Totul

887 vizualizări
Citiți în 29 de minute
Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, Editura Humanitas, București, 2023

Interesul cu care se citește jurnalul Blandianei din ultimul an și jumătate de ceaușism vine din două direcții: pe de o parte este vorba despre recuperarea unui trecut relativ recent, pe care generațiile noi nu au cum să-l înțeleagă decât prin istorisiri și mărturii ale celor care l-au trăit în mod direct (deseori, pe parcursul lecturii, un cititor tânăr ar putea crede că scenele cotidiene sunt fantezii suprarealiste ale unei imaginații poetice, și nu dovezi clare are unei lumi în care absurdul era normă zilnică); pe de altă parte, e cu atât mai interesantă evocarea când ea reprezintă perspectiva unui scriitor, adică a cuiva pentru care nu doar supraviețuirea fizică era vitală, ci și cea (sau mai ales cea) a minții. De aici dubla dramă a poveștii, transformată în dublul chin al existenței: intelectualul sub ceaușism trebuia, la fel ca oricine altcineva, să facă eforturi (deseori tragi-comice) pentru a putea trăi într-o societate a privațiunilor dintre cele mai odioase (ulei, orez, făină, zahăr și pâine în cantități limitate pentru fiecare persoană, după un plan diabolic menit – chipurile! – să ne salveze din fața pericolului de a rămâne datori altora) și, în același timp, trebuia să-și salveze libertatea interioară, scrisul, cărțile și viitorul ca scriitor. De altfel, jurnalul începe cu o notiță din august 1988, zi în care Blandiana află că are din nou interdicție de a publica. Din acel moment, jurnalul rămâne singura metodă a autoarei de a compensa această pierdere. Ideile rămân între filele caietelor, fără speranța că ele se vor mai putea metamorfoza vreodată în mesaje care să ajungă la alți cititori, tăind astfel complet posibilitatea închegării oricărei forme de solidaritate. Această întrerupere a dialogului (de oriunde și cu oricine) pare un proiect pus la cale pentru a zădărnici orice împărtășire a dezastrului și a umilinței: „Seara am ieșit la o plimbare până în gară pentru a da câteva telefoane (mamei, Rodicăi) ca să le spunem să nu se neliniștească de dispariția din România literară. Nu telefonăm de acasă pentru a putea vorbi mai liber, dar situația telefoanelor publice (defecte în cea mai mare parte) și nesfârșitele cozi din fața puținelor aflate în stare de funcționare ne fac, după patru sau cinci încercări și mai bine de o oră pierdută, să renunțăm. Ne întoarcem acasă încet, obosiți, deprimați deodată nu atât de situația noastră, cât de a tuturor, de murdăria, mizeria, bădărănia, aglomerația de pe peroane, urâtul devenit obișnuință și sărăcia, devenită unitate de măsură.”

Blandiana încearcă mereu să pătrundă înțelesul întâmplărilor aparent inofensive, dar care – la o privire mai atentă – par simptome ale unei lumi în care nesiguranța (de orice formă ar fi ea) e materie primă […]

Pentru un autor sub ceaușism, interdicția de publicare nu însemna doar dispariția din spațiul public (și implicit, în timp, dispariția din conștiința cititorilor), ci și privarea acestuia de o sursă de venit; de aceea, atunci când Dumitru Chirilă îi propune autoarei să-și păstreze rubrica de poșta redacției de la Familia, dar fără s-o semneze, Blandiana notează evenimentul în jurnal, cu recunoștință, dar și cu umilința de a conștientiza cât de măruntă e recompensa fără de care, totuși, lucrurile ar arăta chiar mai rău. E aici o jovialitate mimată, o auto-ironie veselă îndărătul căreia se ghicește disperarea: „Seara am stat acasă scriind rubrica de la Familia, pe care o voi continua fără să o semnez. Propunerea în acest sens a lui Dumitru Chirilă m-a impresionat cu atât mai mult cu cât este singurul gest de felul acesta. De acum înainte voi câștiga deci 490 de lei pe lună, prețul unui metru de stofă, sau al unui pulover, sau al unei perechi de pantofi!” Dacă cel mai bun produs al regimului comunist a fost frica, cu siguranță unul dintre efectele colaterale ale acesteia a fost stârnirea confuziei. Confuzie care merge până într-acolo încât nu se mai poate decela, decât cu eforturi supraomenești, între realitate și ceea-ce-seamănă-cu-realitatea. Blandiana încearcă mereu să pătrundă înțelesul întâmplărilor aparent inofensive, dar care – la o privire mai atentă – par simptome ale unei lumi în care nesiguranța (de orice formă ar fi ea) e materie primă: „Deși nu am voie să public, sunt citată mereu […], operație care mă enervează și mă fascinează prin mobilurile ei psihologice divergente: în timp ce semnatarii articolelor își oferă în felul acesta argumente că nu sunt chiar atât de lipsiți de curaj și se pun bine cu propria lor conștiință, cei ce aprobă apariția lor realizează, fără efort, subtila impresie că nu sunt interzisă (deși nu am voie să public), totul contribuind la ceața atât de tulbure și de propice desfășurării crimelor tacite, specialitate a ultimilor ani.”

