„De ce Și alte?… Care e acea povestire lipsă de la început? Dar dacă o astfel de povestire nici nu există? Eu consider că toate au importanța lor, indiferent dacă sînt despre muște, despre îndrăgostiți sau despre sufletul unui biet porc în preajma sărbătorii de Crăciun. Fiecare istorioară are dreptul de a fi povestită și ascultată… De ce povestiri și nu narațiuni? Narațiunea este un text bine structurat, supus unor reguli și unor tradiții scrise. Dar (din punct de vedere strict istoric) povestirea a fost înaintea narațiunii. Ea e vie, neterminată, neglijentă și fragilă. Aceste lucruri eu le consider de valoare. Povestirea încă mai păstrează amintirea buzelor care au spus-o, a urechilor care au purtat-o… Jumătate din ce e povestit aici se bazează pe lucruri întîmplate, cealaltă jumătate, pe pure invenții, ceea ce e totuna. Și, oricum, aceasta e doar preocuparea autorului”.
Asta spune Gheorghi Gospodinov (n. 1968) în prefața ediției din 2013 a acestui volum de povestiri scrise în anii ‘90, și publicate inițial prin reviste și ziare, adunate într-o carte apărută prima dată în 2001. Cele nu mai puțin de 21 de povestiri datează, așadar, de la începutul carierei celui mai titrat scriitor bulgar în viață (deținător al International Booker Prize pentru romanul Refugiul timpului, Trei/Anansi, 2023), din vremea cînd acesta tocmai spărgea gheața cu primul său hit internațional Un roman natural (Trei/Anansi, 2022).
Într-un anume fel, aceasta reprezintă deopotrivă și calitatea, și modestia acestor povestiri de început: au dimensiunile reduse și foarte reduse (schițe, pastile, portrete, istorioare, mici rescrieri) destinate cititorilor de reviste, lucru care le conferă o anume lejeritate și haz imediat, dar care prin acumulare conturează un univers marginal balcanic populat de personaje pitorești, genul de vagabonzi superiori, loseri simpatici, nebuni înțelepți, ciudați poetici. Dintre aceștia se detașează trubadurul povestaș Gaustin, avatar bulgar al lui Zacharias Lichter, ca să zic așa, personajul mai multor istorioare.
Minimalismul balcanic, deopotrivă tematic și formal, plutea în aerul timpului post-comunist în această zonă a Estului Europei, de aceea aceste povestiri, care le-au părut cititorilor occidentali de-a dreptul exotice, la noi fac parte (încă) din peisaj. Amestecul de erudiție, filozofic, sublim și excepțional, pe de o parte, și banal, derizoriu, mundan, mizerabilism, pe de altă parte, are un aer de familiaritate pentru cititorii români care, la începutul anilor 2000, adică exact în perioada în care apăreau și povestirile lui Gospodinov, citeau prozele scurte ale unor Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Sorin Stoica. „Prima mea percepție a lumii de dincolo m-a străfulgerat într-un veceu de țară”, așa începe una dintre povestiri, frază ce ar fi putut fi scrisă de oricare dintre cei de sus. Căci fantasticul cotidian, nimicul metafizic, marginalul briliant, minorul memorabil, toate aceste situații și personaje sînt recognoscibile, la fel și colportajul narativ, improvizația, decupajul anecdotic, portretul fugitiv, farsa și legenda urbană ca metode de „narațiune” neterminată, neglijentă și fragilă, cum numește Gospodinov genul povestirii.
Patru proze sînt vîrfurile evidente ale cărții (sau, cel puțin, preferatele mele).
Cu titlul voit modest, „O a doua povestire” este, de fapt, relatarea unei întîmplări dintr-un tren sub forma unei povestiri în ramă întîmplată într-un alt tren la o generație distanță. Ba chiar mai mult decît atît, căci întîmplarea bunicului bulgar conductor de tren, care se confesează unui călător ungur, ajunge să fie repovestită de nepot (după ce acesta o recunoscuse relatată într-o povestire maghiară în traducere) tot într-un tren, și tot unui ascultător care nu știe bulgara. Așadar, o povestire călătoare prinsă în circuitul poveștilor într-o lume cu ascultători care nu vorbesc aceeași limbă. Eterna istorisire ce transcende limbajul.
„Sufletul porcului de Crăciun” este confesiunea sufletului ridicat într-un prun deasupra locului unde animalul tocmai este tranșat: „Dumnezeule, am un interior absolut spectaculos!”
În „Bujori și flori de nu-mă-uita”, un el și o ea, total necunoscuți și căsătoriți fiecare cu altcineva, petrec o oră pe aeroport înainte de îmbarcare rememorîndu-și un trecut de cuplu imaginat ah-hoc, adică inventându-și amintiri comune și astfel exersînd pe repede-înainte erzațul nostalgiei de cuplu longeviv. Ficțiunea ca replică dată vieții.
În fine, „Gaustin”, care reia personajul cu care se deschide volumul, spune povestea unui schimb epistolar între două universuri temporale. Povestea este spusă la persoana întîi de către un alter-ego al scriitorului prins într-un schimb de scrisori cu un personaj fictiv ce trăiește în trecut. Povestea ce „comunică” trecutul în ciuda barierelor temporale. Acest borgesian Gaustin, povestaș călător în timp, fiind și autorul unei vorbe de duh aleasă drept motto al cărții: „Nimeni nu poate intra de două ori în aceeași povestire”, alături de o zicere a realului Paul Ricoeur: „Nu trebuie să te oprești niciodată din a-ți spune povestea.” Ceea ce Gospodinov o face, în numele tuturor, cu farmecul acestei părți de lume.
