Dacă aș fi întâlnit această carte când aveam douăzeci de ani, cu siguranță aș fi urât-o pe Tatiana Niculescu. Doar ideea de a scrie echidistant despre Noica m-ar fi scos din sărite. Noica în sine era un exces, ideea de a trăi în cultură și numai în cultură era excesul bun, cum să scrii neutru despre el? Cum să nu-i ții partea? De ce să vrei să reziști farmecelor lui care sunt farmecele culturii? Sunt convins că aș fi urât-o pe Tatiana Niculescu tot atât cât l-am urât pe Nicolae Steinhardt, care nu găsise nimic mai bun de făcut decât să publice un text taman în revista Familia din decembrie 1983, Catharii de la Păltiniș. Și ce cumplită ireverență ’naintea spiritului găsisem eu în vorbele lui Steinhardt. (Să nu uităm că extraordinarul Jurnal al fericirii apare abia în 1991.)
Dar nu mai am douăzeci de ani: citind Viețile și morțile lui Constantin Noica, am rămas fascinat. Dar, nu așa cum v-ați aștepta, de Constantin Noica. Am rămas fascinat de inteligența cu care Tatiana Niculescu construiește această biografie. Și nu doar pentru că Noica este o personalitate de o mare complexitate, ci pentru că, în fond, este omul unei singure cărți. Scrisă, rescrisă, aprofundată, completată, corectată, dar până la capăt, tocmai datorită legato-ului de care era obsedat, doar una. Cum Dumnezeu te descurci? În plus, orice filosof mare își pune de fapt propria viață la bătaie, își caută mai adâncul, privește, de fapt, toată viața în propriul abis. Iar de la un punct încolo acel abis începe și el să privească înspre gânditor. Noica scrie despre el însuși chiar și atunci când trăiește prin delegație viețile altora, a lui Goethe sau a lui Hegel. E groaznic să te apuci să scrii despre un asemenea om și despre o asemenea operă. Tocmai de aceea i-aș spune mai degrabă acestei inteligențe seducătoare de care dă dovadă Tatiana Niculescu scriind despre Noica dianoia. E acea gândire discursivă care intermediază, în cazul de față între viață și operă, fără a le trăda pe niciuna, e gândirea prin traversare, e interpretarea care în același timp compară, analizează, deduce și trece din premise în concluzii, păstrând totuși un extraordinar echilibru între ele. Citind cartea, am fost de multe ori mai curios nu să aflu ce se întâmplă cu Noica într-o anumită perioadă, ci să deslușesc modul în care Tatiana Niculescu va reuși să mai traverseze, cu refuzul excesului de interpretare care o caracterizează, perioada respectivă din viața filosofului. Voi da, construit din fragmente, un singur exemplu:
„În prima versiune (căci va exista și o a doua) a descâlcirii lui Hegel, pentru clarificarea unor pasaje aparent mai neclare din cartea sa, Noica introduce trei capitole despre trei figuri celebre, ipostaze reprezentative ale spiritului: Don Juan (omul plăcerii și al orgoliului), Don Quijote (omul «egoismului altruist») și Ignațiu de Loyola (omul care descoperă spiritul în viața de zi cu zi). […] În Fenomenologia spiritului, Hegel face referire explicită și doar în treacăt la unul dintre ei: la eroul lui Cervantes. Toți trei fac însă parte din temperamentul și construcția de sine ale lui Noica. […] El trăiește, prin fiecare dintre ei, așa cum a făcut și cu Goethe, experiențe de viață prin delegație, adică prin asimilarea și adaptarea, în fapt și faptă, a modelului acestora. […] Totuși, în cea de-a doua versiune a cărții, va elimina capitolele consacrate celor trei figuri emblematice. […] În această nouă versiune, apar personaje generice: «omul ca toți oamenii», cavalerul, cruciatul, și reformatorul politic luminat. […] Poate că renunțarea la cei trei eroi prin care exemplificase