Fascinația pentru lux și putere întotdeauna a rămas o constantă a ființei umane. Admirația pe care o exercităm față de cei mai influenți și avansați ierarhic este cauzată de o dorință nestăvilită de conducere. Să știi că poți controla orice lucru, orice domeniu sau influența o mulțime de persoane este încurajator și insuflă un sentiment de atotputernicie dumnezeiască. Doar că la sfârșit de zi, fiecare răsărit se încheie cu un apus. Timpul istoric se scurge după același principiu. La finele secolului al XVIII-lea, ilustrul istoric britanic Edward Gibbon a scris o lucrare magistrală despre gloria și decăderea Imperiului Roman, creând o metaforă a finalității fenomenelor istorice. Chiar și cel mai mare imperiu, mai devreme sau mai târziu, se scufundă în negura timpului. Aceeași grilă interpretativă, dar despre aristocrația europeană, o propune și istoricul britanic Ellis Wasson de cartea căruia ne preocupăm în paginile curente.
În epoca noastră, despre aristocrația europeană se cunoaște mai mult ca niciodată. Grație dezvoltării cinematografului, internetului și literaturii, imaginea despre aristocrație este univocă. Familii nobile care locuiesc în castele medievale moștenite de la predecesori, îmbrăcați în fracuri și rochii elegante, dedicându-și timpul liber loisir-ului, balurilor fastuoase și respectând un cod al onoarei, pătarea căruia se ștergea doar cu sânge. Pe lângă acestea, tabloul unui aristocrat tipic nu poate pretinde la exhaustivitate dacă acesta nu este implicat în intrigi, comploturi sau răscoale împotriva monarhiei. Cel puțin această perspectivă este conturată de recentele apariții cinematice, printre care iese în prima linie serialul britanic „The Crown” despre casa regală engleză. În linii generale, în spațiul public european aristocrația este percepută ca o societate închisă cu acces limitat, constituită din persoane influente și bogate, având interese obscure și lacome de putere. Din această prejudecată își trag seva și multiple teorii conspiraționiste, potrivit cărora lumea ar fi condusă de o elită tenebră, descendentă din nobilimea timpurilor trecute.
Lectura subiectului propusă de Ellis Wasson ne oferă o altă viziune, mult mai lămuritoare și complexă, asupra fenomenului, cu exemple pertinente și o analiză detaliată a celor mai importante familii nobiliare europene, precum și furtunile istoriei pe care le-au străbătut. Optica autorului ne invită la reflecție, să ne distanțăm de abordările reducționiste și protocroniste, plasând clasa aristocratică într-un context adecvat evoluției sale istorice.
Cele unsprezece capitole care formează volumul urmează atât axa temporală de existență a aristocrației europene, cât și reperele definitorii ale acestui strat social: averea, onoarea și familia, influența, autoritatea și altele. Altfel zis, evoluția istorică este acompaniată de explicarea trăsăturilor sale distincte, care individualizează aristocrația de alte clase sociale.
De la început, autorul lansează un avertisment hilar la prima vedere, că nu poate defini aristocrația. Este, însă, o chestiune complet justificabilă și realistă, atâta timp cât și în literatura de specialitate nu există un consens, chiar și relativ, asupra cine ar fi aristocrații și cine s-ar încadra în această categorie. De aceea, pas cu pas, autorul încearcă să creioneze un tablou despre cei considerați aristocrați. Foarte sumar vom sublinia câteva idei în acest sens, de exemplu că „Aristocrația nu se distingea numai prin titluri, ci și prin structura averilor. Spre deosebire de nobilimea măruntă, membrii ei beneficiau de venituri din surse variind de la salarii oficiale la redevențele activităților de minerit. […] Aristocrații trăiau pe picior mare. În plus, aveau posibilitatea să-și proiecteze statutul și puterea, lărgindu-și în mod regulat reședințele rurale și construindu-și locuințe somptuoase în orașele-capitală. […] Aristocrația era poliglotă, crescută adeseori cu doici și guvernante străine. Stăpâneau domenii care înglobau frontiere naționale și etnice” (p. 29-30). Rezumativ, aristocrații dețineau diverse averi, ocupau cele mai prestigioase funcții din stat și aveau o înclinație accentuată spre cultură și educație.
