Alex

Înainte de a se nărui, viața promite întotdeauna totul. Cu excepția cazului în care n-a avut nicio șansă. Ca Alex, cu toți acei ani în urmă.

L-am botezat Alex, nu ți-am spus niciodată.

Pe atunci, și viața mea promitea. Imediat după absolvirea facultății de arte, obținusem un loc de muncă ca scenograf la Teatrul Național din orașul meu natal și, în timpul liber, mai făceam mici proiecte la negru pentru diverse expoziții, prezentări de modă și festivaluri. După deceniile de dictatură cruntă, micuța noastră lume est-europeană se deschidea, se desfăcea ca o floare și părea, în sfârșit, să zâmbească. Nu câștigam bani mulți, dimpotrivă, peste tot mă plăteau numai sume infime, dar începuse mult-așteptata epocă a libertății creative și eu o savuram din plin. Încetul cu încetul, îmi făceam un nume pe scena culturală și mi-l făceam creând frumusețe – ce puteam pretinde mai mult? Mă îndeletniceam fix cu acele lucruri despre care simțisem întotdeauna că îmi erau destinate. Că asta fusesem pusă pe planetă să fac. Pe atunci, părinții îmi erau încă sănătoși, iar prietenii, mereu disponibili. Pe deasupra, îl întâlnisem pe bărbatul visurilor mele. Relația noastră împlinise doi ani și ne era atât de bine împreună. Oriunde mergeam, tu și cu mine, deveneam subiect de conversație. Eram adorații mulțimii, invidia tuturor. Ne porecliseră „M&Ms”, mai ții minte? Și-apoi…

Și-apoi. Cum s-a destrămat oare totul?

Când mi-am retezat buclele șaten-auriu (buclele alea pe care le iubeai atât de mult) și mi-am vopsit părul scurt într-un negru de tină, n-a băgat nimeni de seamă. Locuiam deja la Bruxelles și, în mediul artistic, acest tip de excentricitate nu ridicase vreo sprânceană. Gestul părea mai degrabă firesc: o condiție prealabilă pentru accesul la cercurile potrivite. Atârnă-ți în urechi niște cercei supradimensionați, în culori îndrăznețe, și gata – vei fi acceptată.

Tu n-ai avut habar, bineînțeles. La momentul acela, M&M-urile ți se topiseră de mult în mâini, umplându-te de o mizerie lipicioasă, așa că îți clătiseși palmele de ele. Nici părinții mei n-au mai avut timpul sau energia să observe automutilarea radicală care-i privea drept în față. Propriile lor dureri și boli aveau întâietate. Iar ele au devenit cu timpul tot mai puternice, până când au înecat-o complet pe a mea. De fapt, vreme îndelungată, singurul motiv pentru care am continuat să mă întorc în orașul natal a fost ca să-i internez și să-i externez din spitale. Sau ca să-i îngrop.

Primul s-a dus chiar tata – un cancer stomacal lent și hidos. A agonizat timp de aproape doi ani, suspendat între lumi; nici aici, nici dincolo. Mama a murit la doar zece luni după el, din cauza deznădejdii și a anilor în care se neglijase – stresul îngrijirii lui îi agravase diabetul – și, după ce s-a stins, m-am mai întors de câteva ori ca să mă ocup de mormintele lor. După aceea, am venit tot mai rar. Iar când veneam, nu vizitam pe nimeni. Soseam în weekend, îmi cumpăram ceva de mâncare, ștergeam praful din apartament, udam și ultima plantă, plăteam facturile și mă grăbeam să plec înapoi – asta era rutina mea. Nu voiam să mă întâlnesc cu nimeni. În cel mai bun caz, țineam legătura cu oamenii prin mesaje text, trimiteam felicitări de Crăciun rudelor, mereu cu bancnote de 50 de euro ascunse în ele, și dădeam câte-un telefon ocazional.

Mă obișnuisem să vorbesc o altă limbă acasă, la serviciu, pe stradă; îmi construisem o nouă identitate într-o țară suficient de îndepărtată ca să-mi permită să port o mască nouă. Un set frumos de draperii pe care le tragi peste întunericul din interior, ca să-l ascunzi – sau ca să-l ții acolo.

Verile s-au scurs – una, două, zece, cincisprezece – cu delegații și concedii la mare.

