Există texte care își consumă relevanța odată cu evenimentele pe care le comentează și texte care, dimpotrivă, își amplifică înțelesurile atunci când sunt adunate între coperțile unei cărți. Războiul fără sfârșit[1] aparține, indiscutabil, celei de-a doua categorii. Deși reunește articole și interviuri scrise în ritmul accelerat al războiului din Ucraina, volumul nu lasă impresia unei colecții de intervenții ocazionale. Citit cap-coadă, el dobândește unitatea unui eseu en miettes despre Rusia, despre Ucraina și, mai ales, despre dificultatea Europei de a înțelege natura confruntării în care, vrând-nevrând, a fost târâtă de agresivitatea Kremlinului.
Armand Goșu nu scrie ca un comentator al actualității, ci ca un istoric. Evenimentele nu reprezintă, pentru el, punctul de plecare al reflecției, ci prilejul de a verifica ipoteze formulate în timp, convingeri acumulate în ani de studii și excelenta cunoaștere a istoriei și a spiritului rus. Rareori se lasă luat prin surprindere: schimbările spectaculoase de pe front, succesiunea planurilor de pace sau oscilațiile politicii occidentale modifică în puține cazuri concluziile sale de fond. De fapt, se schimbă întrebările, nu premisele de la care pleacă răspunsurile.
Una dintre ideile care traversează întregul volum este că invazia din februarie 2022 nu poate fi înțeleasă ca o reacție conjuncturală la extinderea NATO și nici ca o simplă dispută pentru teritoriu. În dialoguri precum „De ce nu este posibilă o pace durabilă între Rusia și Ucraina”, „Integrarea în lumea euro-atlantică instituționalizată ar trebui să fie obiectivul strategic al Kievului” sau „Ucraina a îngropat planul Moscovei de a deveni jucător relevant în Orientul Mijlociu”, conflictul apare drept expresia unui proiect imperial mai vechi, în care existența unei Ucraine independente și integrate în structurile occidentale este incompatibilă cu felul în care Kremlinul își imaginează propria poziție în Europa.
„Nu am motive să cred că elita rusă va renunța prea curând la cultura strategică imperială și va accepta independența Ucrainei, ca și a altor foste republici sovietice, deci prăbușirea Uniunii Sovietice, a imperiului rus. Acest lucru s-ar putea întâmpla doar dacă Rusia ar fi înfrântă, iar elita ei ar fi supusă unui proces similar celui de denazificare de după Al Doilea Război Mondial. Fără acest proces, este nu doar posibil, ci chiar probabil ca, peste o vreme – timp în care Rusia va submina prin război hibrid statalitatea ucraineană –, Moscova să încerce din nou să anexeze Ucraina.”
Această perspectivă mută inevitabil analiza din registrul „tactic” în cel istoric. În lectura lui Armand Goșu, Putin nu este un lider imprevizibil, ale cărui decizii ar depinde exclusiv de raportul cost-beneficiu, ci reprezentantul unei tradiții politice în care imperiul precedă statul, iar controlul asupra vecinătății apropiate reprezintă o condiție a propriei legitimități. Din acest motiv, sunt evitate explicațiile care personalizează excesiv războiul. Schimbarea liderului de la Kremlin nu garantează schimbarea logicii puterii, după cum nici un armistițiu nu rezolvă, prin el însuși, conflictul dintre două viziuni incompatibile asupra ordinii europene.
În acest context trebuie citite și articolele dedicate societății ruse. Bucăți precum „Ce ne spun sondajele că se mai petrece în mintea rușilor” sau „Războiul are efecte morale devastatoare asupra rușilor, tot mai ostili față de Europa” nu urmăresc doar evoluția opiniei publice. Ele sugerează că războiul modifică lent cultura politică a Rusiei. Propaganda, mobilizarea și izolarea față de Occident nu nasc doar consens în jurul regimului, ci schimbă felul în care societatea rusească se percepe pe sine și modul în care își personifică, își construiește „dușmanul”. Tocmai de aceea până și definiția păcii devine dificil de conturat, de construit. Nu sunt în joc doar obiectivele Kremlinului, ci și capacitatea războiului și a propagandei de a transforma societatea.