Pornind de la toate aceste dovezi ale neliniștii vremurilor acelora, Ana Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan (ale căror destine aproape că nu pot fi înțelese unul în absența celuilalt), își găsesc un substitut de refugiu în casa de la țară, la Comana, unde decorul rustic are câteodată puterea de a mima normalitatea. Notațiile din jurnal care se referă la casa bătrânească din pământ au o luminozitate aparte, dată nu atât de idealizarea involuntară a unui stil de viață „exotic” pentru niște orășeni get-beget, cât de senzația ruperii de lumea urâțită a comunismului în faza sa terminală, chiar dacă efectele lui prozaice (cum ar fi întreruperea curentului) se simt și aici, ca niște tentacule otrăvite. Acasă e bine, e tihnă, timpul are alte legități și se circumscrie unor alte așteptări, mult mai umane și mult mai cuminți: „Romi a făcut foc în sobe și totul în jur este liniștitor, apoi după 7 seara curentul se întrerupe, Romi lucrează în camera lui la lumina lumânării, eu citesc tot la lumânare (am cumpărat din fericire două pachete de la cooperativă, poloneze). Descoperim că e mult mai plăcut decât la lampă și nici nu fac miros. Când stau în pat și mănânc regim nu mă doare nimic, iar starea de boală îmi dă un fel de dispensă de la celelalte suferințe. Foșnetul hârtiilor lui Romi și pozițiile fericite în somn ale pisicilor îmi dau un sentiment de protecție și chiar de beatitudine. Răul e departe sau, în orice caz, nu sunt obligată, mai mult chiar, nu am voie să mă gândesc la el. Adormim la 11.45 fără ca lumina să fi revenit.” Efectul, de o perfectă perversitate, al traiului în condițiile absurde ale cotidianului ceaușist este o paradoxală frică de o eventuală revenire la normalitate. Obișnuința cu răul poate disloca puterea de a accepta întoarcerea la firescul de dinaintea instalării lui, cu atât mai mult cu cât libertatea dobândită ar fi iluzorie în circumstanțele date: „[…] mă cuprinde o spaimă nebună de «normalitate». Ce să fac cu ea? Sunt ca un bolnav care, stând în spital, s-a obișnuit cu el și nu-și mai găsește locul în lumea din afară, lume care – de altfel – s-a și schimbat între timp. Ce voi face cu dreptul de a publica într-o lume în care nu se mai poate publica nimic? Dar ce voi face în general în această lume?” În plus, îndoiala de sine vine să întărească acest efect al confuziei generalizate: „Am început să îmi bat la mașină poeziile scrise în cursul ultimelor luni. Mi se par foarte slabe. Dacă n-ar fi speranța că mi se pare…”

Boala de a fi prizonierul unui sistem represiv se repercutează și asupra trupului. Interiorizarea durerii e un act involuntar de a transfera urâțenia exterioară între limitele fatale ale biologicului. Disperarea care transpare pe fețele chinuite ale trecătorilor este (și) rezultatul umilințelor repetate; ea creează un tablou în care impresionantă e nu doar magnitudinea suferinței, ci și felul dezagreabil în care ea colorează străzile: „[…] mi-e atât de rău, încât mă rog lui Dumnezeu să nu mă prăbușesc. Frigul, durerea, sentimentul de singurătate, agravate de urâțenia zilei, trecerea pe lângă Uniunea care este un fel de simbol al înstrăinării, toate la un loc reușesc să-mi declanșeze lacrimile, și plâng până acasă sperând să nu întâlnesc pe nimeni și nereușind totuși să mă descarc, să mă liniștesc.” Dificil de suportat este și discreția la care obligă regimul totalitar; oamenii sunt obișnuiți să umble pe vârfuri ca să nu fie auziți, să șoptească între ei pentru a nu fi ascultați, într-o atmosferă de clandestinitate forțată, anulând astfel orice speranță de libertate. Din acest punct de vedere, relevantă este notița din jurnal care povestește despre vizita pe care Radu Enescu i-a făcut-o autoarei la Oradea, atunci când se afla în vizită la mama ei: „Dacă mă gândesc bine, și nu e prima dată când fac aceste observații, dintre toate lucrurile pe care le-am suportat greu în ultimul an, cred că cel mai greu mi-a fost să suport șoaptele, faptul că mai mult de cincizeci la sută din conversație – indiferent cu cine ar fi purtată și indiferent pe ce fel de teme – se desfășoară în șoaptă.”