Numai că anul acesta, pe neașteptate, un văr îndepărtat de a cărui existență uitasem aproape cu desăvârșire, a decis să se căsătorească și m-a invitat și pe mine la nunta lui. N-am înțeles niciodată de ce. Câștigam între timp foarte bine, poate spera la un cadou generos. Cine știe? Contează? M-a chemat și, fără să înțeleg de ce, am răspuns da și mi-am lăsat din nou părul să crească. Poate că, în adâncul sufletului, încă îmi plăcea să privesc oamenii sărbătorind. Să fiu și eu martoră la bucuria aceea intensă care durează atât de puțin. Să mă hrănesc cu ea măcar pasiv. Poate că încercam să fac și eu parte din ea.

Așa că am venit la nuntă. O nuntă de vară târzie, cu multă mâncare și cel puțin la fel de multă băutură. Mese încărcate, ornamentate bucolic, cu fructe coapte și aromate revărsându-se din fructiere. Candelabre strălucitoare și tapițerii satinate. Un bufet de dulciuri uluitor. Am purtat o rochie frumoasă. Am dansat. Aș vrea să pot spune că am cunoscut pe cineva acolo, dar nu s-a întâmplat. Aproape toată lumea avea deja un partener. Vărul meu și-a făcut datoria și m-a invitat la foxtrot. Doi burlaci curioși, sub 50 de ani, mi-au aruncat ocheade lungi, dar au simțit repede că ceva nu era în regulă, ceva era îngrozitor de defect, prin urmare au decis să păstreze distanța.

Nu m-a deranjat. Îl aveam, ca întotdeauna, pe Alex să îmi țină companie. „Ea e mătușa ta de-a doua”, i-am șoptit cu încredere, „mama mirelui. Și tipul ăla e tatăl lui vitreg”. Alex a aprobat din cap și a zâmbit – e un copil atât de grijuliu – și de câteva ori aproape că l-am prezentat oamenilor. De obicei m-a scutit de rușinea asta, eliberând locul cu câteva milisecunde înainte. Unde se tot duce? N-am reușit să aflu.

„Chestiile astea se numesc sarmale – sunt foi de varză umplute cu carne și orez. E o mâncare tradițională românească, ar trebui s-o încerci”, i-am explicat când s-a întors, „dar pune niște smântână pe ele. A, și deserturile sunt spectaculoase! Vrei o înghițitură din vinul ăsta dulce? Bine, dar doar o înghițitură. E bun, nu-i așa?”

Alex avea o sumedenie de curiozități, ca orice adolescent de 15 ani și jumătate care își face propriile descoperiri. Ca o fantomă trăgându-mă de mânecă, mă tot întreba despre tine. Fără să știe că mă trage înapoi, ca un curent marin ucigaș, înapoi în oceanul care fuseserăm noi.

Noi nu ne-am căsătorit niciodată. Nimeni nu a dansat, mâncat sau băut la nunta noastră. „Cum așa?” a vrut Alex să știe. „Ah, Alex, n-ai auzit povestea asta de suficiente dăți deja?” A insistat. I-am spus că nu știu unde ești. Și apoi, din senin, a vrut să mergem într-o excursie în munți.

Ce ciudat că i-a venit ideea asta, pentru că și eu simțeam la fel. A fost un impuls, o chemare nelămurită. Probabil ajunsesem în punctul în care aveam nevoie să-mi adun cioburile existenței, să le pun cap la cap, așa cum fac arheologii cu amforele spulberate în bucăți, și să mă recompun. Să rezum. Să concluzionez. Să închid cutia, s-o împing în spatele raftului și să încui depozitul. Poate că viața mea, dezrădăcinată și purtată în derivă de curenți, se îndepărtase suficient de mult de ea însăși încât să vreau să-mi amintesc. Sau poate că străina care devenisem avea nevoie să pășească din nou pe potecile acelea de munte ca să vadă cum mai arată cerul odată cu venirea toamnei – să meargă acolo în căutarea păcii. Munții aceia nu mă trădaseră niciodată.

Am pus cortul în poiana de lângă râu. Același râu ca pe vremuri. Aceeași pajiște, așa cum mi-o aminteam. Mai crescuseră câțiva copaci. Puieții de odinioară erau acum arbori masivi și înalți; trunchiurile li se lățiseră, iar frunzișul coroanelor lor ample, verzi și luxuriante, deveniseră o binecuvântare în soarele arzător de amiază. Astrul zilei părea mai fierbinte acum. În afară de asta, însă, m-am bucurat să văd că lucrurile rămăseseră în mare neschimbate. Imuabile, eterne, așa cum numai roca este. Stânca, pământul surd, cătunele balcanice.