inițial diverse peripeții ale conștiinței de sine a omului nu se datorează neapărat simplificării primei variante, întrucât capitolele dedicate lor erau printre cele mai vii și mai accesibile, ci de un fel de act ratat, provocat de un eveniment din viața autorului, în care iese la iveală mai ales latura sa de Don Juan aflat în plină detentă erotică. […] Îndrăgostitul (de Anca Ionescu, n.m.) ar mai fi putut scrie, ca în prima variantă a Povestirilor…, că «ceea ce dorește și caută, până la exasperare, Don Juan este regăsirea de sine în alte ființe», însă nu și continuarea frazei. Ce găsește conștiința de sine în această unificare? se întreba Noica și răspundea, în lumina lui Hegel: «Găsește un universal gol, așa cum i se întâmpla senzației în primul ceas». Odată cu dispariția lui Don Juan din varianta a doua a povestirilor inspirate de Hegel, triada personajelor care fac saltul în «posibil» este, de asemenea, eliminată din noul text, unde ele devin, cum am văzut, personaje generice. Noica este captivat de realitatea iubirii, în trecerea de la «posibilul» lui Kant la «realul» lui Hegel. Teoretizările nu-i mai sunt de folos.” (pp. 158-165)
În plus, tocmai această dianoia de care se lasă condusă o ajută să păstreze de-a lungul cărții, hai să o numim așa, deși nu-mi place termenul în acest context, echidistanța. Iar acest mod de a-l gândi pe filosof, traversând și îmbinând mereu perfect planurile, e mereu dublat de modul riguros în care Tatiana Niculescu contextualizează fiecare etapă biografică și intelectuală a acestuia.
Alături de dianoia, contextualizarea e unul dintre pilonii esențiali pe care a fost construită această carte. Autoarea evită atât idealizarea excesivă, cât și judecata moralizatoare, deși din când în când are mici mirări sau interogații care ori își vor găsi răspunsul la câteva zeci de pagini mai încolo, ori vor rămâne suspendate, preferând să prezinte faptele în raport cu realitățile istorice, politice și culturale ale epocii. Astfel, înflăcărarea legionară a lui Noica, perioada de detenție, relația cu regimul comunist, perioada Păltiniș sau turneele de vizite în străinătate, sunt analizate nuanțat, din perspectiva constrângerilor și a dilemelor specifice vremurilor.
De fapt, nici nu aș numi această carte o biografie. E mai degrabă o gnoseografie, o descriere a cunoașterii, o descriere a intelectului, un traseu al ideii/ideilor, chiar și atunci când acestea iau forma vieții de zi cu zi. Nici nu putea proceda altfel, pentru că Noica e limpede filosoful născut iar nu făcut. Arunca în lume Mathesis sau bucuriile simple în 1934, la 25 de ani, o carte împlinită, fără bâjbâieli, fără părți pe care nu le-ar fi putut publica și la 80 de ani.
O simplă biografie cronologică risca inevitabil să rateze esențialul. Viața lui exterioară, deși dramatică prin contextele istorice, nu ar fi explicat decât parțial tensiunea profundă care i-a organizat întreaga operă și întreaga viață. De aceea, o carte despre Noica nu putea fi doar o relatare biografică; ea trebuia să devină o cartografiere a ideilor sale recurente, a obsesiilor care l-au urmărit toată viața și a acelui legato spiritual care unește texte aparent foarte diferite într-o singură mare meditație. El a fost mai curând un constructor de nuclee conceptuale, un gânditor care revenea obsesiv asupra câtorva întrebări fundamentale. O gnoseografie autentică nu urmărește doar momentul în care aceste idei apar, ci felul în care ele migrează dintr-o carte în alta, schimbându-și tonalitatea fără a-și pierde miezul. Iar Tatianei Niculescu îi reușește extraordinar acest lucru.
