/

Anatomia unei căderi

672 vizualizări
Citiți în 11 de minute
1
Anatomie d’une chute (regie: Justine Triet, 2023)

Justine Triet face parte, alături de Antonin Peretjatko, Guillaume Brac, Sébastien Betbeder, Djinn Carrenard și Vincent Macaigne, dintr-o generație de tineri cineaști francezi al căror debut a fost semnalat în Cahiers du cinéma în urmă cu mai bine de zece ani. După mai multe lungmetraje premiate la diverse festivaluri, un deceniu mai târziu, în 2023, pelicula Anatomie d’une chute/Anatomy of a Fall îi aduce Palme d’Or regizoarei franceze.

Cunoscută pentru seria de documentare Sur place (2007), Solférino (2008), Des ombres dans la maison (2010), Justine Triet a fost selectată în competiție la Cannes și cu filmul Sibyl (2019), pentru care a scris scenariul împreună cu regizorul și actorul francez Arthur Harari, care e și tatăl celor doi copii ai săi. Dacă Sibyl surprinde istoria de viață a unei psihoterapeute care revine la scris, după diverse experiențe care o ținuseră la distanță, având-o ca sursă de inspirație pe noua ei pacientă, o actriță în devenire, Anatomia unei căderi scoate la iveală scurtcircuitele unui cuplu izolat de lume, care trece printr-o traumă severă odată cu accidentul în care băiatul lor rămâne orb.

În 2023, Justine Triet devine a treia femeie și a doua franțuzoaică din istoria Festivalului de la Cannes care a primit Palme d’Or, după neozeelandeza Jane Campion pentru Lecția de pian (1993) și franțuzoaica Julia Ducournau pentru Titanium (2021). Anatomie d’une chute (Anatomia unei căderi) restituie « disecția chirurgicală a unei relații”, prin prezentarea procesului unei femei scriitoare acuzate că și-a ucis soțul. Scenariul, scris împreună cu Arthur Harari, este redat în trei limbi – actorii vorbesc preponderent în franceză, dar și în engleză și în germană, ceea ce contribuie la impresia de puzzle lingvistic și de probleme majore de comunicare.

Anatomia unei căderi este al doilea film, pe lângă Sybil, în care Triet o distribuie pe actrița de origine germană Sandra Hüller, ce interpretează rolul văduvei puse sub acuzare, Sandra Voyter, romancieră în plină glorie. Filmul îi are în distribuție pe Swann Arlaud (care îl interpretează pe Vincent Renzi, prietenul avocat al Sandrei Voyter; cunoscut pentru rolurile din Les Émotifs Anonymes, în regia lui Jean-Pierre Améris (2010), Les Anarchistes, regizat de Elie Wajeman (2015), thrillerul Ni le ciel, ni la terre, în regia lui Clément Cogitore (2015) și drama franco-belgiană Baden Baden, regizată de Rachel Lang), Antoine Reinartz (în rolul procurorului) și Samuel Theis (în rolul lui Samuel Maleski, soțul căruia i se investighează moartea), premiat cu distincția Camera d’Or alături de Claire Burger și de Marie Amachoukeli pentru regia filmului Party Girl, în cadrul ediției din 2014 a Festivalului de Film de la Cannes.

Începutul filmului este copleșitor: bărbatul plin de sânge, întins în zăpada viscolită, este găsit fără suflare de băiatul orb, întors de la plimbarea în natură. Muzica – distonantă, rebarbativă, stridentă – umple spațiul. Peisajul montan, deopotrivă de strivitor prin înălțime, duritate și indiferență, accentuează neputința celor doi – mamă și fiu – de a-l ajuta pe bărbatul rămas fără suflare. Triet pune accent pe contraste: albul zăpezii viforite și roșul violent al sângelui, Alpii și zona urbană, vila în care se retrăsese cuplul și sala de judecată, spații la fel de ostile și de copleșitoare.

Drama unei familii în căutarea (in)stabilă a fericirii, Anatomia unei căderi înfățișează, în această ecuație maritală hrănită din nesiguranțe și din procese de conștiință, o scriitoare de origine germană, care trăise o vreme la Londra și care se bucură de un succes relativ. Vila de la munte în care cuplul se mută are nevoie de îmbunătățiri, iar viața tinerei familii nu este deloc ușoară. În urma unui accident, băiatul lor rămâne fără vedere, iar tatăl se autoflagelează din cauza tragediei provocate.