Același câine negru, ca pe vremuri, m-a întâmpinat cu un lătrat și cu o mișcare a cozii; părea să mă recunoască. Același individ perpetuu, urmașul lui Blackie, poate un Blackie Doi sau (cel mai probabil) Blackie Trei, aflat încă acolo, îi însoțea pe călători în drumețiile lor și zăbovea apoi pe lângă mese pentru resturile din conserve – la fel cum Blackie neînsoțise, odinioară, pe noi.

În poiană mai erau două corturi, la o oarecare distanță unul de celălalt. Nu m-a interesat cine le ocupa. N-aveam, oricum, pe cine să întreb; oamenii își petreceau ziua întreagă pe trasee. Am observat un foc de tabără – stins și uscat – care prindea viață doar noaptea, cu miros de mâncare și sunet de casetofon, dar la ora aceea eu ațipeam deja, înfășurată în sacul de dormit. Îmi plăcea să fiu singură, îmi plăcea liniștea și timpul petrecut cu Alex.

În dimineața următoare, mi-am pregătit rucsacul de drumeție și am pornit devreme, odată cu vulpile care se întorceau în vizuini și cu foșnetul frunzelor în adierea ce urca de pe râu, încercând să evit canicula amiezii, cu care nu mai eram obișnuită. Traseul era lung, șerpuia prin pădurea abruptă ore în șir. Alex înainta cu pași mari, aproape că-și luase zborul, dar eu avansam mult mai lent. Nu mai eram în formă; nu mai urcasem pe munți de mult timp. Tot gâfâiam după aer. Și mi-era o sete cumplită.

M-am așezat pe-un bolovan ca să iau o gură de apă. Blackie (sau Blackie Trei?) m-a lătrat și i-am picurat și ei pe bot câțiva stropi. I-am aruncat un băț, l-am aruncat departe, am trimis-o să-l urmărească. Speram să nu se mai întoarcă. Se anunța o zi lungă, obosisem deja și n-aveam să fiu o companie prea plăcută sau prea darnică. Câinele a coborât panta în viteză, s-a aruncat în spatele unui copac, a lătrat scurt, a țopăit și s-a întors la trap, fără băț, dar mândră ca o exploratoare care tocmai a făcut o descoperire. M-a lătrat din nou. Nu mai aveam apă de irosit. Am mângâiat-o cu subînțeles pe cap și m-am străduit s-o gonesc. Voiam să o eliberez, să o trimit înapoi, jos în tabără. Nu s-a lăsat convinsă. A dat din coadă cu și mai multă neliniște, s-a fâțâit în cerc, a icnit. Pe sol, se mișcau umbre plutitoare.

În fine, m-a făcut curioasă. Am ridicat privirea și am dat acolo de tine. Iată-te.

Unde dispăruse Alex tocmai acum? Și care dintre voi era real? Cum aș fi putut să-mi dau seama?

Părul tău, grizonat doar puțin în jurul tâmplelor, rămăsese negru și des. Aveai gene bune, mi-am spus, și pumnalul mi s-a înfipt în inimă mai adânc cu încă un centimetru. Purtai pantaloni negri, de drumeție, un rucsac roșu și un tricou gălbui. Lumina se strecura prin frunziș, dând siluetei tale o aură stranie. O halucinație înfășurată în steagul belgian, ca o hologramă. Sau ca o ironie.

Eram obișnuită deja cu astfel de momente, mă resemnasem cu ele, așa că, timp de o secundă, m-am uitat doar prin tine fără a rosti nimic. Ochii tăi s-au căscat. S-a auzit până înlăuntrul meu un sunet. Poate că ai călcat pe niște frunze uscate, ai dislocat o pietricică și pietricica a început să se rostogolească la vale sau ai pocnit între degete o crenguță… Ceva, nu mai știu ce, un zgomot, a făcut ecou între pereții izolării mele, m-a smuls din amorțeală și apoi mi-am auzit numele.

— Mona?!

Alex s-a materializat lângă mine – sau lângă amândoi, cred – și mi-a întins mâna. Am încercat să mă agăț de el pentru sprijin. Dar nu, desigur, nu mai era nimeni acolo unde cu o clipă în urmă se aflaseră degetele lui. Doar inima îmi bătea cu putere.