„În același timp, Kremlinul a încercat și, parțial, a izbutit să anestezieze populația prin propagandă și acțiuni punitive, ba chiar s-o cumpere cu mari sume de bani. În ultimii ani, datorită banilor mulți primiți de cei care încheiau contracte cu armata și mergeau să lupte în Ucraina, s-a produs o redistribuire a bogăției în Rusia, formându-se o pătură socială distinctă, a celor care au beneficiat de pe urma războiului.
În ceea ce privește susținerea acțiunilor armatei ruse, sondajele pe care le-am consultat în ultimii patru ani (mă refer în primul rând la cele ale Centrului Levada) arată că aceasta rămâne la un nivel ridicat, cuprins între 70 și 75%. Sunt însă schimbări în ce privește dorința subiecților ca războiul să se sfârșească, ultimele sondaje indicând o creștere semnificativă a ponderii acestora la 66%. S-a menținut și chiar a crescut ostilitatea față de Europa, considerată principala amenințare la adresa Rusiei. Țările europene, modelul democrației liberale, statul de drept, drepturile omului au fost discreditate de propaganda agresivă a Kremlinului, care a sporit în intensitate în ultimele două decenii.”
Analizele din Războiul fără sfârșit evită atât alarmismul, cât și optimismul facil. Rusia este descrisă ca o putere capabilă să provoace distrugeri enorme, dar limitată de propriile vulnerabilități: declin demografic, dependență economică, corupție și rigiditate instituțională. Tocmai această nuanțare duce la echilibrul judecăților lui Armand Goșu. El nu împărtășește nici iluziile unei prăbușiri iminente a regimului, nici imaginea unei Rusii invincibile. Istoria nu este decisă doar de resurse, ci și de capacitatea societăților de a le transforma în putere politică.
Pe măsură ce conflictul înaintează, miza reflecției se deplasează însă vizibil. Dacă până în 2024, în analizele publicate în Putin împotriva Occidentului, spre pildă, predomină întrebarea dacă Ucraina poate rezista agresiunii ruse, în acest volum problema centrală devine alta: ce fel de pace este posibilă și cine îi va stabili condițiile? Articole precum „Zelenski se pregătește de pace, dar și de continuarea războiului în 2026”, „Despre șansele planului de pace în Ucraina”, „Ciudățeniile noului plan american de pace” și „Putin luptă cu Zelenski pentru mintea lui Trump” marchează această schimbare de perspectivă. Războiul continuă pe front, dar începe, în același timp, o competiție pentru definirea păcii.
„Se vorbește despre recunoașterea de facto, de către SUA, a unor achiziții teritoriale rusești – Crimeea, Lugansk și Donețk, în condițiile în care doar Crimeea este ocupată integral. În Herson şi Zaporojie, va fi recunoscută – tot de facto – linia de contact, adică poziția actuală a armatelor. Nu se știe dacă Rusia își va modifica propria constituție în așa fel încât să se înțeleagă faptul că Herson și Zaporojie nu s-au «unit» cu Rusia decât cu teritoriul limitat la linia frontului. Armata ucraineană se va retrage din regiunea Donețk, unde controlează cel puțin 20% din teritoriu. Acolo se va forma o zonă-tampon neutră și demilitarizată, recunoscută pe plan internațional ca teritoriu aparținând Federației Ruse, fără ca forțele armate rusești să pătrundă în ea.
Faptul că nu se recunoaște situația de jure este un lucru bun, pentru că oferă perspectiva ca, în viitor, Ucraina să-și recapete teritoriul. Problema apare însă în paragraful următor, în care se precizează că zona din Donețk din care se vor retrage ucrainenii va fi considerată «zonă-tampon, neutră și demilitarizată recunoscută pe plan internațional ca teritoriu aparținând Federației Ruse».”
