30 de ani de la moartea lui Cioran

În Franța a fost lansată cu mare tam-tam, în anul în care se împlinesc 30 de ani de la moarte (20 iunie 1995), o biografie a lui Cioran. Pasionații eseistului româno-francez nu vor găsi prea mari noutăți în această carte scrisă de Anca Visdei, autoare de origine română stabilită în Franța, care are prostul obicei de a scrie biografii pe bandă rulantă.

E bine că există o biografie a lui Cioran – editorul francez se laudă că e prima. Dar e cel puțin suspectă graba cu care, abia apărută (în luna mai), Cioran ou le gai désespoir a fost recompensată cu premiul Goncourt pentru biografie „Edmonde Charles-Roux”. Spun asta fiindcă această carte trebuie citită cu circumspecție, aproape fiecare pagină conținând afirmații îndoielnice, aprecieri hazardate, răstălmăciri și nenumărate informații de natură factuală eronate, astfel că ești nevoit să întrerupi lectura la tot pasul pentru verificări. O adevărată sarabandă de erori, de-ți vine să zici că asta nu e o biografie, ci o catastrofă!

*

Găsesc în cartea Ancăi Visdei despre Cioran o informație (fără sursă) despre o scrisoare sosită la Gallimard de la Tel Aviv, scrisă pe 2 decembrie 1990. Destinatarul este Cioran, autorul scrisorii fiind un necunoscut care afirmă: „Cioran, acest om mi-a salvat viața. Autorul trebuie s-o știe!” Mai mult ca sigur, e unul dintre cititorii cărora Cioran le-a „salvat viața” prin cărțile pe care le-a scris, mulți considerându-le o lectură tonică, tămăduitoare, în pofida faptului că în ele este vorba, în repetate rânduri, despre sinucidere. Lui Cioran i s-a reproșat adesea că, deși propovăduiește sinuciderea, n-a recurs la acest gest suprem. Din fericire, am putea spune: prin inconsecvența sa, a salvat viața altora.

*

Când nu visează cu ochii deschiși la un destin paralel – de fapt, o nouă întruchipare a paradisului pierdut al copilăriei, Cioran admite că are senzația că muncește cu adevărat doar când se întinde în pat și își lasă gândurile să rătăcească fără scop, ca și cum simplul fapt de a exista ar fi singurul sens al vieții. În măsura în care omul este capabil să renunțe la făptuire, la acțiune, el se apropie de autenticitate – acesta pare să fie credo-ul său. Este atitudinea cea mai radicală cu putință, cu rădăcini în buddhism, pe care Cioran a sintetizat-o în felul său original, șocant și paradoxal: „Eu consider că omul ființează autentic doar atunci când nu face nimic.”

*

În anii cei mai negri ai comunismului, Radu Enescu publica o carte neverosimilă pentru România acelor vremuri: Ab urbe condita. Eseuri despre valoarea omului și umanismul valorilor (Facla, Timișoara, 1985). Să vorbești la modul serios, filosofic, nu umanist-socialist, despre valoarea omului și umanismul valorilor putea fi considerat ușor drept un atac la temelia sistemului. Și chiar era. Puteam citi acolo, cu mult înainte ca cenzura să aprobe apariția Eseurilor franceze ale lui Cioran în traducerea lui Modest Morariu, aceste rânduri despre „Fascinația stilului” cioranian: „întreaga sa operă, scrisă cu parcimonie, este un lanț neîntrerupt de butade, o paradă de artificii, o serbare a paradoxului, o succesiune de aforisme născută parcă prin fisiune nucleară, într-un spectacol care fascinează, seduce și până la urmă te năucește.” După ce ne purtase prin toată cultura franceză, cu calupuri de citate din Cioran, eseul lui Radu Enescu se încheia apocaliptic: „dacă ar fi să scrie o monografie, atunci Cioran ar scrie cel puțin monografia lui Dumnezeu. Sau mai degrabă, ca un autentic voluptuos al crepusculului și un voiajor prin tenebrele infernului moral, ar scrie o superbă și polemică monografie a Diavolului!”

*

În 1932, apărea în traducere franceză Traité du désespoir (La Maladie mortelle) a lui Kierkegaard. Cioran și-a intitulat prima sa carte, apărută în 1934, Pe culmile disperării.

În esență, la Kierkegaard este vorba de religie. Disperarea este păcatul; „el a atins numai întâiul grad al credinței, disperarea și prin ea o dorință arzătoare a religiei.” Filosoful danez se referă la poet („din punct de vedere creștin, orice existență de poet, cu toată frumusețea sa estetică, este păcat”), dar descrierea i se potrivește ca o mănușă și tânărului Cioran, care dorea cu disperare să creadă, fără a reuși însă (Lacrimi și sfinți).