M-am uitat scurt în susul și în josul potecii, așteptându-mă să dispari și tu. Dar n-ai dispărut. Miroseai a viață. Miroseai a real. Erai acolo. Singur. De când făceai tu drumeții de unul singur? Aproape instinctiv, mi-am atins părul, să mi-l aranjez. M-am temut că arăt a ruină, devastată de trecerea timpului. Păream străini unul de celălalt, separați de frontiera invizibilă a singurătății, înveliți fiecare în membrane subțiri de distrugere.

— Marius.

— Chiar tu ești? Doamne… Nu pot să cred! Ce faci aici?!

— Bună, ce mai faci? i-am răspuns.

— Arăți… Uau, cât timp a trecut? 16 ani? Ești tot în Bruxelles?

— Tot acolo, da.

— Și, te-ai întors acasă în vacanță?

— Nu știu dacă-i mai pot spune acasă, dar da, sunt în vacanță. Am simțit o nevoie bruscă de a fi aici. Cred că mi-a fost dor de locul ăsta.

— Iubesc locul ăsta! Aici aș vrea să fiu înmormântat. Era locul nostru preferat, mai știi?

— Era, da.

— Urci pe vârf?

— Nu știu. Cred că doar până în șa.

— Și eu. E mult până pe vârf. N-am avut chef să îmi mai car și cort dacă mă prinde noaptea.

Nu știam ce să spun. Dar tăcerea părea amenințătoare, așa că am vorbit.

—Vii des aici? Adică… în ultima vreme.

—Știi, mi-ai răspuns, de fapt, n-am mai fost aici de-un car de ani. E ciudat. Nu știu dacă îți vine să crezi, dar am venit dintr-o pornire de moment. Nu știu prea clar de ce. Ascultă, e neplăcut pentru tine? Vrei să mă întorc sau să mă grăbesc înainte?

Am tăcut. Nimic nu mai e plăcut, mi-a venit să îți spun.

— Nu, putem merge împreună dacă vrei. Adică, dacă ești singur, evident.

— Sunt. Sunt.

M-am ridicat, am mângâiat din nou capul câinelui și am început să urcăm. Poteca abia era destul de lată pentru doi. Blackie Three a țâșnit să urmărească un arici, apoi o pasăre, tot intrând și ieșind dintre arbori, făcând slalom prin pădure și opturi printre picioarele noastre.

Ți-ai dres puțin glasul.

— Ascultă, Mona, știu că a fost demult, dar totuși: îmi pare foarte rău pentru felul în care s-au terminat lucrurile între noi. Sper că ești bine. Vorbesc serios. Chiar mă bucur să te revăd. Arăți… arăți minunat.

— Mulțumesc. Și eu mă bucur.

— Incredibil să ne întâlnim așa.

— Da, am zâmbit.

— Și incredibil cum mai zboară timpul!

Clișeul ăsta a sunat atât de strident în gura ta, încât nu m-am putut abține.

— Nu cred că-i chiar așa.

— Poftim?

— Nu cred că timpul zboară. De fapt, nu cred că trece deloc. Cred că timpul doar… este. Știi? El stă. Noi suntem cei care trecem: umbrele astea fragile, slabe, care suntem. Ne facem drum prin el ca printr-un noian de zăpadă. Sau suntem prinși în el; prinși în capcană ca niște prizonieri fără ieșire. Ai văzut copacii ăia mari de pe pajiștea unde obișnuiam să campăm?

— Da, ai râs.

— Timpul e robust și stabil ca naiba. Ca și copacii ăia. Timpul nu se mișcă. Nu se poate mișca. Doar stă acolo și se îngrașă. E greu și gros și de neclintit, ca plumbul. Și la fel de toxic. Poate părea fluid pentru o vreme, dar apoi devine iar vâscos și solid. Și e al naibii de greu să treci prin el.

Panta era abruptă și aspră, respirația ți s-a îngreuiat și, pentru o vreme, n-ai mai spus nimic.

— Ai dreptate. Pe vremea aia, nu știam ce vreau, ai rostit în cele din urmă. Voiam doar să fiu liber, voiam muntele ăsta, potecile astea de pământ, raiul ăsta… Voiam să-mi construiesc o lume doar a mea. Iartă-mă.

— Ți-au plăcut un picuț prea mult culmile sterpe, cred. La urma urmei, un rai e o grădină, nu? Are copaci și plante și flori în el, și ce sunt toate astea dacă nu semințe; răsaduri lăsate să crească. Cât despre lumi, e nevoie de nașteri pentru a construi una. Morțile nu-s suficiente.

— Mona…

— Nu-ți face griji. Nu mai contează cine are dreptate.

