Start
342 vizualizări
Citiți în 10 de minute
***

Puteam să storc peisajul
De propria-mi lâncezeală
Și oroare
Și în crăpăturile caselor să pătrund 
Sub forma unei umbre flămânde
Să vă ling fețele uimite
Din așternuturile curate
Când ochii ni se vor întâlni
Și ai mei or să fie mari negri 
Și or să vă împroaște cu smoală.
Dragii mei sătui
Ochii mei or să vă împroaște cu smoală
Zâmbetul tâmp culcat în coșul pieptului 
Animalul de companie al complezenței 
Cârja dvs. ștergătorul dvs. la cur 
Căci vai și o spun și din teribilism
Dar și dintr-un simț acut al responsabilității 
Poezia mea nu încape în poză lângă
Un prosecco/o cană de cafea/un vin/
Mutra strâmbă a iubitei sau a iubitului/
Inimioare multe inimioare/felicitări și altele,
Poezia mea nu are nevoie de empatia dvs.
Poezia mea nu are nevoie de dvs.
Și dvs. trebuie să înțelegeți
Și să vă întoarceți la poeții dvs. preferați
Care vă așteaptă parcă îi văd
Înveșmântați în coșciuge ultimul răcnet
Sporovăindu-și unul în urechea celuilalt
Ultimul răcnet amputându-și brațele
Ultimul răcnet anchilozându-se 
Ultimul răcnet oh stimați maeștri
Hibernând la loc călduț
Atâta elocință în aerul dvs. stătut.

 
***

Inima mea visează 
Doar să o lași 
Implantată în pieptul tău, 
Lângă inima ta, 
Și să o uiți acolo, 
Inima mea visează 
Doar să îți fie inimă de sprijin, 
Doar să fie aerul 
Din jurul inimii tale, 
Aerul care te consolează, 
Care te apără, 
În care te întorci din lume 
Atunci când lumea 
Doare.

 
***

Dragostea oferă oportunități de moarte.
Măduva din cești de os ți-am băut-o.
Cimentul demenței ți l-am turnat în urechi.
Dragostea în care poți muri înecat
În absența celuilalt.
Măduva din cești de os ți-am băut-o.
Cimentul demenței ți l-am turnat în urechi.
Dragostea care ți-a înfipt dezastrul
Până în prăsele. 
Măduva din cești de os ți-am băut-o.
Cimentul demenței ți l-am turnat în urechi.

 
***

Îi ascult vocea încolăcindu-se pe corpuri
Pe fețe ieșind ca sudoarea la suprafață
Ca un pârâu negru prin cutele pielii 
Prin denivelările din pereți 
Ca un șarpe sub cărămizi
Și în încheieturi 

Împuternicește-mă și fă-mă să uit 
Și timp oferă-mi ca să pot să iert
Și în mine preschimbă-l pe celălalt 
Adu-l pe celălalt ca să își găsească
În mine acel loc cald unde se zice
Poți să te dezbraci și să continui
Să te dezbraci până scoți la lumină
Fâșia dureroasă și o așezi lângă altele
La fel de vineți și de însângerate
Un lanț lung de fâșii însângerate 
Să-mi fie trupul 
Înăuntru 

 
***

Cum se strică mirosul unui om apropiat
După ce te desparți de acesta un timp.
Nu e adecvat să ne însușim prietenii,
Deși, credeți-mă, nu e vorba de egoism,
Deși ai vrea să te contopești.
Sunt oameni care nu dispar de lângă tine,
Pur și simplu îți răpesc din prezența lor,
Pur și simplu te lasă –
Nu mă repet intenționat, mă bâlbâi
Și emoția desface în mine pereții,
Emoția dă jos tencuiala cu buzele.

 
***

Ești prea tânără ca să te dezintegrezi.
Ești frumoasă și nu atât de bolnavă.
Îmi doresc ca aerul să te mențină
Ca un conservant, ca un balsam
În care oasele ți se-ntăresc
Și expresia feței rămâne intactă.
Ca să privești viitorul cu ochi buni,
Schimbă motivul pentru care plângi.
Dacă e vorba de oameni, lovește-i cu sete,
Adică separă-te și gemi dinadins.
Când se vor rezolva lucrurile, o să-mi revin.
Nu o să fiu confundat cu boala ta de rinichi.
Nu o să fiu pentru tine 
Doar omul care-ți spune: câtă dragoste
Trebuie să exprim,
Cât nerv rămâne nefolosit la culcare.

 
***

Sunt gesturi din trecut asupra noastră 
Care ne înșală simțurile, îmbracă
Forma experienței,
Sunt tăceri care te obligă 
Să le umpli cu zgomote înfundate,
Porțiuni de gol între cuvinte
Până unde abia răzbat 
Senzațiile celui care ar fi vrut să spună totul
Și nu a putut,
Acolo mă așez să ascult 
Cum își încheie rostul
Sunetele obișnuite ale acestei lumi,
Cum vocile oamenilor amuțesc 
Mult înăuntrul gurii, împinse
De un strigăt întors. 
De ce te încăpățânezi?
Nici măcar tu nu o să te schimbi.
De ce întâmpini necunoscutul cu sarcasm?
În mijlocul unei priveliști
Nu poți decât să admiri.

 
***

Sunt specialist în melancolie,
Încăpățânat să nu uit nici măcar un cuvânt.
Sunt specialistul numărul unu în melancolie,
Ucenicii mei încă nici nu s-au născut.
Sunt buzduganul de melancolie,
Stafia flămândă ieșind din trup.
Orice altceva a secat demult.
Orice altceva nici nu sunt.

 
***

Când vom zâmbi o unică cicatrice  
O să o desprindă ca să ne găsească 
O ultimă gură de aer în hățișurile pielii tale 
Despre ea am putea vorbi ca despre 
O contribuție pe care o voi aduce 
În dezechilibrul acestei lumi 

 
***

Am fost bărbat 
Pe fiecare centimetru al tău.
M-am așezat unde am găsit carne lipsă.
Te-am cunoscut în moliciunea ta,
acolo unde pieptul s-a rotunjit cu explozibil.
Corpul tău stâlcește cuvinte de dragoste. 
Corpul tău armează neliniști.
Mă înghite și mă păstrează
Și mă atinge cu limba cum atingi o carie.
Mă cuprinde, mă îndeasă între coapse.
Vorbesc cu gura plină de gurile noastre.
Un fel de-a răzbi se integrează-n cuvinte,
Un fel de a-ți vedea corpul detașat,
Părul încărunțit și-n ultimul moment vocea.

 
***

Să nu ai alt Dumnezeu decât furia.
Să transformi învelișul pietrei în carne
Și să o iubești până se ridică-n picioare.
Să fii, cu toată convingerea, în zadar
Sau să te ghemuiești lângă mine când spun:
Iubește-te pe tine însuți cu ură.
Fii numai ce simți când simți că te sufoci.

Toni Chira (n. 2003, Dej) a publicat în Poesis Internațional, Vatra, Steaua, Scena9, Opt motive. Membru în echipa de organizare a Maratonului de Poezie Online 2020, a Festivalului de Literatură „Ștefan Aug. Doinaș” (SAD) și a Clubului de lectură „Brumaru”. Lecturi publice la Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau, Cenaclul Republica, Festivalul „Poezia e la Bistrița”, Stand-up Poetry Alba Iulia.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”