Sorin îl displăcuse de când îi văzuse pentru prima dată poza alb-negru în manualul de filosofie. Ochii divorțați, fața pocită care mustea de resentiment și frustrare. Și felul în care vorbea de alegeri complicate în viață! Cu o lejeritate la limita obrăzniciei, ca și cum ar fi schimbat o pereche de chiloți ori de șosete. Sau de parcă ar fi fost Julie Andrews în Sunetul muzicii, cântând și dansând pe pajiști.
— Cică, dacă ești mobilizat în război, ai două opțiuni: să te sinucizi sau să dezertezi. Să mori tu! Păi de ce nu te-ai sinucis matale cât timp ai fost prizonier la nemți? După ce că erai urât cu crengi, cred că ți-ar fi luat două minute doar să găsești trăgaciul puștii, îl certa Sorin pe Jean-Paul Sartre din manualul de filosofie, exasperat că îi picase în materia obligatorie pentru BAC.
Peste un timp, se trezi pus în fața unei dileme frivole, dar nu mai puțin însemnate decât cea a războiului. Tatiana și Marinela. Să iubești două femei, să nu știi pe care-o vrei, îi veni să râdă, citându-l pe Vali Vijelie. Dar manelistul făcea aici o distincție importantă: una-i mamă la copii, alta-i pofta inimii. Sorin nu mersese atât de departe, încă nu avea gânduri serioase, însă își dăduse repede seama că inima e o dihanie lacomă și nesătulă, oricât i-ai da, ea poftește și mai mult. Iar faptul că Tatiana și Marinela erau surori adâncea și mai tare dilema.
I se reproșa adesea caracterul duplicitar și oscilant. Când se certa cu Tatiana, se refugia între coapsele Marinelei. Când îl supăra Marinela, găsea alinare la pieptul Tatianei. În condițiile date, își zicea el, cum să nu oscilezi când una are fix ce-i lipsește celeilalte?
Tatiana, sora mai mare, intrase printre primii la Facultatea de Drept din București și nu coborâse ștacheta nici la ieșire. Îi rămăsese neschimbat mersul țanțoș pe care Sorin i-l cunoștea bine în orice împrejurare, fie că urca sau cobora scările facultății, fie că se plimba pe stradă, prin parc sau făcea traseul duș-sufragerie cu picioarele goale lipa-lipa pe parchet încă picurând stropi de apă fierbinte, o, da!, mersul ei țanțoș care emană o încredere de sine vecină cu aroganța, cum aș putea să-l uit? O ajutau, desigur, silueta zveltă, înălțimea potrivită și sânii bine făcuți, două pere coapte. Nu o deranja nici nasul cârn ușor întors spre dreapta – un mic defect care poate altor fete le-ar fi provocat mari complexe de inferioritate –, aici e farmecul meu personal, n-aș umbla la nas pentru nimic în lume, obișnuia Tatiana să spună. Avea, deci, toate atuurile unei femei de succes. Înțelesese la fel de bine ca Liza Minnelli că banii fac pământul să se învârtă, astfel că, ori de câte ori avea chef, lua globul pământesc și îl învârtea pe degetul mic, după care îl agăța în pomul propriilor ei dorințe și plăceri. Nu se simțea datoare să dea socoteală nimănui, nu răspundea penal pentru nicio încălcare a codului bunelor moravuri. Rămânea la fel de naturală și în latura ei benignă, dar și în cea malignă, precum lava scursă pe versantul unui vulcan. Marele ei avantaj era că te putea înșela oricând cu tine de mână și, pe deasupra, să scape basma curată. Pe Sorin gândul ăsta îl scotea din țâțâni, era ca o temere cuibărită în sufletul lui bâzâit de țânțarii geloziei, la fel de banal, din acest punct de vedere, ca sufletele tuturor celorlalți bărbați, oricât s-ar fi crezut el de superior înjurându-l pe Sartre.
Dacă te-ai fi scăldat în băile termale ale ochilor ei albaștri, hormonii ți s-ar fi întrecut în orgii mai deocheate decât ale romanilor din vechiul Pompei. Pe bune, trebuia să fii ori călugăr, ori pe invers ca să nu te scurtcircuitezi privind-o.