Dreptatea și iertarea nu sunt decât două fluvii ale durerii care formează o deltă în mine, m-am gândit, dar asta nu ți-am mai spus.

— Știu. E târziu, ai adăugat.

Am continuat să escaladăm împreună muntele acela incomensurabil, să rătăcim prin pădurea nemărginită, ca niște pigmei. O vreme – cam cât ar dura ca doi oameni să conceapă o viață – noi doi am străbătut întinderi inepuizabile de timp și spațiu fără ca nimeni să vorbească. Am pășit unul lângă altul prin această vale pe care tu o numeai paradis, această vale dintre două movile uriașe de pământ și de stâncă, și care probabil chiar era un paradis, pentru că se termina undeva și avea ziduri cu vârfuri zimțate și lăsa să intre atât de puțini oameni. Am mers și am mers și am mers, înaintând încet spre poala crestelor sale neiertătoare; am tot călcat pământul până când am ajuns la versanții deschiși, cu fructele lor sălbatice și fânețele lor; am intrat în soare, ne-am copt și am înțeles că nici noi nu eram altceva decât pământ. Și apoi ți-am spus asta.

— Suntem pământ în timp, asta e tot ce suntem, ți-am spus. Viața nu e decât pământ anonim până când nu-l îmbrățișezi și nu-l întâmpini în tine. Ea izvorăște din pământ, e plămădită din pământ și sfârșește îngropată sub straturi grele de pământ, iar noi doi n-am chemat niciodată vreun pământ întru existență; n-am întâmpinat pământ nou ca să îi dăm un nume…

Te-ai oprit și te-ai uitat în pământ.

— Am fi putut avea totul, mi-ai spus.

— Într-un fel, l-am avut. Muncă, dragoste, moarte – ce altceva există, în fond?

— Ai reușit să găsești dragostea, Mona?

M-am oprit în loc. Îmi auzeam plămânii șuierând.

— Ești sigur că vrei să știi? După tot timpul ăsta?

— Da. Spune-mi.

A naibii speranță. Speranță blestemată. Blestemată sursă a vieții care încă mai sclipea în mine.

— Într-o zi, în noua mea țară, în timp ce mă plimbam pe malul râului, am trecut pe lângă o mamă cu bebelușul într-un marsupiu la piept. Un nou-născut, știi? Tocmai se trezise – cred că-i era foame – și, neavând energia să țipe, icnea doar. Pierit. Se văita moale, cu câte un geamăt sfâșietor din trupul mic, catifelat, iar eu… eu m-am ciucit pur și simplu pe drum, m-am prăbușit și am simțit o nevoie atroce de-a mă întinde în nisip, de-a mă face ghem și a mă transforma la rându-mi în grăunțe zburătăcite de vânt sau duse la vale de ape, pentru totdeauna.

— Îmi pare atât de rău, Mona.

— Sunetul suferinței lui era insuportabil pentru mine, înțelegi? Am vrut să-l smulg din mâinile mamei lui și să-l strâng la sânul meu sterp – să-l hrănesc, să-l alin! Îmi doream cu disperare să-i pun în gură sfârcul meu, sfârcul aceladin care n-a curs și nici nu va curge vreodată lapte cald și dulce. Am simțit o durere imensă care m-a înghițit cu totul și m-am dezintegrat într-o baltă de dragoste pentru acel copil, pentru acel trup mic și catifelat care nu era nimic altceva decât un mănunchi de gemete și un mănunchi de durere care într-o zi avea să moară, dar mai întâi avea să trăiască, și am simțit o tandrețe ca niciodată, pentru nimeni – fierbinte și nesfârșită și sufocantă ca lava.

Ai încleștat maxilarul. Ochii au început să-ți strălucească și s-au făcut mai mici și mai întunecați în orbitele lor.

—Am greșit. Îmi pare rău. Iartă-mă, îmipare rău! Mi-a părut rău atunci și îmi pare rău și acum.

Cât de obosit păreai. N-am spus nimic. Nu mai era nimic de spus.

— De câte ori să-mi mai tot cer iertare, Mona? Există un număr anume care te-ar ajuta? Ai fi fost o mamă minunată, știu asta! Doar că atunci nu am vrut! Nu știu de ce! Poate ți-am vrut tandrețea și sânii numai pentru mine… Poate că nu mă vedeam în stare să fac față responsabilității pe atunci.

— Și acum? Ai copii, Marius?