Filmul, inspirat de fapte diverse din documentare polițiste, are câteva particularități compoziționale: puținele elemente de decor contribuie la atmosfera apăsătoare, sufocantă – acțiunea se petrece în vila aflată în renovare a cuplului Voyter – Maleski sau în sala de judecată; una dintre puținele scene în plein air are loc pe faleza râului Isère, altele, în apropierea vilei în care locuiește cuplul. Filmul nu apelează la flashback-uri ale protagoniștilor, ceea ce ar fi adus ceva lumină în relația dintre cei doi soți, însă regizoarea apelează la tehnica „absenței”: scoate din context o discuție ulcerantă a celor doi despre educația copilului, literatură și plagiat, despre fidelitate și iertare, pentru a o invoca drept probă la proces. În plus, băiatul nu vede, așa că din mărturiile sale lipsesc imaginile. Totuși, laitmotivul filmului este muzica dată la maximum: din mansarda în lucru răzbate 50 Cent, iar soundtrack-ul P.I.M.P. reverberează în toate încăperile, în întreaga vale a Alpilor.

Cei doi soți luaseră hotărârea să se mute în satul în care copilărise Samuel pentru a reduce cheltuielile și a trăi o viață cât mai simplă, să se dedice scrisului și creșterii băiatului lor. Anatomia unei căderi juxtapune două atitudini: cea conservatoare, tradițională, a femeii casnice care se îngrijește de gospodărie și cea a femeii-scriitor, cu un comportament libertin, care se derobează de grijile de fiecare zi. Soțul său este cel care se ocupă de educația băiatului în regim homeschooling, în vreme ce mama se dedică romanelor pe care le scrie.

Ar fi și câteva stridențe surprinse de pelicula franceză: o femeie este acuzată că și-ar fi ucis soțul, iar soarta ei este pusă în balanță la rechizitoriu de mărturia copilului său orb, modificată inerent de propriile percepții și de sentimentul de vinovăție. Până la un punct, procesul se desfășoară realist, până în momentul în care atât procurorul, cât și avocații apărării invocă detalii regăsite și în romanele publicate de inculpată. Transpare, din a doua jumătate a filmului, impresia de proces distopic, în care fuzionează rechizitoriul și empatia, carisma eroinei și fricile băiatului orb, trauma soțului care se culpabilizează pentru accidentul copilului și nevoia acestuia de a fi validat literar, melanjul dintre realitate și ficțiune și felul în care procurorul alege pasaje din romanele Sandrei Voyter pentru a-și construi pledoaria.

Anatomia unei căderi de Justine Triet este un film incomod pe alocuri și, tocmai pentru că se joacă mereu cu codurile ascunse, cu „absențele”, este un film care te obligă să te pui în locul fiecăruia dintre soți și să nu îți placă nimic din ce vezi în jurul tău, dar nici pe tine însuți să nu te mai suporți. Pentru că dragostea este în altă parte. Iar în literatură nu e nevoie de civilitate.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a devenit doctor în Filologie (2016) al Universității din București, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980). Volumul său de debut, Noțiuni elementare (2018), a fost tradus în Canada (2020) și în Spania (2024), a obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, fiind nominalizat la Gala Premiilor Observator cultural, la Gala Premiilor „Sofia Nădejde” și la Gala Premiilor „Tânărul scriitor”. Alte volume: Intervalle ouvert (L’Harmattan, Paris, 2017; tradus în limba spaniolă de către poetul José Marrero y Castro la Editura Puentepalo, ediție bilingvă, Las Palmas, 2021), Une contre-histoire (L’Harmattan, Paris, 2022). Scrie poezie, cronică de film și studii literare în Apostrof, Familia, Matca literară, Observator cultural, Tribuna etc.

1 Comment

  1. Nițel dramă… Un pic de spoiler. În rest tema, o oglindă a situației întâlnite de destule familii chiar și din România. Cât despre personajul acuzat de -crimă, prin preluarea unor indicii din scrierile acestuia, există o versiune americană contemporană, Argylle, nițel mai ușoară, precum o salată Cesar.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cinemascop”