Supraviețuirea intelectualului în totalitarism poate uneori lua forme parodice. Blandiana recurge la auto-ironie și sarcasm, însă fondul tragic rămâne neschimbat.

În atmosfera terorii generalizate, există doar trei moduri (toate iluzorii) de evadare; una e emigrarea, aproape imposibilă, dar care le apare celor doi scriitori ca o formă de a evita un anumit tip de umilință, fără a putea scăpa totuși de o alta; dilema de a opta între cele două feluri de rușine este erodantă și sufocantă prin incapacitatea de a înțelege care dintre cele două eliberări ar fi mai puțin dureroasă: „[…] doi scriitori între două vârste – dintr-o mică țară europeană dominată de un tiran, ruptă de restul lumii – care au optat de mult între cele două feluri de umilință, aceea de a fi umilit de lipsa de libertate a propriei tale țări, alături de care, și în care, rămâi și lupți, și aceea de a fi umilit pentru că ești străin într-o lume străină, neacasă, necunoscut, neînțeles. Doi scriitori care nu-și doresc decât să nu ajungă vreodată să trăiască acea neagră clipă în care să fie obligați să recunoască, fără speranță și cinstit, că au optat greșit. Au fost în stare să suporte multe și vor mai fi în stare să suporte multe, dar clipa aceea nu ar fi în stare s-o suporte.” Al doilea mod de evadare, estetic și superficial, e imediat repudiat de autoare, mai ales din motive etice. Refugiul în literatură nu e suficient, cu atât mai mult cu cât el ar îndepărta-o pe autoare de dorința de a-și înnoda suferința cu a celorlalți, ca într-o mare familie a durerii: „Numai de mine ar fi depins să plec sau să eludez prin estetism umilințele ultimilor ani, iar dacă n-am făcut-o și nu o fac este pentru că, dincolo de suferință, simt mereu și împăcarea de a suferi alături de ceilalți.” În sfârșit, a treia cale, și cea mai dramatică, o reprezintă moartea. Rareori am citit pagini mai pline de disperare grea, transfigurată totuși într-un tablou al seninătății ultime. Blandiana încearcă astfel să atenueze tragismul unei astfel de dispariții, trecând-o în registru liric, dar efectul e, dimpotrivă, de augmentare a emoției. „Frumosul proiect”, cum halucinant îl numește, e înălțător, sublim și sinistru în același timp, mai ales că autoarea lasă să se înțeleagă că gradul de toleranță la oroare este periculos de aproape de zero: „Visez și sper din toată inima să am puterea de a trăi acest vis ca, atunci când totul mi se va părea de nemaisuportat, să-mi fac ordine în hârtii, să scriu cui voi avea de scris, să las ce voi avea de lăsat și, închizându-mi casa cu mărturisirea gestului undeva la vedere, să plec în munți […] și, luând un somnifer puternic, să mă culc în zăpada curată și moale și să aștept rugându-l pe Dumnezeu să nu se supere și să nu-mi condamne prea tare liberul-arbitru. Pentru ca toate aceste frumoase proiecte să fie duse la îndeplinire, va trebui să existe un moment în care, deși mă voi găsi în apropierea morții, viața să mi se pară mai greu de suportat decât ea.”

