Actor, director al trupei Arcadia în perioada august 2019-decembrie 2020 și, actualmente, director artistic al Teatrului Regina Maria, Șerban Borda vorbește despre efectele bune și mai puțin bune ale pandemiei, așa cum se reflectă ele în munca unui actor, dar și în repertoriul unei trupe. Un interviu despre adaptare la și în vremuri de criză.
Cum ai primit vestea suspendării reprezentațiilor pe fondul pandemiei Covid-19? Îți amintești care au fost primele gânduri, reacții?
Îmi amintesc că eram în repetiții, ambele trupe (Arcadia și Iosif Vulcan) aveau spectacole în pregătire și, evident, a fost o veste care m-a luat prin surprindere. Nu știam ce urmează, veștile rele veneau de la o zi la alta, iar perioada de lockdown a fost o etapă pentru care nimeni nu era pregătit, nici personal, nici profesional. A fost un șoc. Și primul gând pe care l-am avut a fost: Cum putem rămâne în contact cu publicul? Cum anume mai putem noi, actorii, să ajungem la el? Am apelat, la fel ca toți artiștii, la platformele online, însă nu știam ce anume am putea să oferim în acele momente, fără resurse reale, fără experiență, fără un plan bine pregătit, fără backup… Șoc, tensiune, încordare, sentimentul de improvizație, de nesiguranță, și o dorință foarte mare de a rămâne în contact cu publicul, un mix de gânduri și reacții.
S-a încercat în Oradea, și în țară, mutarea activităților integral pe platforme online. Înregistrări de spectacole, filmări live, dialoguri virtuale cu spectatorii. Și totuși, asta nu înseamnă teatru…
Nu doarîn țară, ci în întreaga lume s-a extins acest fenomen. A fost o explozie de spectacole online, de la cele mai cunoscute instituții culturale de pe întreg mapamondul. E adevărat că teatrul presupune o întâlnire reală, într-un spațiu fizic, între actor și spectator. Dar teatrul nu înseamnă numai asta. Întâi de toate, teatrul este un serviciu public. Ca apa caldă sau căldura. Și asta înseamnă să servești unor nevoi pe care le are comunitatea din care faci parte. Ori oamenii aveau nevoie nu doar de enterteiment, ci și de interacțiune, de socializare. Și mai aveau nevoie de ceva: de un motor care să-i ajute să se adapteze. De un exemplu, dacă vrei, că se poate, că suntem împreună și reușim. Primul film pe care l-am făcut pe Facebookul Arcadiei a fost despre cât de important este să ne spălăm corect pe mâini. Am făcut versuri despre spălat, mască, distanțare. Apoi ne-am orientat spre tutoriale, de la handmade-uri la elemente de magie. Am filmat povești, poezii, fabule, am improvizat cântece de pandemie. Fiecare actor s-a implicat cu ce a avut la îndemână: telefon mobil, laptop, recuzită improvizată din obiecte personale – și creativitate. Spectacolele online au fost doar un bonus de weekend. Colegii de la trupa Iosif Vulcan au lansat în acea perioadă campania „Teatrul și Educația”, cu lecturi după cele mai importante titluri din programa școlară. Alți colegi au continuat să muncească și să repete online, iar rezultatul a fost o premieră online: Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn, în regia lui Sebastian Lupu. Toate astea nu au făcut parte din vreun plan dinainte stabilit, ci au fost rezultatul unor adaptări din mers, în care întrebarea principală cred că era: „Cum putem servi?” Cel puțin eu asta m-am întrebat.
„Primul film pe care l-am făcut pe Facebookul Arcadiei a fost despre cât de important este să ne spălăm corect pe mâini. Am făcut versuri despre spălat, mască, distanțare.”
Fenomenul acesta, de a muta toate activitățile online, de a oferi spectacole online, la concurență cu cele mai importante teatre ale lumii, a generat și o capcană. Pentru că în mediul virtual totul a fost gratuit…
Da, există această tendință generalizată de a percepe o producție online ca pe un serviciu gratuit. Ori profesia de actor presupune efort, indiferent de condițiile în care se joacă. Dar înainte de a cere bani pentru spectacolele online, trebuie să le realizăm la un alt nivel calitativ. Asta este una dintre cele mai importante lecții ale pandemiei. Am văzut Shakespeare montat și filmat la el acasă și am înțeles ce înseamnă o filmare profesionistă, cât de mult trebuie să îmbunătățim documentarea filmată a spectacolelor din arhiva noastră. N-aș pune însă acest aspect pe primul loc, pentru că teatrul rămâne valoros în și prin interacțiune directă. Și asta a fost cea de a doua preocupare principală din perioada lockdown: Cum ne întoarcem la teatru, fizic?
Și cum v-ați întors?