—Nu. N-am, mi-ai răspuns, mutând privirea în altă parte. Uite ce e, nu eram pregătit să mă așez la casa mea. Eram mereu pe drumuri și-mi plăcea. Copiii mi se păreau un impediment. Dar te-am iubit! Am vrut să fac relația să meargă. Am vrut să repar! Am fi putut repara! Tu ai fost cea care-a plecat. Mi-ai dat viața întreagă peste cap cu plecarea aia a ta.

— Am fi putut repara?! Cum? Nu mai eram bună de nimic, nu mai erai bun de nimic. Nu mai era nimic de iubit acolo, pentru nimeni. Așa că am plecat, în liniște.

— În liniște, o, da! Tăcută. Tot mai tăcută în fiecare zi, până când m-am trezit că nu mai erai! Ți-ai luat mirosul, hainele, tablourile, ai luat totul și ai plecat. Culorile, periuța de dinți, parfumul pielii dimineața – dispărute! Pur și simplu te-ai făcut nevăzută! N-ai lăsat nici măcar un bilețel să-mi spui de ce!

— Am plecat pentru că m-am prăbușit! Pentru că nu mai puteam trăi la locul unei crime! M-am îndepărtat pentru că nu mai vedeam rostul, eram incapabilă să mai văd rostul! Tot ce puteam vedea, tot ce puteam simți era devastarea! Un copil mort, un uter extirpat între noi – așa ceva nu mai putea fi șters, nu mai puteam picta gros peste asta cu culoare! Doar viața se stinge ușor, ea poate fi ștearsă oricând și îndepărtată, dar nu și moartea, Marius! Moartea e pentru totdeauna!

— Dar nu știam că simțeai asta! Poți să-nțelegi? N-am știut! În tot timpul ăsta, eu nu am știut că simțeai atât de tare! Că ți-ai dorit-o atât de mult! Ai rostit atât de puține lucruri! M-ai scos din inima ta și ai fugit la Bruxelles! Fără un cuvânt! A trebuit să întreb în jur ca un prost…

— Că mi-am dorit-o?! Încă nu reușești s-o spui cu voce tare…

— Sarcina, Mona, știi ce vreau să spun!

— Nu, nu sarcina. Copilul! Al meu timp de douăsprezece săptămâni!

— Și tocmai de aceea evit s-o rostesc! Pentru că e un subiect atât de dureros! Pentru că există atât de mult țesut cicatricial acolo! Dar așa e: al tău! S-a întâmplat, am fost amândoi neglijenți. Dar tu ai vrut copilul și eu nu! De ce nu te-ai luptat pentru el dacă a însemnat atât de mult pentru tine? De ce n-ai încercat să mă convingi?

— Mi-ai spus ferm și clar că trebuia să scap de el! Copilul nostru – nu doar al meu – era o problemă pentru tine. Vedeam cât îți doreai „rezolvarea”; cât de aspră devenise privirea ta. Te-ai întors din delegație și te-ai răstit la mine că de ce n-o făcusem deja și că ce-aveam în cap, ce așteptam, nu era momentul potrivit pentru niciunul dintre noi, poate altă dată – așa ai spus. Iar eu am cedat, am făcut-o, sperând să mă agăț de ceva, dar era deja prea târziu pentru noi; pentru noi amândoi. Și n-avea să mai existe nicicând o „altă dată”. Pentru că nu poți învia nimic omorând altceva!

— Am crezut că erai de acord!

— Ți-ai imaginatcă eram!

— N-ai obiectat niciodată, Mona! În schimb, tot amânai decizia; deveniseși inaccesibilă, tăcută și pasivă, și asta m-a tensionat cumplit. M-a înnebunit! Am crezut că ți-era pur și simplu frică de procedura în sine, pentru că păreai speriată, dar – recunoaște – ți-era teamă și să crești un copil; ți-era teamă și ție de responsabilitate!

— Sigur că mi-era frică! Sigur că eram speriată! Dar de tine! Înțelegi? De tine! Eram șocată și consternată și redusă la tăcere!

— De ce? S-a ridicat un zid între noi și nu mai știam ce vrei sau ce simți!

— De ce?! Pentru că-l voiai mort, iar eu nu puteam rezona cu acest tip de persoană, nu știam cum să trăiesc cu un tată care își vrea fiul mort! Pentru mine, în momentul în care ai spus că-l vrei mort, omenirea întreagă s-a sfârșit!

Gura ta s-a deschis, dar nu scoteai niciun sunet. Te-ai sprijinit de un copac.

— Era băiat? Am avut un băiat? Dumnezeule, Mona!