Surprinzător mi s-a părut în acest Mai-mult-ca-trecutul (splendidă metaforă pentru a descrie cât de mult a afectat acest trecut toată desfășurarea ulterioară de evenimente, atât în viața personală, cât și în destinul țării ăsteia) faptul că referințele directe la Ceaușescu sunt foarte rare; dictatorul nu e numit aproape deloc în cele peste 500 de pagini ale jurnalului. Inițial, mi-am spus că e vorba doar despre o justificată precauție a Blandianei, căreia i-a mai fost percheziționată locuința și înainte de scrierea jurnalului. Am abandonat rapid această explicație, întrucât restul detaliilor din jurnal (notațiile despre cozile la butelii, la carne, la ouă etc.) sunt oricum mult mai grăitoare pentru descrierea netrucată a acelor ani decât o eventuală referință la numele conducătorului; încât, la o eventuală confiscare a jurnalului, rândurile lui ar fi mai incriminatoare decât menționarea unui nume propriu. Explicația am găsit-o la o mai atentă scufundare în lectură: amplitudinea suferinței și a umilințelor, cuprinzând absolut totul (de aici și titlul cronicii mele, preluat din titlul unui poem publicat de Blandiana în Amfiteatru, pentru care a primit o altă interdicție de publicare), este dovada clară că atmosfera era irespirabilă în întregul ei. Ceaușescu se dizolvase într-o idee care a infectat o societate întreagă. El nu mai reprezenta doar persoana cu acest nume, ci un simptom al unei lumi în descompunere. Cancerul totalitarismului produsese metastaze în toate cotloanele, se extinsese până și în gândurile intime ale oamenilor, abrutizați de frică și de foame. Iată un exemplu în care conducătorul apare în jurnal, însă doar ca motiv suplimentar de revoltă, și doar ca pronume care te sâcâie și te epuizează: „În sfârșit, am plecat pe la ora 6, dar din Piața Romană nu se putea coti spre Universitate, toată circulația era deturnată pentru că urma să iasă el de la C.C. și pentru că el nu poate circula pe străzi pe care sunt și alte mașini. Am înconjurat deci prin spatele Intercontinentalului și am revenit pe Republicii, nepierzând mai mult de un sfert de oră, dar simțindu-ne și mai jigniți, și mai umiliți, umilința, acest cuvânt care revine mereu și rezumă totul!”

Supraviețuirea intelectualului în totalitarism poate uneori lua forme parodice. Blandiana recurge la auto-ironie și sarcasm, însă fondul tragic rămâne neschimbat. Umorul poate salva câte o zi de la hidoșenia ei, așa cum o sticlă de băutură poate fi prieten de nădejde în situații „speciale”: „Era o zi deosebit de urâtă, ploua și era frig, stăteam la scris după ce făcuserăm focul și tocmai ne hotărâserăm să deschidem o sticlă de Metaxa pe care o aveam de mulți ani  și o țineam pentru o ocazie specială (o deprimare, de exemplu).”

Mai-mult-ca-trecutul e însă, pe lângă documentarea vieții sub comunism, și o fascinantă galerie de tablouri ale personajelor epocii, de la Gogu Rădulescu (cu ambivalența sa arhicunoscută, ca un simbol al unei societăți de neînțeles), la Mircea Dinescu (colorat pozitiv, aflat în arest la domiciliu), la Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu ș.a. Lucrul întristător, dacă cineva are curiozitatea de a urmări povestea unora dintre aceste prezențe și dincolo de căderea comunismului, este să constați că niciodată evoluția nu se produce de la personaj negativ la personaj pozitiv, ci doar invers. Niciun „rău” n-a devenit bun, însă mulți „buni” au devenit străvezii, lăsând să li se ghicească ticăloșia și resentimentele. În confuzia nu mai puțin intensă de după 1990, dezbrăcați de haina rigidă a (non)conformismului de dinainte, unii dintre cei care păreau eroi luminoși s-au metamorfozat în caricaturi ale propriilor lor hiatusuri comportamentale. Nu vreau să stric plăcerea cititorului, așa încât las deschisă portița meditației pe marginea felului în care nu doar totalitarismul ne schimbă, ci și libertatea.   

Mărturie, document de epocă și jurnal de idei, Mai-mult-ca-trecutul este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă apariție editorială a lui 2023. Ana Blandiana reușește să scrie o carte cu atât mai tulburătoare, cu cât menirea ei n-a fost niciodată să fie publicată. Din această libertate absolută a scrisului s-a născut un volum absolut excepțional, care îmbină scriitura cea mai elegantă cu adnotarea conștiincioasă a unui (pe atunci!) prezent continuu, fără viitor și fără scăpare. O carte ca o respirație sacadată și tot mai lipsită de speranță.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”