*

Sculptorul Ion Vlasiu relatează în cartea În spațiu și timp (Dacia, 1970) prima sa întâlnire cu Cioran, care tocmai ajunsese la Paris cu o bursă acordată de Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez din București. Conform relatării lui Vlasiu, Cioran era decis încă din 1938 să nu se mai întoarcă în țară: „[…] l-am întâlnit pe Emil Cioran, autorul unei cărți intitulate Pe culmile disperării și altele. Filozof existențialist. Mic, blond și grăsuliu, este și el bursier. (Al statului francez). […] Cioran nici nu se gândește să se mai întoarcă în țară. Nici n-are de ce.” Motivul e explicat câteva pagini mai încolo: „Cioran zice că e mai nobil să fii cerșetor la Paris decât rege în București.” O exprimare tipică pentru Cioran, care avea o plăcere deosebită să-și șocheze contemporanii cu paradoxurile sale sclipitoare. Vlasiu e neîncrezător: „Poate că exagerează totuși. Îi vine ușor să fie paradoxal cu un venit de 2000 fr. primiți de-a bodea prostea.” De fapt era invidios pe bursierul Cioran, care cu bursa de 2000 de franci pe lună, era vesel și fără griji. „Dacă aș fi cel puțin filozof, poate aș avea și eu o bursă. Îmi vine să râd când mă gândesc la meandrele norocului”, notează amar Vlasiu, care, fără nici un fel de mijloace de subzistență, trăia de pe o zi pe alta, închipuindu-și că Cioran va ajunge membru al Academiei Franceze (!). Nu-i mai rămâne decât să fie ironic: „Cioran se disprețuiește, dar nu ca Epictet, nici ca Socrate, ci ca un șef de cabinet, supărat că încă nu e ministru. Poate va ajunge!” Cioran ministru! Vedem și din acest exemplu cât de greșit a fost judecat Cioran de către contemporani, induși în eroare de aparenta sa jovialitate în conversație.

*

Tot de la Ion Vlasiu aflăm și câteva amănunte prețioase privind celebra bursă a lui Cioran, pentru care nu a muncit deloc, preferând să se plimbe cu bicicleta prin toată Franța. „Ceea ce-mi place la Cioran este că nu face paradă de cultură ca Grigore Popa. Despre lecturile sale vorbește ca despre un peisaj prin care a trecut întâmplător. Are ceva de artist boem, în sensul că pare dezlegat de viață, bineînțeles în afară de grija lui pentru bursă. A trimis un reportaj despre «cartierul latin», la o revistă din România, care n-a plăcut directorului Institutului Francez din București, și i s-a suspendat bursa. Fără să fie prea alarmat, câtva timp Cioran și-a pierdut umorul. Din fericire pentru el, directorul a venit la Paris și Cioran i-a cerut o audiență, din care s-a ales cu o bursă și mai mare. Argumentul lui a fost că, la nivelul unei burse mici, optimismul nu funcționează normal. Probă că linia de orizont între șiretenie și filozofie e foarte subțire.”

Desigur, nu trebuie să luăm tot ce spune Vlasiu drept literă de lege, versiunea pe care o prezintă Cioran în interviuri despre prelungirea bursei sale fiind ușor diferită. În plus, în Caiete se arată extrem de nemulțumit atunci când, în 1970, ajunge să citească rândurile scrise de Vlasiu despre el: „A.A. (Arșavir Acterian, n.n.) îmi trimite Jurnalul lui Vlasiu, în care se vorbește mult de mine, așa cum eram în 1938-1939. Degeaba mă străduiesc, nu reușesc să-l regăsesc pe cel care eram, pe cel despre care vorbește Vlasiu; îmi scapă, are consistența unui spectru. E adevărat că nu-i prea limpede cum ai putea să te regăsești când ești evocat de un tip neserios, de un escroc plin și de fiere, și de farmec, țăran șmecher și cabotin cum nu e altul.”

Deloc măgulitor acest mic portret pe care i-l face Cioran lui Vlasiu. Și cam nedrept.

*

„Ama nesciri, spune Imitatio. Să-ți placă să fii neștiut. Nu ești mulțumit de tine și de lume decât dacă te conformezi acestui precept.” (Despre neajunsul de a te fi născut)

Cioran voia să-și ascundă trecutul, spun comentatorii săi, nițel cam obtuzi, fiindu-i teamă de consecințele unor dezvăluiri privind adeziunea sa din tinerețe la fascism, la ideile legionare. E doar parțial adevărat, căci această escamotare a trecutului său s-a transformat treptat într-o dorință mai generală de a fi neștiut, de a trece prin viață fără a lăsa prea multe urme (cu excepția scrisului, desigur, practicat, zice el, din motive „terapeutice”). „Ama nesciri” nu se referă la ascunderea trecutului, ci a prezentului. Cioran e stoic, chiar dacă îl citează pe Epicur: „«Sunt nimeni, mi-am învins numele!» exclamă cel care, nemaivrând să se înjosească lăsând urme, încearcă să se conformeze sfatului lui Epicur: «Ascunde-ți viața!»” (Căderea în timp)

*

Jeannine Worms, în Mémoires d’une étourdie (2021), relatează câteva chestii simpatice despre Cioran, pe care îl idolatriza de-a dreptul, fiind încântată de talentul acestuia de a întreține conversația. Printre altele, Cioran susținea că motivul pentru care s-au vândut foarte multe exemplare din L’Être et le Néant e faptul că avea fix un kilogram. Băcanii o foloseau pe post de greutate la cântar. „Nimeni n-a citit-o! exclama Cioran. E mortal de plicticoasă! La un an după publicare, Gallimard a primit o scrisoare de la o domnișoară bătrână din Fribourg, Elveția, în care aceasta semnala faptul că, la pagina 387, se găsesc trei cuvinte tipărite invers. Niciun cititor nu ajunsese până acolo! Eu în niciun caz.” Tipic pentru Cioran, care avea un dinte contra lui Sartre. Nu degeaba se întreba, la un moment dat: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

*

Am scris primul meu articol despre Cioran la trei ani după moartea sa. În total, am publicat vreo 70 de articole despre el – eseuri, studii, cronici – și o carte. Cioran era obsedat de boală, moarte, sinucidere, eu sunt obsedat de Cioran. O obsesie întinsă pe parcursul a aproape 30 de ani. I-am citit și recitit cărțile, în special Caietele, de mai multe ori. Nu pot să spun nici acum că îl înțeleg mai bine. Dar poate că asta nici nu contează. Sunt și eu de părerea lui Cioran: îi citești pe alții ca să te înțelegi pe tine.