Din cele relatate mai sus, nu putem să nu remarcăm contribuția autorului la eliminarea clișeelor despre aristocrație – un ingredient indispensabil al analizei sale. De exemplu, faptul că aristocrația deservea interesele Curții Regale se dovedește a fi perimat, autorul argumentând că aristocrația pe alocuri avea mai multă influență asupra regilor, deținând cele mai importante funcții de stat din care erau inamovibili. Totodată, Curtea Regală era cea mai frecventată piață de căsătorii aristocratice și o școală a bunelor maniere și purtare pentru tinerii nobili. Un alt clișeu care s-a osificat în istoriografie este despre șubrezirea aristocrației odată cu abolirea iobăgiei. Aici E. Wasson prezintă argumente țesute cu un subtil umor britanic, dar de o logică debordantă: „Monarhii și consilierii lor s-au aflat adesea în avangarda mișcării de suprimare a legării de glie. Dările către seniori deveniseră un coșmar contabilicesc sau erau, pur și simplu, imposibil de strâns. În Hessa-Kassel, birurile s-au fragmentat cu vremea între diverși moștenitori, astfel că o dare putea să însemne o optime dintr-o găină sau porțiuni dintr-un ou, pe an. […] reformele drepturilor feudale de stăpânire a pământului au lucrat în avantajul nobilimii și chiar au crescut dependența țărănimii de moșieri.” În acest sens, istoricul ne invită și la o meditație pentru reconfigurarea tradiției istoriografice.
O latură specifică aristocraților asupra căreia insistă autorul este aflarea în avangarda progresului științific și patronajul cultural, grație cărora artele și știința europeană au căpătat faima cunoscută. Inovațiile în domeniul agriculturii, științelor reale, ingineriei, literaturii sunt parte din performanțele intelectuale atinse de aristocrați. Autorul se întreabă: „Cum ar fi dacă n-ar fi existat lordul Byron și contele Tolstoi? Tennyson și Trollope proveneau din familii de baroneți. Unde am fi astăzi dacă aristocrația latifundiară n-ar mai figura în romanele lui Jane Austen și Marcel Proust. Theodore Fontane a scris pe larg despre iuncherii prusaci. În Franța secolului al XIX-lea, autori ca Stendhal, Barbey d’Aurevilly, Balzac, Sandeau și Cousin au dat, în romanele și biografiile lor, o evocare estetică a nobilimii.” (p. 133) Tiparele aristocrației proliferate în literatura secolului al XIX-lea s-au înrădăcinat profund în mentalitatea europeană, iar fără aceasta creațiile literare s-ar lipsi de valoarea lor estetică canonică. Suficient este să ne amintim de începutul romanului Război și pace al lui Lev Tolstoi, unde în salonul Anei Pavlovna, unei nobile ruse, se vorbește mai multă franceză decât rusă. Cel mai pregnant, valoarea estetismului aristocratic poate fi surprinsă în opera lui Balzac, pe care acesta a cultivat-o prin romanele realiste Le Père Goriot, Eugénie Grandet, Les illusions perdues, César Birotteau etc. Geniul lui Balzac rămâne inconfundabil, măcar prin excentricitatea personalității sale și grație unui pedantism descriptiv rar întâlnit în literatura universală.
Zguduirea clasei aristocratice s-a produs în perioada celor două conflagrații mondiale. Ascensiunea regimurilor totalitare, radicalizarea societății, diminuarea rolului nobilimii în instituțiile tradiționale (Armata și Biserica) au determinat coborârea aristocraților de pe scena politică europeană. După 1945, revirimentul nobilimii a fost pus între paranteze. Dezastrul economic și exodul social au reconfigurat viața europenilor, aristocrației fiindu-i repartizat un loc foarte strâmt. În plus, compensațiile pentru confiscările și distrugerile moșiilor în urma operațiunilor militare se ridicau la costuri uriașe, fiind prioritare alte domenii pentru investițiile de reconstrucție.
În zilele noastre, aristocrații pot fi mai aproape decât considerăm. Mulți urmași ai acestora și-au redobândit parțial titlurile și au reintrat în posesia unor moșii familiale, deși mai reduse ca suprafață. Unii s-au dedicat carierelor diplomatice, alții afacerilor. Prinții de Liechtenstein și Monaco sunt printre cei mai norocoși, având la cârmuire state întregi, deși de mărimea unor cartiere metropolitane. Alții s-au pierdut în masele societății de rând, păstrând doar memoria despre gloria strămoșilor și prestigiul de altă dată, când predecesorii săi aveau un cuvânt greu de zis în politica europeană.
Britanicul Ellis Wasson a dăruit publicului mondial o carte admirabilă cu un demers original, decuplat de la tradiționalele inadvertențe istoriografice. De altfel, cine dacă nu britanicii să aibă dezvoltat gustul stăpânirii aristocratice. Să preluăm de la ei doar exemplele benefice, ca să construim o societate europeană instruită și durabilă, unde trecutul să conviețuiască pașnic cu prezentul.
