femeile din familia mea
un lung lanț cu verigi care cară sacoșe grele și fac drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi
veriga ce strânge la piept banii primiți după îndelungi rugăminți se leagă în universuri ce se suprapun de veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul nu îi dă voie, fuge la magazin și înapoi când el e plecat, face totul perfect și în grabă
gătește și pentru el pentru că el nu se întreabă,
convenabil, despre miracolul care îi pune mâncare în farfurie, copii sănătoși în brațe, haine curate pe mâine pe scaunul de lângă pat și nu oferă nici o privire de reproș pentru oasele rupte, ochii vineți și zilnic plânși, porțile mereu încuiate și somnul sub cerul mai liber decât ea
veriga infertilă care plânge la finalul fiecărei zile pentru că pășește pe tărâmul încă unei nopți nedormite din motivele nedorite
femeile din familia mea, un lung șir de lacrimi care se împletesc deasupra vinetelor decojite, tocate, mărunțite
când presărăm sare, o facem cu generozitate, de parcă nu am adânci propriile răni
punem ulei și amestecăm cu grijă și hotărâre
suntem iisușii care se dau jos de pe cruce și își vindecă fiecare despicătură
binecuvântându-se
fără să ne întrebăm tații violenți bărbații absenți agresorii
oh, domnul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Câți oameni dorm profund, strânși ca niște fetuși, în trenul care te depășește pe marginea câmpului de lângă B32?
Căi
Câți își plâng insomnia și urlă în perna colecționară de suspine cu fiecare drum făcut,
Câți stau în genunchi pentru adevărata împărtășanie?
Un vis recurent printre atâtea altele în copilărie:
întinsă pe calea ferată, incapabilă să mă salvez pe măsură ce trenul e tot mai aproape
Repetând de sute de ori același scenariu
Salvarea vine când se evaporă visul
Peroanele care toamna miros a început de școală, a oameni noi și a posibilități,
a haine luate sâmbăta de la piața de lângă gara Simbrea și ghiozdan care imită pielea,
Rechizite nepersonalizate, la set, și penarul care nu a mai trebuit unui frate mai mare
Temele – gata încă de la finalul anului școlar trecut pentru tot anul
Vagoanele care au cărat suferința de-a lungul istoriei & toate durerile personale pe care n-au știut cum să le spună mai departe
Regretul din scrâșnetul roților și vina de a contribui la petele negre de pe obrazul umanității
Trenurile în care am citit până la vindecarea teribilismului care face un adolescent să nege Holocaustul
până la lecția contrarie
Camioanele care au dus grupuri la execuții și autoturismele care încă răpesc inimi care mai bat o vreme
În tandem cu valurile care se sparg veșnic deasupra altor teribiliști
Și toate drumurile pentru care nu știu dacă mai există întoarcere.
Trebuie să fie poezie
Am trecut fiecare limită la care nu te gândești și am respectat regulile la care te aștepți mai puțin
Dar mă cunoști
Trebuie să fie poezie în mâna strecurată sub masa din cafenea în timpul interviului
Trebuie să fie poezie în felul în care te rog să nu scoți un sunet când mă sună cineva suficient de apropiat încât să nu-i pot spune despre tine
Ca să nu întrebe dacă vei fi aici și mâine
Nu ne plac discuțiile dificile, deciziile, termenele-limită, ceasurile biologice care bat asurzitor în lumea cu deficiențe de auz
Trebuie să fie poezie în modul în care povestesc despre ea, cea mai frumoasă femeie din viața mea
Și când o fac nu e ca să ruleze-n mintea ta, în 4k, filmele din categoriile pe care le ai la favorites sau most watched
Măcar o dată să fie și despre mine
Măcar o dată și despre conținut, apoi despre omul superior care conține
Măcar sex, dacă nu dragoste – a spus-o sigur și-altcineva înaintea mea
Dar fără joaca de-a dormitul și îmbrățișarea, cafeaua și țigara de după, conversațiile telefonice nesfârșite – și tu? și mie? ce tare că avem și asta în comun – și salut-o pe mama ta din partea mea
Fără iub, iubi, iubita,
Trebuie să fie poezie în tatuajul de pe stern ca să știi că e poem (în) pieptul meu
Viața mea nu înseamnă altceva decât lipsa rimei și prezența ritmului.
