Saltul Îngeriadei

Avem de-a face cu o apariție de mare valoare critică și istoric-literară despre o poetă bihoreană care la începutul anilor 1990 a realizat prin poezia sa un veritabil salt de la poezia anterioară la poezia de azi așa cum o cultivă poeții contemporani, mulți dintre ei fără să cunoască cui datorează modul poetic de care aparțin. Într-o notă – Despre poetă –, Komartin face precizările de rigoare. Tot lui îi aparține textul Câteva note despre dispariție, căutare și poezie restituită, unde oferă  detalii legate de felul în care el a făcut cunoștință cu poezia lui Judith Mészáros, despre căutarea autoarei și a cărții sale. Pasajul evaluator e de reținut: „Judith Mészáros – poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat și dramatic, are parte acum in absentia de o revenire pe deplin meritată. Reluarea integrală a celor două cărți pe care le-a publicat ar putea însemna redescoperirea cuiva care a ridicat în tot scrisul său problema unui rău profund al umanității noastre strivite de Istorie și Societate, căruia Mészáros a încercat să-i țină piept printr-o scriitură tumultuoasă, de un brav și apăsat eticism. Știm de la toți marii poeți care este prețul plătit pentru o asemenea înfruntare.”

Rita Chirian scrie o prefață sub forma unui foarte atent, dens și pătrunzător eseu despre poezia în cauză (Despre evanescențe și alți demoni), utilizând o abordare teoretică cu deschideri convingătoare de filosofie, ceea ce face ca poezia lui Mészáros să-și dezvăluie textura inedită cu desenul ei interior de incontestabilă noutate și de indimenticabilă valoare. „Volumele Judithei (sic!) Mészáros sunt cărți despre moartea celorlalți scrise în timp ce trăiește propria agonie, despre distanță și imponderabilizare, consemnări alerte ale unei îndelungi familiarizări cu desprinderea aproape chinovie, exercițiu de levitare deasupra imundului în timp ce gravitații atroce smulg carnea de pe os.” Sau: „Percepția este isterică, alienantă, realitatea accelerează supersonic, timpul se contractă. În această mecanică halucinantă, abstractul se reifică, iar materia devine fluidă și transparentă. Realitatea este descentrată, ieșită din țâțâni, un vehicol gonind spre un zid cosmic, fatal, căruia numai visul îi poate scăpa.”

Nu este cazul acum și aici să fac arheologia modului în care noi, cei de la revista Familia, am primit la vremea respectivă vizita la redacție a poetei și a sorei sale, cele două tinere venind de la Salonta unde locuiau atunci și de atunci, multă vreme, până ce destinul a făcut ca poeta să fie internată la Spitalul de Psihiatrie din Nucet, loc de faimă rea, unde poeta se găsește și astăzi. Uneori sau deseori destinul nu se arată deloc clement cu bieții poeți.