Ne-am întors, chiar de Ziua Copilului, printr-un happening în pasajul Vulturul Negru. Ca director al unei trupe de actori pentru copii și tineri, știam că trebuie să profităm, simbolic, de această coincidență: 1 iunie, prima zi în care teatrele au voie să joace în aer liber. Știi, chiar dacă nu au fost bombe, noi, cu toții, am trecut printr-un război. Un război lung, împotriva unui inamic despre care nu știi unde e, ce face și cum anume poate fi învins. În fiecare zi căutam soluții și în fiecare seară se prăbușea ce am construit dimineața. Absolut fiecare pas, cât de mic, a fost făcut cu maximă tensiune și consum nervos. Doar ca să ieșim cu actorii în mingi uriașe câteva minute în pasaj, am făcut incredibil de multe calcule. Să anunțăm spectatorii nu puteam, pentru că erau interzise adunările. Să-i întâlnim în Piața Unirii, sau pe strada Alecsandri, unde am fi avut impact mai mare, nu se putea, pentru că riscam îmbulzeală și o amendă. Să nu-i întâlnim deloc pe spectatori era cea mai dureroasă decizie. E ca și cum ai vrea să-ți iei în brațe iubita, dar te temi să nu o rănești. Și atunci, cu tot dorul, o privești fără să-i atingi mâna.
Asta a fost întoarcerea simbolică. Urmată de o întoarcere reală la teatru, în aer liber. Ori teatrul în aer liber a însemnat o stagiune cu ochii ațintiți spre cer. Mă trezeam direct cu prognoza meteo și, chiar dacă auzeam că o să plouă, mă rugam să fie după spectacol. Riscam, montam, țineam legătura cu spectatorii online, număram norii, sprijineam decorul, cât se poate de fizic, să nu-l zboare vântul, făceam coifuri din ziare ca să nu-i bată pe copii soarele în cap. Ne-am simțit, toată vara, ca și cum am fi jucat în deplasare, în spații puțin protejate care au darul de a schimba, practic, tot spectacolul.
A fost un plus sau un minus pentru repertoriu adaptarea la astfel de condiții?
Ambele. Un minus pentru că erau puține producții din existent pe care, din punct de vedere tehnic, le puteai muta în afara sălii de spectacol. Un plus pentru că a trebuit să facem unele noi, și asta a dinamizat trupa. Actorii au fost mai creativi, și-au descoperit alte resurse, alt potențial. Un exemplu elocvent de spectacol adaptat la condiții de pandemie este Moromeții, în regia lui Gavriil Pinte. Moromeții, producție confinanțată de AFCN, trebuia să fie o lectură performativă, cu un alt regizor și cu premiera în iunie. A ieșit în luna august un spectacol în toată regula, repetat și montat exclusiv afară, cu premiera în șanțul Cetății, printre copaci, fără niciun amplificator. Aveam în proiect asumate deplasări în trei localități din Bihor, în Carei, în Zalău și în Gyula. Niciun parteneriat încheiat pentru spații de joc nu mai era valabil. Acela a fost un spectacol jucat în regim de caravană, așa cum era teatrul la începuturi. Nu știai unde ajungi, în ce condiții vei juca, ce înseamnă acel spațiu. Iar pentru adaptare aveai la dispoziție o oră. S-a jucat în parc, s-a jucat pe terenul de sport, s-a jucat până și în curtea unor biserici din Bihor. Și publicul a fost receptiv de fiecare dată.
Și dacă am amintit această cofinanțare, aș sublinia că tocmai pandemia ne-a provocat să găsim resurse financiare pentru proiecte culturale. Am câștigat cinci finanțări, din care patru în 2020. S-au organizat ateliere în aer liber, s-au făcut workshopuri, s-au pregătit producții pentru momentul în care vom putea intra din nou pe scenă. Și s-a văzut tot efortul în reacția publicului care revine în sala de spectacol, fiindcă am rămas aproape de el în tot timpul ăsta.
Am jucat, personal, în județ, spectacole pentru copii inclusiv pe trotuar sau pe câmp. Au fost scene în care m-am trezit cu o capră lângă mine, sau cu un câine care a stat tot spectacolul sub masa din decor.”
Ce înseamnă pentru tine, ca actor, adaptarea la spațiul de joc neconvențional?
Înseamnă că joc permanent în deplasare. Și că tot ce fac depinde de o serie de stimuli. Am jucat, personal, în județ, spectacole pentru copii inclusiv pe trotuar sau pe câmp. Au fost scene în care m-am trezit cu o capră lângă mine, sau cu un câine care a stat tot spectacolul sub masa din decor. În ceea ce privește spectacolele trupei Iosif Vulcan, am avut norocul de a juca, în O poveste foarte simplă, la scena mobilă din Cetate. Acela este un spațiu protejat. Indiferent de cât de protejat e spațiul însă, ca actor ai aceeași problemă: amplificarea. Dacă folosești tehnica pentru asta, se pierde mult din atmosfera, din emoția spectacolului. Dacă nu o folosești trebuie să găsești acel dozaj, acel echilibru care să te ajute să transmiți publicului. Ai o senzație permanentă de nesiguranță și ai tendința de a apăsa o pedală prea mult… E ca și cum ai încerca să faci un dans pe sârmă.
Din ianuarie ești director de teatru, o poziție care presupune responsabilitatea repertoriului pentru ambele trupe. Ce noi producții ai în gând?
E prea devreme pentru divulgarea planurilor, pentru că nu știm încă ce bugete vor fi. Cert este că orice spectacol construit în această perioadă sau în perioada care urmează va putea fi jucat și în sală, și în aer liber. Cred că după acest an extrem de dificil oamenii au nevoie de bună dispoziție. Asta nu înseamnă că mă gândesc la un repertoriu format exclusiv din comedii. În fond, buna dispoziție ți-o oferă orice spectacol care este bine făcut…
Foto header: Sebi Tonț