Marinela, mai mică cu trei ani decât Tatiana, nu avea aptitudini pentru învățătură. Cu toate acestea, își pusese în cap să calce pe urmele soră-sii cu orice preț. Astfel, încercase de trei ori la rând să intre la Drept, primele două încercări nereușite, a treia oară fiind parțial cu noroc, pentru că reușise să prindă un loc la taxă. Oricum, se vedea că nu e în elementul ei, făcea eforturi să se mobilizeze, când venea sesiunea o apucau migrenele, o durea sufletul și tot așa. Tatiana și părinții ei realizaseră că nu e locul Marinelei acolo, prin urmare o încurajaseră să se facă model, poate-poate își va construi o carieră frumoasă pe drumul ăsta. Doar că birocrații virtuoși ai agenției la care dăduse proba rataseră ocazia să valorifice potențialul fetei, vezi Doamne, nu avea înălțimea potrivită, îi lipseau practic doi-trei centimetri. Chiar și așa, picioarele Marinelei erau luuungi… dacă ar fi trăit pe vremea lui Brâncuși, probabil că i-ar fi servit drept sursă de inspirație pentru Coloana Infinitului. În continuare, cele două coloane fără sfârșit ale Marinelei se opreau, nici nu se putea altfel, într-un fund perfect rotund, ca Masa Tăcerii. Comparația nu era deplasată, chiar rămâneai mut dacă aveai șansa, una la un milion, să-i vezi fundul gol. Dar nu se rezuma totul la posterior, firește, ea luată în întregime era o minune. Dacă te-ai fi scăldat în băile termale ale ochilor ei albaștri, hormonii ți s-ar fi întrecut în orgii mai deocheate decât ale romanilor din vechiul Pompei. Pe bune, trebuia să fii ori călugăr, ori pe invers ca să nu te scurtcircuitezi privind-o. Nu gândea asta doar Sorin, pierdut în hățișul unui libido nestăvilit, ci o simțise pe propria piele și un pictor ambulant din Montmartre. Dintre toate turistele lumii care se perindau prin boemul cartier parizian, el își pironise ochii tocmai în carnea bună de pictat (printre altele) a Marinelei. La sfârșit, îi făcuse un discount frumușel portretului pe care i-l realizase, un gest rarisim printre pictorii de stradă din Paris, dar și din alte capitale europene.
Dincolo de aspect, dacă era ceva care o făcea să iasă din alaiul fetelor frumoase și atât, era o loialitate exemplară. Bine, și-ar fi putut permite oricând o escapadă amoroasă în cazul în care i-ar fi dat inima ghes (chiar mai multe decât Tatiana), dar nu despre asta era vorba. Oamenilor în care își pusese încrederea ar fi fost în stare să le ducă secretele până în mormânt. Dacă Sorin ar fi intrat în camera ei și i-ar fi spus, să zicem, că tocmai a ucis un om și i-a aruncat cadavrul într-un lac, buzele Marinelei ar fi rămas lipite cu Picătura.
Așadar, ce facem, cum procedăm mai departe? Sorin fugise de matematică ca dracul de tămâie, dar asta nu-l împiedica să experimenteze cu formule noi. Se dă constanta frumuseții, zicea el, și se mai dau următoarele variabile: inteligență și pragmatism de partea Tatianei, respectiv loialitate și corectitudine de partea Marinelei. Oricât le-ar fi adunat și scăzut, oricât le-ar fi înmulțit și împărțit, lui Sorin tot îi dădea cu virgulă. E imposibil să nu oscilezi, vedeți?
Dar viața are felul ei de a încurca și descurca lucrurile, spre amuzamentul propriu și spre necazul părților omenești implicate. După câțiva ani, când pasiunea irațională își stinsese focul, Sorin ieșise cu surorile la restaurant. Tatiana ajunsese o avocată de succes, pe cale să-și deschidă propriul cabinet, iar Marinela fusese instalată într-un birou notarial, după multe pile și „sport cu cine trebuie”, cum avea să-i relateze mai târziu lui Sorin o cunoștință comună. Fetele îi făcuseră cadou, cu ocazia zilei lui de naștere, un roman erotic: Amantele trecutului. Șopârla era mai evidentă decât semnul de carte al romanului.
Da, trecutul, aici e miza, aici se joacă finala! Să transformi prezentul în trecut. Să reușești cumva să te smulgi din lanțurile cu care mintea ta, Sorine, nu a altuia, s-a legat de constanta frumuseții (un lucru paradoxal, la o adică, fiindcă frumusețea ruginește mai repede decât lanțurile cu care te legi de ea). Să preschimbi aurul în fier, să prefaci vinul în apă. Și să nu privești înapoi. Da, să nu privești niciodată înapoi, și aici e un mare schepsis. Să te retragi brusc, fără explicații. Să dispari fără să reapari ca un magician care nu își duce numărul la bun sfârșit. Ca și cum ai apăsa butonul de catapultare, fără să ai certitudinea că parașuta ți se va deschide la timp sau că nu vei ateriza într-o mlaștină plină de aligatori. Nu era deloc ușor, Sorin conștientiza asta. Dar nu vedea altă soluție finală decât:
Să renunți la Tatiana și Marinela cum ai ieși din războiul cu tine însuți fără să dezertezi sau fără să te sinucizi. Na, joac-o pe-asta, Sartre!