Să urmărească în viață și în cărți aceeași interogație fundamentală: cum poate spiritul să transforme precaritatea în destin și marginalitatea în șansă ontologică. Tot ceea ce pare dispersat în viața lui Noica în cartea Tatianei Niculescu capătă brusc continuitate. La mulți gânditori, distincția viață-operă funcționează. Tatiana Niculescu ne demonstrează că la Noica ea ar fi fost de tot artificială.
Tatiana Niculescu nu doar relatează fapte, ci detectează recurențe, ecouri și simetrii subtile între operă și viață, între Noica filosoful și Noica trăitorul. Observă cum anumite concepte, anumite idei revin obsesiv de-a lungul deceniilor și cum ele compun treptat o adevărată gramatică interioară, ne demonstrează că filosofia lui Noica nu poate fi redusă doar la concepte abstracte, fiindcă ea este inseparabilă de tonalitatea existențială care le animă, păstrându-le ca pe niște poli ai aceleiași tensiuni creatoare.
Chiar și atunci când unele atitudini ale lui Noica te pot lăsa perplex (brusca și de tot defazata îmbrățișare a ideilor legionare, apoi textele publicate în Glasul Patriei, dialogurile aproape ionesciene cu ofițerii de securitate, gândurile pe care le împărtășește prietenilor parizieni la prima lor întâlnire), Tatiana Niculescu ți le deslușește cu aceeași inteligență: te face să pricepi că, pentru Noica, ideile nu au fost niciodată simple instrumente intelectuale, ci forme de existență. E drept, sunt momente în care până și autoarea pare, scriind, dacă nu descumpănită, măcar ușor mirată. Însă aceasta e una dintre marile reușite ale volumului Viețile și morțile lui Constantin Noica: nu e povestea unui om care a avut idei, ci a unui om care a devenit expresia lor vie. Despre omul Noica, Tatiana Niculescu lasă, în multe momente ale cărții, judecata să „plutească”:
„Puțini sunt aceia care îi «pun în cauză» pedagogia formatoare și care văd, dincolo de vălul electrizantei sale personalități, semnele unui clivaj psihic. Uscăciunea și inconsistența raporturilor lui cu oamenii sunt însă, pentru câțiva cunoscuți, indicii ale unei coregrafii intelectuale menite să mascheze fragmentarea eului și lipsa integrității lăuntrice. Cine nu se lasă ușor sedus asistă, în prezența lui, la etalarea unor «arme de pisică blândă cu gheare de leu», la un «arsenal întreg de tertipuri», la «cântece de sirenă» turnate în urechile naivilor, la «aureola sa multiplă», de «Circe a amiciției», cu care face totul spre a capta, domina, dirija, într-o încercare de «siluire blândă a minților». În ochii cuiva imun la farmecul său, Noica nu trece testul coerenței între viață și operă, singurul care poate transforma un filozof într-un maestru de înțelepciune și de gândire, ci rămâne doar un personaj «consistent în inconsistență». (Dintr-o scrisoare a Marianei Șora.) Cioran observă și el complexa construcție de sine a lui Noica, sfătuindu-l într-o scrisoare să nu renunțe nici pentru o clipă, mai ales în contextul politic în care se află, la armura protectoare a discursului speculativ […].” (p. 281)
Cândva, după apariția Jurnalului de la Păltiniș, cu ironia lui discretă, Noica spunea: „Și când te gândești că la Păltiniș nici măcar nu sunt paltini”. Un detaliu banal este transformat într-o meditație despre nepotrivirea dintre nume și esență, dintre idee și realitate. Totuși, fraza „Și când te gândești că la Păltiniș nici măcar nu sunt paltini” e rostită după ce Păltinișul devenise un loc definit prin spirit și nu prin concret. Tatiana Niculescu a reușit să descrie, în 350 de pagini, exact acest lucru: cum concretul poate rămâne așa cum e, dar înnobilat de spirit. A reușit să demonstreze, în cu siguranță cea mai bună carte de acest fel scrisă la noi despre un gânditor, că, în lumea culturii, la Păltiniș chiar au existat paltini.
