1. Cum s-a conturat ideea romanului „Icar 89”? / 2. Cum a decurs scrierea lui?
Este un roman cu o istorie, altfel zis, are o poveste. În 1985 am ajuns stagiar într-o depresiune intramontană, la Gheorgheni. Visul meu pe atunci era să citesc. Deși locuitorii orașului erau în majoritate secui, exista o bibliotecă impresionantă (bașca zecile de cărți cumpărate de mine). Citeam romane, mai ales sud-americane, dar am făcut o pasiune și pentru dramaturgie. Am citit tot, fără să resping nimic, nici pe Bertold Brecht, nici pe O’Neill, nici elisabetanii și nici dramaturgii români. Pasiunea asta m-a împins să scriu și eu câteva piese de teatru și în una dintre ele îmi puneam problema cum am putea ieși din comunism. Soluția nu știu cum s-o numesc, „idealistă”?, dar până la urmă doi îndrăgostiți devin taumaturgi și încep să învie morții uciși de securitate și mă gândeam că vor ajunge departe, vor învia morții de la Canal, morții din lagărele naziste, din Gulag. Ceea ce ar fi dat întreaga lume peste cap, războiul ar fi devenit o absurditate, pentru că altfel se pare că nu este, unii îl consideră o soluție. Piesa asta mi s-a părut că are potențial să fie transformată în roman. (Nu scrisesem piese de teatru cu gândul că vor fi jucate sau publicate, ci pentru a stăpâni arta dramatică în folosul meu ca prozator).
Era prin 1986 și m-am apucat să scriu romanul. Și vine 1989 și-mi dărâmă șandramaua cu Revoluția. Ieșeam din comunism altfel și acest „altfel” era real. Parabola romanului nu mai avea sens, eram nevoit să scriu povestea reală. În povestea reală am păstrat povestea „idealistă” ca scenariu al unui tânăr visător. Lucrând acum la noul roman, mi-am dat seama că nu mai era vorba de comunism în general, ci de anul 1989, ultimul an de comunism la noi. De aceea în titlu apare „89”. Și „Icar”? Pentru că la Revoluție au fost multe aripi frânte.
O altă idee mi-a venit și ea tot treptat. M-am gândit că bună parte fiind scris în stilul „indicațiilor scenice”, să folosesc acest lucru astfel încât să realizez o dramaturgie pe care să aplic mijloacele estetice ale romanului.
Am lucrat la acest roman până prin 2015. Despre ce este? Cum trăiau românii, tinerii mai ales, la finele „epocii de aur”. Aș mai adăuga aici că este un roman cu totul diferit de celelalte scrise de mine. Chiar dacă și acelea par diferite unele de altele, au un ce comun: o viziune spațio-temporală, generată de imaginarul meu „paranoid”, după cum îl numește Gilbert Durand, spunându-i și „sintetic”. Vrei să cuprinzi totul și să faci contrariile să se împace. Să te adâncești în istorie, dar să prinzi și contemporaneitatea. Se generează în tine nenumărate întrebări, unele metafizice, altele religioase și cauți, prin romane, la toate, răspunsuri. Vrei să cuprinzi cosmosul, de la Facere și în viitorul lui. Urmărești Arborele vieții. Drama Fiului, ca simbol al condiției umane. De unde impresia de construcție dedalică, de labirint fără ieșire. Pe când „Icar89” nu are nimic corintic. Imaginarul meu nu se coagulase când am început să-l scriu și, mai mult, provenind din dramaturgie, are o structură „clasică”. Scenele se urmează una pe alta de la A la Z, într-o unitate de timp. Fiind roman, nu și de loc și acțiune. Imaginarul „paranoid” dă foarte puțini scriitori, din pricina dificultăților de a-l manevra. Și oricum, cred că statistic „paranoizii” sunt destul de puțini. „Schizoizii” sunt preponderenți. Având un regim imaginar antitetic, scenariul „schizoid” e ușor de manevrat, lupta dintre bine și rău se dă fățiș, cu sabia, „schizoidul” nu are nevoie de strategii complexe pentru a găsi cincidentia opositorum.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Icar 89”?
La celelalte romane mă gândeam că mi-aș dori ca un cititor să citească romanul așa cum îl citesc eu. Să simtă emoțiile, să parcurgă părțile și treptat să recompună întregul vizionar de la care a pornit scrierea. Să-i fie relevată structura semnificantă. Însă „Icar89”, fiind „liniar”, cred că va fi citit, la această dată la care ne aflăm, diferit în funcție de generația din care face parte cititorul. Cei care au trăit 30+ ani în comunism, îl vor vedea într-un fel. Cum am publicat mult din roman prin reviste, am avut feedback. „Da, chiar așa a fost”, mi-au spus unii. Cei mai tineri, sper că vor înțelege mai bine o lumea pe care, spre norocul lor, nu au cunoscut-o. Romanul este o mărturie subiectivă despre acele vremuri în care trăiam sub teroare, în sărăcie, cu o stimă de sine grav de scăzută, iar cel mai rău aspect mie mi s-a părut a fi suspiciunea oamenilor unii față de alții, datorită informatorilor infiltrați peste tot.