— Da, un fiu. Alex. Adică… mi-ar fi plăcut să-i spun Alex. Alex ar fi putut fi aici acum, pe munte cu noi, ar fi putut să-și construiască o lume a lui, un rai numai al lui…

Ochii îți debordau de tristețe sărată care ți se scurgea pe față.

— Eram tânăr și încrezut și prost! Am fost egoist! La final, când ai făcut chiuretajul, am sperat c-o putem lua de la capăt și deja regretam… Pentru că erai tristă și palidă și nu te mai opreai din sângerat, iar eu eram al naibii de îngrozit și voiam să dau timpul înapoi! Dar până să pot face ceva, până să pot spune ceva, sau… sau să te duc la alt doctor, la un doctor mai bun, ai dispărut! Ai încheiat-o, ai plecat din țară, n-ai mai răspuns la telefoane! De pe o zi pe alta!

— La un doctor mai bun?! Să facă ce? Ce mai era de făcut?

— Nu m-am oprit să gândesc! Sau să simt. Aveam o viață bună, dar fragilă; tu erai o artistă căutată, eu eram pe val la job… Poate c-am vrut să mă alegi pe mine, exclusiv pe mine în locul oricuialtcuiva.

— Dar eu te alegeam prin el! Tu erai el! Erai în el! Amândoi am fost! Și amândoi am murit un pic când l-au răzuit afară din mine! Scobit afară și aruncat într-o găleată. Ca niște resturi de supă, ca un gunoi! A fost grotesc, am putut auzi zgomotul; eram atât de agitată încât nici anestezia n-a prins. Iar zgomotul a ricoșat din pereții acelui spital decrepit, a reverberat pe coridoarele murdare, prin spațiul cosmic și prin întreaga Creație, stingând totul, totul… Încă îl mai aud și mă înghite cu totul!

Dintr-o dată, păreai cu 16 ani mai în vârstă. M-ai luat în brațe și am izbucnit în plâns. Sub lacrimi, lumea s-a distorsionat. M-am retras din lume și-am plâns, am plâns. Ți-am simțit brațele în jurul meu, căldura familiară a corpului tău, ți-am simțit regretele, erau grele și adânci și m-au umplut de pace pentru că erau contopite cu ale mele, o pereche atât de egală, așa cum și noi doi fuseserăm întotdeauna o pereche atât de egală, un cuplu perfect, cum spuneau prietenii noștri.

„Ești bine, mama?” a întrebat Alex.

— Dă-i drumul, Mona, dă drumul durerii, ai spus tu.

Pe frunte ți s-au format riduri. Vene roșii ți se iviseră în ochi.

— Nu pot. Nu-l pot trăda. Nu vreau să uit pentru că nu vreau să-l pierd pentru totdeauna! Nu pot să îl abandonez, nu vreau să mă eliberez de el!

— Atunci păstrează-l. Păstrează-l. Dar lasă restul să iasă. Nu te înfășura în durere.

„Voi fi bine, mama, sincer, sunt mare de-acum. Mă descurc”, a șoptit Alex.

Mi-am simțit lacrimile țâșnind pe la colțurile ochilor. Ți-am simțit pieptul dilatându-se, sângele tău fierbinte curgând din nou prin mine, ți-am simțit sărutările pe păr și pe ochi, te-am simțit sorbindu-mi lacrimile ca pe niște firicele de apă, iar eu am plâns și mi-am deșertat toate gândurile în valea de sub noi, devenind emoție brută, rană tânără și crudă care începea să se vindece sub atingerea ta. Ocolindu-ne, Alex a radiat, ne-a făcut scurt cu mâna și s-a risipit în aburul după-amiezii.

Am început să ard puțin, am început să mă încălzesc pe dinăuntru, iar tu ai încercat să zâmbești și mi-ai șters lacrimile de pe față cu degetul cel mare.

— Alex. Cred că mi-ar fi plăcut numele ăsta. Poți să mă ierți vreodată?

— E mai ușor decât să mă iert pe mine.

— Mi-au lipsit discuțiile noastre. Mi-a fost dor de ele. Mi-a fost dor de tine, ai spus.

— Și mie mi-a fost.

— Mai creezi artă, Mona?

— Nu. Nu mai pot crea. M-am vândut, sunt soldat corporatist. Înfrumusețez spații la comandă: showroom-uri, baruri, site-uri web, chestii de genul ăsta. Tu?

— Tot în telecomunicații.

— Încă mai instalezi stâlpi pe dealuri?

