceasta le întregește pe toate celelalte; vocea dă o formă nouă înțelegerii poeziilor. Iar în interpretarea Ilenei Mălăncioiu, poeziile nu lasă loc niciunei ambiguități – emoția e acolo, prezentă în fiecare cuvânt ca și cum poeta ar renunța la o parte din sine odată cu fiecare rostire.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Marea Parcare

Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal,

Intimități stranii

Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în

După durere

Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare