„Poezia mea transmite atâta frumusețe cât sunt eu capabilă să absorb”

Dana Pătrănoiu în dialog cu Diana Iepure

232 vizualizări
Citiți în 18 de minute

Diana Iepure a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (Editura Vinea, 2004), O sută cincizeci de mii la peluze (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011) și În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021), pentru cel din urmă autoarea fiind distinsă cu Premiul pentru Poezie la Festivalul Național „George Bacovia” de anul acesta. A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).

Dana Pătrănoiu: 2011 – O sută cincizeci de mii la peluze. 2021 – În rest, viața e frumoasă. Cum au trecut zece ani pentru poezia ta – ce s-a schimbat/ce ai schimbat la ea? Și cum a crescut cel mai recent volum al tău apărut la Casa de Editură Max Blecher?

Diana Iepure: Au trecut repede. Habar nu am dacă s-a schimbat ceva sau dacă am dorit eu să schimb ceva în poezia mea. În tot cazul, cred (îmi place să cred) că exercițiul, lecturile, discuțiile pe care le-am avut cu prietenii mei din zona poeziei n-au putut decât să mă ajute să-mi cizelez scrisul, dar și să am mai multă încredere în ceea ce fac. Cel mai recent volum a apărut dintr-un haos imens, dintr-o sumedenie de schițe, texte, bucăți de hârtie, adunate în laptop, în cutii de carton și în pungi de plastic, în gentuțe și genți. La un moment dat, le-am răsturnat în mijlocul casei, am ales și a ieșit acest volum. Din păcate, nu am avut niciodată un timp dedicat scrisului. Și acum, ce ține de scris e mereu pe fugă, mereu în contratimp. Așa am pierdut multe poeme pe care le aveam în cap, sigură fiind că le voi scrie, că n-am cum să le uit, dar le-am uitat și am rămas doar cu sentimentul ăla de satisfacție că mi-a ieșit ceva și cu memoria locului în care am simțit asta.

Foto: Cătălina Bălan

D.P.: În rest, viața e frumoasă folosește o sintagmă anunțată încă din 2011 de ostrovul cu jucării („ei voiau să ne ducă/ peste nistru/ acolo viața era frumoasă”). Te-aș întreba: Cum îți culegi și distilezi, în vremurile de azi, această frumusețe a vieții? Câtă frumusețe vrei să rețină și să transmită poezia ta?

D.I.: În copilărie și adolescență, îmi doream să trăiesc într-o lume liberă de convenții și rigori. Ea se deschidea undeva după linia orizontului și eram nerăbdătoare s-o cunosc. Luminile orășelului de peste Nistru reprezentau frumusețea după care tânjeam, o frumusețe a libertății. Poezia mea transmite, cred, atâta frumusețe cât sunt eu capabilă să absorb, indiferent de voința mea. Există în literatura română și poezie care transmite strict cât își dorește autorul să transmită, dar eu încă n-am ajuns la o asemenea performanță.

Frumusețe a existat mereu, chiar și în cele mai negre timpuri. Gândindu-mă la tragediile care se întâmplă foarte aproape de noi, neplăcerile mele, mici și mari, pe care le ridic uneori la rang de tragedie, sunt o glumă. Mi s-a întâmplat, de multe ori, să mă bucur, dimineața, de soare. Am simțit o imensă bucurie pur și simplu văzând cerul senin și soarele, țin minte fiecare întâmplare de genul ăsta. Probabil că undeva, prin cartea mea, transpare această frumusețe.

D.P.: Poemele din O sută cincizeci de mii la peluze sunt organic conectate la locurile copilăriei și adolescenței tale de peste Prut. În poemul spații (În rest, viața e frumoasă) scrii: „cu cât mă îndepărtez mai mult de bucurești […] mirosul mâncării de-acasă/ își face încet, încet loc/ în creierul meu”. Unde este acum și cum arată acest „acasă” al tău?