Goșu nu confundă încetarea focului cu pacea. O negociere poate suspenda ostilitățile, dar nu elimină automat cauzele care le-au produs. Din acest motiv, articolul despre integrarea euro-atlantică a Ucrainei capătă o importanță aparte. Integrarea nu este prezentată ca un premiu acordat Kievului după război, ci ca singura modalitate prin care ordinea de securitate europeană poate deveni suficient de robustă încât să descurajeze repetarea agresiunii. Pacea este înțeleasă, așadar, ca instituție, nu ca armistițiu.
Această deplasare a reflecției are o consecință importantă. Spre finalul volumului, adevăratul personaj nu mai este Rusia, ci Occidentul. Schimbările din politica americană, incertitudinile legate de Donald Trump și dificultatea Europei de a-și asuma propriile responsabilități strategice devin teme recurente nu pentru că autorul și-ar fi schimbat perspectiva asupra Kremlinului, ci pentru că identifică un nou factor de risc. Dacă în 2022 pericolul era reprezentat de ofensiva militară rusă, după 2024 el începe să fie reprezentat și de posibilitatea ca voința politică occidentală să se erodeze înainte ca Rusia să-și abandoneze propriile obiective.
În această lumină trebuie înțeles și titlul cărții. Războiul fără sfârșit nu vorbește doar despre durata conflictului din Ucraina. El descrie dificultatea Europei de a ieși dintr-o confruntare care nu este doar militară, ci și istorică, instituțională și politică. Cartea lui Armand Goșu nu propune soluții simple și nici nu cultivă profeții spectaculoase. Ea invită, mai degrabă, la o schimbare de perspectivă: înainte de a întreba când se va sfârși războiul, ar trebui să înțelegem de ce a devenit posibil și ce condiții ar face imposibilă repetarea lui.
Coerența interpretativă evidențiază și una dintre puținele întrebări pe care lectura volumului le lasă deschise. Tocmai pentru că privește războiul prin prisma continuităților istorice ale statului rus, Goșu este tentat să citească majoritatea evoluțiilor politice din regiune în relație cu logica imperială a Kremlinului. Din această perspectivă, schimbările din politica americană, ascensiunea curentelor suveraniste europene sau fragilitățile instituționale ale unor state precum România și Republica Moldova apar, în cele din urmă, ca variabile ale aceleiași confruntări dintre Rusia și Occident. O asemenea cheie de lectură are o mare putere explicativă, deoarece pune în evidență conexiuni pe care analiza strict evenimențială le pierde adesea din vedere, însă, în același timp, ea comportă și un risc: acela de a subordona unor constante istorice evoluții care au și dinamici interne, uneori independente de pozițiile Kremlinului. Întrebarea nu este dacă această interpretare este greșită – războiul însuși a confirmat multe dintre avertismentele formulate de Goșu înainte ca ele să devină consens în spațiul occidental –, ci dacă aceeași grilă explicativă poate acoperi, fără pierderi de finețe, întreaga complexitate a transformărilor politice europene.
Concluzionând, Războiul fără sfârșit este mai mult decât o carte despre invazia Ucrainei. Este încercarea de a scrie istoria prezentului înainte ca prezentul să devină trecut. Iar meritul ei cel mai important nu este acela de a oferi răspunsuri definitive, ci de a obliga cititorul să privească războiul nu ca pe o succesiune de evenimente, ci ca pe expresia unei istorii care continuă să sape în adâncul Europei, fără ca Europa, și în absența problemei rusești, să-și fi găsit încă o poziție stabilă.
[1] Războiul fără sfârșit. Cum a schimbat invadarea Ucrainei regulile jocului este a treia carte de interviuri despre Rusia, după Rusia, o ecuație complicată. Convorbiri cu Lucian Popescu (2021, cu o nouă ediție, adăugită, în 2022) și Putin împotriva Occidentului. Războiul din Ucraina și noua dezordine mondială (2023, ediție adăugită în 2024), toate apărute la Editura Polirom.
