Am avut o revelație ascultându-l pe singurul meu prieten macedonean, care mai e și metalist pe deasupra. Stând cu o piña colada în față la o masă dintr-o grădină urbană din București, în iunie, înainte să vină arșița și povestind despre proiectele solo ale membrilor Iron Maiden[1], el și cu mine am vehiculat tot felul de idei constructive din zona muzicii metal și nu numai. Cele, căci nu se va supăra că îl citez, îmi spunea că o trupă (de rock) a reușit 101% în fața publicului propriu în momentul în care grosul spectatorilor de pe stadion sau din sala de concerte cântă alături de ei inclusiv părțile instrumentale.
Și uite așa am derulat cu o lună înapoi, până pe 28 mai, când am fost martor la un alt spectacol Iron Maiden pentru a șasea oară în viața mea. Și da, am lălăit, îngânat, augmentat și uneori chiar urlat bucăți de bas, chitară sau tobă de la Rime of the Ancient Mariner, Trooper, Phantom of the Opera sau Aces High. Probabil că număr pe degetele de la o mână trupele la care am făcut asta și, de bună seamă, e vorba în principal de nume mari. Metallica, Roger Waters, Riverside, Leprous și încă o formație despre care vom vorbim în episodul următor. Am preluat această idee (Cele îți dă pasa, vorba unei reclame extrem de enervante, dar catchy) și am transformat-o în bulgărele meu de gânduri.
De ce (mai) mergem la concerte?
Câteva zile după aceea am trecut prin mai multe sesiuni de introspecție și mi-am formulat o întrebare cât se poate de umană, într-o epocă dominată tot mai mult de artificial și AI. Care sunt motivele noastre din prezent care ne mână să mergem la cântări în cluburi sau pe stadioane? Iar ca tematică secundară am emis următoarea o ipoteză: cuvântul artă luptă până la sufocare să nu fie integrat în cuvântul art(a)ficial. Dar despre asta, cu o altă ocazie. În plus, întorcându-mă la o teorie mai veche (de acum vreo doi ani), aș spune că show-urile live sunt singurul moment în care muzica pune pe pauză ritualul de însoțire și redevine primadonă câteva zeci de minute. Cu mici sau mari hiatusuri, în care telefonul mobil ne ecranează și mediază experiența. De parcă nu am vedea de 10.000 de ori pe Instagram sau Youtube aceeași filmare cu Seek and Destroy de pe Arena Națională. De parcă ne strângem vreodată să ascultăm și să privim filmările pe care le-a făcut fiecare dintre noi la spectacolele la care a mers. Aici aștept să fiu contrazis de cei care chiar își alocă timp pentru această activitate, care-mi amintește de duminicile în familie de la începutul anilor 2000, în care ne adunam cu familia și prietenii și urmăream casetele video cu nunți și botezuri.
Și uite așa am determinat segmentul celor care vor doar să dea check-in la concert și să obțină admirația altora prin atitudinea de show off. Nu de puține ori am văzut oameni (și în Quantic, însă și la cântările mari de pe stadion) care au privit spectacolul mai mult prin ecranul smartphone-ului decât direct, către scenă. Aș zice, și îmi asum subiectivitatea, că am avut parte de mai mult show off la Metallica decât la Iron Maiden. Marea masă a fanilor de Instagram nu mai poate fi ignorată.
Alte trei tipologii
Au existat reacții de nemulțumire pe rețelele sociale mai ales după evenimentul Metallica de pe 13 mai, de la București. Hateri care ba deplângeau că americanii nu mai interpretează partiturile ca acum 30 de ani, ba că s-au stricat și sunt porniți doar în direcția îngroșării conturilor bancare. Nu mai dau exemplul acelui fost jurnalist cu opinii politice deplorabile, care, primind invitație la Arena Națională, a simțit nevoia să aducă invective americanilor. Există însă destui care au plătit bilet (și unul nu foarte ieftin) doar ca să aibă argumente să înjure Metallica. Pe principiul în ’99 când i-am văzut eu. E și asta o treabă: să faci un efort financiar, să te deplasezi, să stai în picioare și să te asiguri că în niciun caz nu te vei simți bine.
Urmează categoria iubitorilor muzicii, a celor care adună amintiri sonore și povești și care cântă fiecare vers, fiecare notă (domnu’ Cele, și Kirk Hammett a reușit în viață!) și care acum 15-20 de ani ar fi fost împotriva poserilor la concertele metal. Dar acum s-au maturizat, poate au un copil, și-au făcut ordine în viață, au o relație stabilă și sunt implicit toleranți. Aici mă regăsesc și eu, un milenial care a crescut cu benzi de magnetofon Queen, casete Roxette, CD-uri Iron Maiden și MP3-uri în Winamp cu Judas Priest. Și a cărui viață a căpătat o nouă dimensiune o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană. Pentru că asta a însemnat că multe nume uriașe din istoria muzicii rock și nu numai au început să ne viziteze din 2007 încoace.
Avem poseri, hateri, aficionados și mai există și cei care văd live pentru prima oară trupa X. Fie că au auzit de ei de la părinți (Gen Z sau chiar Gen Alpha), de la prieteni sau pur și simplu nu au reușit să se organizeze la precedentele show-uri, aceștia sunt probabil cei mai fericiți oameni din arenă sau din sală. Vor face poze, dar cu măsură, nu vor simți nevoia să critice și se vor conecta cel mai bine la nivel afectiv, energetic și spiritual cu artiștii pe care îi au în față. Vorba aceea, ce n-aș da să mă întorc la momentul în care am ascultat prima dată Fade to Black.
Până data viitoare, când vorbim despre Architects of a New Weave, noul disc al suedezilor de la Evergrey, vă întreb și pe voi. De ce mai mergeți la concerte?
Iulie 2026
[1] Eu și cu Cele recomandăm călduros White Spirit, trupa heavy-metal în care și-a făcut mâna, la începutul anilor ’80, chitaristul Iron Maiden Janick Gers, dar și colaborarea dintre Adrian Smith și Ritchie Kotzen, materializată prin două discuri în 2021 și 2025: Smith/Kotzen și Black Light/White Noise.
Cele șapte nume magnifice pe care aș fi vrut să le văd în concert, dar nu s-a întâmplat: The Beatles, Frank Zappa, Jimi Hendrix, Pink Floyd, Black Sabbath, Genesis, Queen.