D.I.: ,,Acasă” e casa mea de la București, unde se adună de sărbători copiii, neamurile, prietenii, dar, bineînțeles, ,,mâncarea de-acasă” rămâne aceeași, iar mirosul ei mă transbordează în copilărie.

D.P.: Și vorbind despre București, pe care îl descrii într-un poem drept „încins, necăjit, nespălat”, cu pescăruși al căror „țipăt nefiresc se lovește de blocuri”, te întreb: Cât timp ți-a luat să te acomodezi cu orașul, mutându-te din loc în loc, și în ce măsură rezonezi cu trepidația lui de azi uneori convulsivă?

D.I.: Mi-a luat mult, prea mult, având în vedere că venirea mea de la Chișinău la București nu a fost una ,,de nevoie”, ci una care a rezultat dintr-un eveniment fericit din viața mea. Poate și din cauză că nu am avut suficient timp, adică să ies doar eu cu el, cu acest București pe care, dacă vrei să îl iubești, trebuie să-l cunoști. Bucureștiul a însemnat o vreme doar familia mea, Florin și viața noastră liniștită în spatele ușii închise. Aveam atâta nevoie de această liniște, încât nu mai rămânea loc și pentru București. În sfârșit, i-am făcut și orașului un loc în relația asta. Cred că rezonez destul de bine cu orașul și îmi e milă, foarte milă de București.

D.P.: Ești preocupată de trecerea timpului, care aduce inevitabil declinul trupului – la care te referi pe alocuri cu un umor îndurerat –, dar și un soi de tocire a aripilor morale („de la o vreme toată revolta mea a dispărut”). Pierdem, în timp, bătălii, oameni dragi…, dar evoluăm – iar acest proces trebuie să aibă și avantaje. Tu ce simți că ai câștigat de-a lungul anilor?

D.I.: Interesant, nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că am câștigat viața pe care mi-am dorit-o.

D.P.: Amintești despre străbunica ta, Hanna, o supraviețuitoare, într-un poem pe care îl pui sub hashtagul #femeineînfricate. Din perspectivă egalitaristă, care îți pare a fi locul femeii în societatea de azi (de vrei, ne limităm la cea urbană, bucureșteană) și cât de neînfricată trebuie să fie o femeie pentru a supraviețui sau/și a reuși în viață? Care este cel mai curajos lucru pe care l-ai făcut de-a lungul vieții? Și de ce te temi cel mai mult?

D.I.: În lumea în care mă învârt eu, femeia reușește astăzi să facă foarte multe lucruri și se află, cred, pe același loc cu bărbatul, iar prețul nu e deloc mic. Pentru a reuși, trebuie să ai multă încredere în forțele proprii, să fii consecventă, să muncești mult, chiar mai mult decât bărbații, să știi când să fii tolerantă și când intransigentă. Și să ai un pic de noroc.

Voi povesti aici un episod care nu știu dacă ține neapărat de curaj, poate mai degrabă de instinctul de supraviețuire. Prin 2011, când mă plimbam cu o colegă, în pauza de prânz, în Parcul Politehnicii, am fost atacate de o haită de câini. Nici nu ne-am dat seama de unde au ieșit, dar erau mulți. Ea a intrat în panică, s-a ascuns în spatele meu, m-a apucat de umeri și a început să mă împingă spre câinii ăia. Nu știu câte secunde a durat până m-am aplecat, am luat ceva de jos, un bulgăre de pământ, probabil, m-am îndârjit și am început să latru într-un glas cu ei. Nu prea știu ce au înțeles câinii din lătratul meu, dar s-au retras.

Mă tem, ca tot omul, să nu se întâmple ceva rău cu oamenii pe care îi iubesc.

D.P.: În câteva instanțe poetice faci referire la războaie trecute. În O sută cincizeci de mii la peluze scrii: „dacă moare brejnev o să fie război// după/ o să mergem la [olica]/ să mâncăm agude/ și să vorbim/ despre băieți”. În volumul recent spui, într-un rând, că „uniunea sovietică a ieșit din inima tatei”, dar că „noi dansam vals în camera cu pian”. Este umor și detașare aici, într-o perspectivă copilăroasă asupra războaielor. Cum te marchează conflictul ruso-ucrainean care se desfășoară acum și, dacă ar fi să-ți consemnezi poetic trăirile în această privință, ce atitudine ai avea, care ar fi tonul scriiturii tale astăzi?