— Nu, asta nu, ai râs. Acum sunt în management.

— Management, hm? Cred că era de așteptat.

— Da, cred că da. Dar mai pictezi? Mai scrii poezii?

— Din când în când. Când doare foarte tare. Știi tu, golul, absența…

— Da, știu.

— Chiar?

— Vreți să auzi ironia? În momentul de față conduc un proiect de job shadowing pentru elevi de liceu. Clasa a 10-a; 15-16 ani. Adolescenți. Blazați, la început, dar deștepți foc. Vizitează compania, le arătăm cum e munca. Vin la mine și-mi cer sfaturi. Sfaturi de viitor. Iar eu habar n-am ce să le spun. Probabil că ăsta e și motivul pentru care mă aflu aici acum. Aveam nevoie să privesc în urmă, să reevaluez… Știi, mă simt bătrân ca naiba. Și nu pot să nu mă gândesc că unul dintre ei ar fi putut fi al meu. Nu mai știu pentru cine lucrez, pentru ce trăiesc.

— Toată lumea face greșeli.

— Dar nu așa. Să pierzi doi oameni dintr-un singur foc.

— Marius, l-am întrerupt eu și am privit spre orizont. N-ai vrea totuși să încercăm să ajungem pe vârf?

— Ca-n vremurile bune? Sunt cel puțin două ore în plus.

— Am eu lanternă.

— Nu știu dacă mi-am luat destulă apă. Dar la naiba. Ne descurcăm cumva.

În după-amiaza aceea ne-am îndopat cu fructe de pădure: mure dulci, cele mai dulci mure din câte există; ne-am umplut gurile și stomacurile cu ele până ne-am săturat și am râs ca nebunii și-apoi am băut și ne-am răcorit obrajii din micile pârâiașe de pe drum; ne-am întins mâinile și le-am apucat și ne-am tras unul pe altul în sus; ne-am cățărat pe stâncile zimțate ale masivului, am lăsat vântul să ne sufle în față, iar când am ajuns în vârf și soarele devenise purpură topită, ne-am uitat lung la toți acei munți văluriți din depărtare și ne-am mai uitat lung unul în ochii celuilalt și am început să dăm jos anii care se depuseseră. 16 ani s-au desprins de pe trupurile noastre ca solzii. Membrele noastre au redevenit agile și arterele au transportat bucurie. Blackie Trei, încă gâfâind, a sărit în poala ta și am împărțit sandvișuri.

La coborâre, m-ai întrebat unde stau și inima mi-a tresărit, ca un cățel prostuț.

— Cu cortul în luminișul de lângă râu, ți-am răspuns.

— Ești… singură? ai întrebat.

— Da.

— Nu ți-e frică? Singurică, în munți?

Blackie Trei a scos un icnet jignit.

— Cine să mă jefuiască sau să mă agreseze? am spus, arătând spre ea. În plus, ce-mi pot lua? Ce lucru neînlocuibil a mai rămas de luat? Mi-ai văzut tristețea, o port ca pe-un chador. Ține oamenii la distanță, am glumit eu, flirtând cu euforia.

— La cort de una singură, deci? Tot nonconformistă ai rămas, ai zâmbit. Tot dornică de aventură.

— Așa s-ar părea.

E destul loc în cortul meu, am fost tentată să adaug. E-un spațiu gol imens acolo, chiar lângă mine. Vino, salvează-mă. Să începem iar, de la capăt.

În loc să-ți spun asta, m-am uitat pur și simplu în ochii tăi și te-am întrebat:

—Tu?

— Eu?

Chipul ți-a devenit serios, apoi sumbru. Te-ai uitat în pământ și-apoi în altă parte.

— Eu sunt… ăăă… Nu cu cortul. Stau la o pensiune lângă lac. Cu soția.

Genunchii mi s-au înmuiat. Clipa s-a spart în bucăți ca o farfurie izbită de piatră. Fălcile uriașe ale timpului s-au căscat, iar limba lui asmuțită a ridicat un zid de netrecut în jurul meu. M-am dizolvat în saliva acidă, m-am prăbușit în neant. În timp ce cădeam, am vrut să ating trunchiul unui copac, să mă sprijin de scoarță, să mă întind pe acest pământ din care nimic nu se mai întoarce, nu mai puteam respira și din trupul meu o lacrimă usturătoare s-a rostogolit și o aripă și-a luat zborul șchiop.

Apoi Alex a spus: „Sunt aici, mama, te-am prins”.