D.I.: Sunt solidară cu ucrainenii, îi consider niște eroi. Oare se poate altfel, când Putin a anunțat mobilizare parțială în Rusia și a amenințat din nou cu armele nucleare?

Cu ceva timp înainte de începutul războiului, am avut un vis premonitoriu. Parcă eram în Iampol, un orășel ucrainean de lângă satul în care am copilărit, și fugeam spre malul Nistrului, pentru a-l traversa cu katerul, vaporașul care ducea oamenii de pe un mal al râului pe altul. În urma mea, explodau bombe, foarte aproape. Mă uitam peste Nistru să văd dacă mai e pe deal casa noastră. Oamenii se înghesuiau să urce pe ponton, apoi în kater. M-am trezit atunci foarte speriată și am ținut minte visul ăsta, deși, de obicei, uit visele.

Atunci, când cântam vals în camera cu pian, în timpul războiului din Transnistria, tătăl meu era mobilizat, era comandantul unui batalion moldovenesc la Bulboaca. Vecinii noștri de peste Nistru, din orășelul Iampol, trimiteau autobuze cu voluntari în Transnistria, să ajute armata a 14-a. A fost foarte dureros să știm că fac asta.

Acum, însă, consider că e necesar să trecem peste toate neînțelegerile, să îi susținem în lupta lor pentru libertate. În plus, una dintre străbunicile mele are sânge ucrainean, vorbea acasă ucraineana cu nepoții. Nu poate să nu mă marcheze durerea Ucrainei. Când aud cântece ucrainene, simt că și ele sunt ale mele.

Nu am scris nimic – aș scrie mai degrabă proză –, dar am tradus din poezia poeților ucraineni.

D.P.: Ai tradus și continui să traduci din rusă. În ce fel îți este afectată activitatea de tălmăcitor al literaturii ruse de războiul care pare să nu se mai termine și implicit de oprobriul care se răsfrânge, din păcate, și asupra culturii ruse? Care ar fi granița „corectă” între rusofilie și rusofobie?

D.I.: Am mulți prieteni, mă rog, amici, ruși, mai ales poeți și poete. Sunt de aceeași parte a baricadei cu ucrainenii, au și rude în Ucraina. Pe ei îi citesc în continuare, îi traduc. De fapt, eu am cunoscut literatura universală prin intermediul limbii ruse. Nu pot să renunț la literatura rusă și mă îndoiesc că e necesar să fac asta. Din fericire, eu vorbesc acum din București, nu din Bucea, Borodianka, Izium, Mariupol. Posibil, dacă aș fi ucraineancă și aș vorbi dintr-un oraș vandalizat, răspunsul meu ar fi, pe moment, altul.

D.P.: Cât de mult contează și te motivează premiile obținute?

D.I.: Nu știu cât motivează, dar de contat, contează. Ele înseamnă mai multe traduceri, mai multe invitații la festivaluri, mai multe lecturi publice etc.

D.P.: Următoarea ta carte va fi de poezie sau de proză?

D.I.: Asta încă nu știu. Probabil tot de poezie. La proză mai am mult de lucrat.

Foto: Cătălina Bălan

Dana Pătrănoiu este jurnalist literar, traducător și redactor de carte. Cu o pregătire academică în limbi străine și o alta în jurnalism & comunicare, a lucrat în publicitate (copywriter) și în televiziune (redactor cultural). De câțiva ani, este promotor de carte, din dragoste de literatură: www.mansardaliterara.com. Este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Interviu”

Ana Blandiana

Libuše Valentová: Se poate afirma, fără exagerare, că sunteţi cea mai cunoscută poetă din România. Se